In ultimul timp a crescut brusc numărul plângerilor părinţilor pe tema încăpăţânării copiilor. Şi dacă mai demult părinţii (sau măcar unul dintre membrii familiei) recunoşteau deseori că, de fapt, copilul lor este un răsfăţat, acum acestei teme i se dă o bază ştiinţifică şi psihologică.
Se întâmplă să auzim:
- Copilul nostru nu ascultă deloc. Este indiferent la toate şi nimic nu acţionează asupra lui.
Explicaţiile acestui comportament sunt din cele mai diferite: de la genetică până la... poluare. Da, da! O asemenea afirmaţie a făcut-o nu demult o mamă care povestea despre comportamentul fiicei sale, adolescentă. Din cele relatate de ea rezultă că aproape toţi colegii fiicei se comportă astfel.
- Eu, împreună cu celelalte mame, nu reuşim să înţelegem care-i cauza. Se spune că acum mulţi părinţi se plâng. Işi cresc copiii, depun efort, investesc în ei, iar apoi, dintr-odată, totul se duce de râpă. Probabil poluarea e de vină." Am citit undeva despre asta. Din cauza poluării mediului, copiii devin de necontrolat.
S-a constatat, ce-i drept, că în şcoala vecină copiii sunt altfel: studiază mai mult, frecventează diferite cercuri, nu-i înjură pe adulţi. Cu toate acestea, poluarea este aceeaşi şi şcoala se află pe strada paralelă.
Despre cauzele încăpăţânării copilăreşti vom mai discuta puţin mai târziu. Acum însă vreau să vă atrag atenţia asupra unei trăsături foarte interesante a unor asemenea copii. Ea nu se află la suprafaţă, dar, dacă vom săpa mai adânc, negreşit vom descoperi că:
Copiii încăpăţânaţi sunt rareori independenţi
Pare ciudat ? La prima vedere, da. Căci ei insistă să procedeze în felul lor. Dar aici este şi esenţa: încăpăţânarea nu are nici o legătură cu adevărata independenţă!
Vă voi explica printr-un exemplu. Băieţelul Vanea, în vârstă de şase ani, „nu suportă nici o presiune din partea părinţilor". Mai mult de atât, se crede superior tuturor: le vorbeşte de sus celor din familie, pe un ton de comandă, mai-mai că se repede asupra părinţilor cu pumnii. Şi trebuie să-i recunoaştem puştiului meritul: obţine tot ce-şi doreşte, iar familia îi cântă în strună! Cu toate acestea, Vanea este total neputincios în viaţa de zi cu zi. Să iasă afară este pentru el o mare problemă, deoarece nici nu ştie să se îmbrace singur. Iar de vreun ajutor prin casă nici nu se pune problema. Şi despre ce ajutor poate fi vorba, dacă el nu e în stare să se îngrijească pe sine însuşi? Nu poate nici să se joace singur, ba chiar adoarme doar în prezenţa adulţilor, deoarece îi este frică să rămână de unul singur în cameră.
Ajuns la şcoală, un asemenea Vanea va învăţa, cu chiu cu vai, sa-şi încheie nasturii de la cămaşă şi să-şi lege şireturile de la ghete (deşi nu este prost). Spre deosebire de colegii săi de aceeaşi vârstă, el nu-şi va face temele de unul singur şi nici nu-şi va pregăti ghiozdanul. Chiar şi temele pentru acasă va trebui să le afle mama prin telefon, fiindcă pe Vanea nu vei putea conta în nici o situaţie serioasă. Colegii săi vor merge singuri la şcoală, iar Vanea va fi dus de mânuţă încă mult timp, căci nu se ştie pe unde va ajunge, aşa că e mai bine să nu riscăm!
La vârsta adolescenţei va chiuli de la şcoală şi nechibzuinţa lui va lua asemenea proporţii, încât cei din jur, cel mai probabil, se vor întreba: oare la ce nivel este intelectul său? Oricât i-ai explica ce urmări poate avea un asemenea comportament, Vanea tot nu va pricepe. Deşi în realitate intelectul nu are nici o legătură. Pur şi simplu, Vanea nu a fost încă pedepsit pentru purtările sale. Din contră, el şi-a însuşit foarte bine ideea că iese din toate basma curată, iar, daci e aşa, atunci de ce s-ar îngrijora? Părinţii îl vor ameninţa cât îl vor ameninţa, după care vor merge la şcoală şi vor îmbuna profesoarele şi totul va fi în regulă. Dacă nu vor reuşi totuşi să le îmbuneze cu un anumit motiv, vor inventa altceva... Doar nu e pentru prima dată!
Peste puţin timp Vanea va fi matur, deşi în suflet e acelaşi copil dependent şi preşcolar capricios. Ce fel de familie va avea un asemenea om? Va fi capabil să-şi asume răspunderea pentru o altă viaţă? Căci el nici cu a sa nu se poate descurca. Orice ar face un asemenea om, vinovaţi vor fi mereu alţii. Şi nereuşitele proprii (care sunt nenumărate la astfel de oameni) nu le va explica prin lenea, neglijenţa şi neghiobia lui, ci prin uneltirile vrăjmaşilor şi prin circumstanţele fatale. Pe lângă acestea, va călca tot mai des „pe alături": în beţie, în droguri, în afaceri dubioase şi în curată hoţie. Pe scurt, prognoza, după cum spun medicii, nu poate fi una îmbucurătoare. Putem spera, bineînţeles, că viaţa îl va învăţa vreodată minte pe un asemenea om. Dar dacă nu? Şi chiar dacă-l va învăţa, oare nu va plăti un preţ prea mare ?
Urmările încâpâţânârii
In afara celor enumerate mai sus (infantilismul, eşecurile din viaţa personală, adeseori nerealizarea profesională, comportamentul antisocial), aş vrea să subliniez în mod special dauna pe care încăpăţânarea o aduce dezvoltării copilului - uneori şi fizice, deoarece copilul încăpăţânat riscă să intre în situaţii care au ca rezultat traume sau mutilări. Aproape sigur, în orice caz, va fi afectată dezvoltarea intelectuală şi emoţională.
Poate părea ciudat. Cum aşa? Parcă aceşti copii încăpăţânaţi îşi arată mai mult individualitatea, ceea ce înseamnă că sunt mult mai predispuşi spre experimente, spre priceperea a ceva nou... Şi acest lucru nu ar fi decât ceva firesc. Dar neavând voinţă pentru a învinge greutăţile, asemenea copii preferă să meargă doar pe acelaşi drum, făcând numai ceea ce nu le îngreunează viaţa (de regulă, distracţiile).
Şi apoi, dezvoltarea are loc atunci când omul are anumite modele pe care să le imite, idealuri spre care să tindă. Dacă în afară de propria sa persoană, la care ţine foarte mult, el nu are alte idealuri, atunci nu va exista nici o dezvoltare. De ce ar tinde spre ceva anume, atunci când are totul? De ce s-ar ocupa de autoperfecţionarea sa, dacă el şi aşa este în culmea perfecţiunii?
Desigur, în realitate refuzul total al unui ideal este un mit. Oamenii sunt făcuţi în aşa fel, încât nici nu pot trăi fără un ideal. Şi un copil încăpăţânat va avea idealurile sale (mai exact, „idolii" săi). De obicei, aceştia sunt cei mai „duri" actori de film, care cu ajutorul pumnilor şi al rafalelor de gloanţe de automat îşi rezolvă toate problemele, cântăreţii de muzică rock cu intelect de nivelul primatelor şi cu diferite predispoziţii sexuale patologice, „tovarăşii" pe jeep-uri, punkerii, rockerii şi alţii. Insă unde va ajunge imitând asemenea idoli ? Căci ei sunt cu mult mai indisciplinaţi decât el. Deci în perspectivă nu-l aşteaptă o dezvoltare, ci degradarea.
Copilul încăpăţânat cade într-o capcană: în originalitatea şi independenţa sa. Cu cât trece timpul, cu atât mai mult rămâne m urma colegilor săi şi va deveni din ce în ce mai puţin interesant: un exemplar tipic cu calităţi şi trăsături standard. Uitaţi-vă la adolescenţii care se distrează prin curţile blocurilor, prin locurile de joacă pentru copii sau prin pieţele publice ale oraşului.
Cât de asemănători sunt ei, cu toate că fiecare tinde să se evidenţieze în vreun fel: unul are trei cercei într-o ureche, altul patru, unul are părul vopsit în portocaliu, iar altul în verde.
De ce părinţii permit acestea?
Da, oare de ce? De ce - înţelegând în sinea lor ce urmări dramatice poate aduce anarhismul copiilor dezmăţaţi - majoritatea părinţilor nu este în stare să-şi potolească odraslele la timp?
Dezlegarea misterului neputinţei părinteşti, după părerea mea, îşi are rădăcinile în două circumstanţe. în primul rând, încăpăţânarea este confundată adeseori cu libertatea, independenţa, descătuşarea. în plângerile părinţilor referitor la faptul că nu se mai descurcă cu copilul lor, de cele mai multe ori se simte o mândrie ascunsă: iată, chipurile, cât de iubitor de libertate este fiul meu! Nu cum suntem noi... Noi am crescut timoraţi, constrânşi şi acum suntem nevoiţi să scoatem robul din noi, puţin câte puţin. Dar copiii noştri sunt altfel, ei încă de mici se simt unici, fără seamăn, personalităţi libere.
Uneori se ajunge până la lucruri scandaloase: un „iubitor de libertate" de numai cinci ani îi vorbeşte urât unei femei în vârstă, care i-a făcut o observaţie întemeiată, iar mama sa stă alături, înmărmurită din cauza „descătuşării" lui. (La şcoală, ce-i drept, atât ea, cât şi copilul vor culege roadele unei asemenea „pedagogii libere".) Dacă la începutul perestroikăi mulţi părinţi şi profesori renunţau cu bucurie la „metodele autoritare" de învăţământ, mai târziu însă, îngrozindu-se clin cauza urmărilor acestei renunţări, s-au grăbit să readucă în multe şcoli disciplina strictă. Acum până şi liceele de elită insistă în mod deosebit asupra nivelului înalt al cerinţelor faţă de cunoştinţele şi de disciplina elevilor, pricepând că tocmai acestea se bucură din nou de apreciere în rândul părinţilor.
In al doilea rând, adulţii merg pe calea celei mai mici împotriviri. Ceea ce înseamnă că nu se deosebesc cu mult de fiii şi fiicele lor. Copilului lor îi este mai uşor să facă scandal decât să adune jucăriile, pe când pentru ei este mai uşor să nu se implice decât să dea dovadă de o anumită tărie în cazul dat. Cu alte cuvinte, părinţii înşişi duc lipsă de un potenţial volitiv şi de o reală şi matură independenţă. Trec propria răspundere pe seama altcuiva: pe pedagogi, pe psihologi, pe medici, pe poliţişti.
Nu demult s-au prezentat la mine, pentru consultaţie, o femeie tânără cu fiul său de vârstă preşcolară. Băiatul nu avea nici un fel de dereglări psihice, însă era foarte răsfăţat. Atât de tare, încât un om obişnuit ar fi crezut că este bolnav. In ultimul timp, încăpăţânarea copilului a început să depăşească orice limite şi mama s-a îngrijorat.
Când am vorbit despre faptul că şi compor-tamentul fiului ar trebui să se încadreze în anumite tipare, ea a declarat categoric că nu este în stare sa facă acest lucru, că are o fire extrem de blândă şi convingerile nu-i permit acest lucru.
- Dar este destul de periculos să-l lăsaţi în voia soartei, am contrazis-o eu. Dacă el acum nu recunoaşte nici o autoritate, ce se va întâmpla în adolescenţă? Băiatul ar putea pleca de acasă, s-ar putea împrieteni cu consumatorii de droguri...
- Sunt convinsă că va încerca să se drogheze! a dat mama din umeri. Şi noi nu vom putea face nimic în această privinţă. Numai să nu se obişnuiască...
Ce poţi să-i mai spui? Băieţelul ei, probabil, nici măcar nu cunoaşte cuvântul „droguri", iar ea a şi hotărât că este neputincioasă. Şi, cel mai important, consideră că este în firea lucrurilor!
Aşa că, de cele mai multe ori, iresponsabilitatea copiilor este o trăsătură moştenită. Dacă adulţii doresc cu adevărat să schimbe situaţia, trebuie să înceapă cu ei. Pare simplu la prima vedere, însă în realitate este foarte complicat, căci a ne schimba pe noi înşine e cel mai greu. Cum se spune: vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu şi bârna din ochiul nostru.
Fericirea este atunci când eşti înţeles
- Totuşi, cum deprindem copilul cu independenţa? veţi întreba.
Intâi de toate, este necesar să încercăm să ne punem în locul lui, pentru a pricepe de ce se revoltă, refuzând să îndeplinească cerinţele adulţilor. Poate este o încercare de a-şi manifesta cumva „eul său? De cele mai multe ori, părinţii care se plâng de încăpăţânarea copiilor (în special mamele) îi supraveghează şi nu le permit să facă nici un pas fără permisiunea lor. Imi aduc aminte că o mamă îi dicta fiului ei de şapte ani când să meargă la toaletă. Iar la observaţia psihologului că un copil, la această vârstă, este în stare să determine singur dacă are o asemenea necesitate, ea a declarat că fiul ei este încă prea mic şi nu este independent.
Un copil constrâns de părinţi exagerat de grijulii va considera sarcinile din partea adulţilor drept un atentat la libertatea lui şi va încerca să evite îndeplinirea lor. Aşa că trebuie să luptăm împotriva grijii exagerate şi să reducem numărul observaţiilor, oferind astfel fiului sau fiicei un spaţiu mai mare pentru a-şi manifesta „eul" şi atunci multe se vor rezolva de la sine.
Nu de mult, la şedinţele noastre a fost adus un băiat de 6 ani. Mama sa se plângea din cauza încăpăţânării lui tot mai mari şi a exceselor lui de agresivitate. La şedinţe însă el se manifesta total diferit. Kolea era ascultător şi îndeplinea cu mare plăcere rugăminţile noastre şi temele, arzând de nerăbdare să facă pe plac: ridica jucăriile căzute, ne ajuta să aşezăm scaunele, le ceda fetelor rândul. Copiii la această vârstă nu au deprins încă „arta" ipocriziei. De obicei, la lecţiile noastre, copiii se deschid repede şi atunci iese la iveală adevărata lor fire, mai ales dacă în caracterul lor există într-adevăr încăpăţânare. Totul va ieşi la suprafaţă fara întârziere. De asemenea, am aflat că la grădiniţă şi la studioul pe care le frecventa băiatul totul era în regulă. Din această cauză am presu-pus că încăpăţânarea este o reacţie la situaţia traumatică din familie. Şi am început să cercetăm.
Când copilul are multe rude este nemaipomenit: nu se simte singur pe lume, este înconjurat de dragoste şi de grijă. Dar dacă toate rudele sunt peste măsură de active şi aproape toată energia lor este îndreptată asupra unui singur copil, ele îl pot sufoca cu îmbrăţişările lor. Ceea ce se întâmpla, de fapt, şi în cazul lui Kolea. Adulţii nu-i permiteau să facă nici un pas în linişte: mereu îl sfătuiau, trăgeau de el, îl povăţuiau, îl dojeneau. Făceau aceasta din cele mai sincere porniri, însă băiatul începea să se sufoce şi îşi pierdea controlul - pur şi simplu, în familie nu avea spaţiu pentru a se manifesta. Trebuie să mai adaug că acest băieţel era atât de isteţ, cum rar întâlneşti, şi practic nu era nevoie să i se facă nici o observaţie, căci el înţelegea totul dintr-o jumătate de cuvânt. In familia sa era însă considerat neputincios. Şi, din clipa în care părinţii au început să fie mai atenţi la ei înşişi, să se abţină de la manifestarea grijii lor exagerate şi să asculte părerea copilului, încăpăţânarea lui a dispărut fără urmă.
Adeseori, iresponsabilitatea copiilor mai vine şi din teama de a nu fi iubiţi de părinţi. Copilul tinde să atragă atenţia celor maturi, deşi aceştia pot avea impresia că nu fac altceva decât să se ocupe de el. Şi e foarte probabil să fie aşa, dar copilul neascultător îi irită cu ieşirile sale. Ceea ce înseamnă că atenţia pe care i-o acordă ei este de natură negativă, pe când copilul are nevoie de emoţii pozitive pentru a i se schimba comportamentul. Iarăşi se creează un cerc vicios, pe care trebuie să-l rupă tot adulţii.
Desigur, există şi o încăpăţânare autentică - o structură aparte a caracterului, specifică în general băieţilor. Atunci, trebuie să ne ocupăm de înnobilarea şi elevarea lui. Despre aceasta vom vorbi mai detaliat în continuare.
Cât de important este să fii consecvent
Adeseori, plângându-se de încăpăţânarea copiilor, adulţii spun: „Câte n-am făcut noi! Tatăl său a încercat să-l (s-o) pedepsească chiar şi cu cureaua, dar totul a fost zadarnic."
In acest caz cuvintele „a încercat" sunt simptomatice. De regulă părinţii unui copil încăpăţânat se agită foarte tare, încercând să aplice diferite măsuri educative, apoi însă li se face milă şi nu mai aplică o pedeapsă severă. Ei vor să creadă că fiul va pricepe şi le va aprecia mărinimia, pe când el trage concluzii total diferite: „Părinţii mei sunt nişte molâi. Şi dacă voi face mofturi, dacă mă voi văicări sau voi face tărăboi, ei vor face cum vreau eu." Pentru a obţine ceea ce doreşte, un astfel de copil nu duce lipsă de încăpăţânare. Mai ales că, de obicei, nici nu trebuie să depună prea mare efort, fiindcă cei apropiaţi cedează fără luptă.
Din acest motiv, inconsecvenţa părinţilor va duce la un rezultat destul de previzibil: copilul îşi va întări atitudinea şi data viitoare va reuşi să se menţină şi mai mult pe poziţii, iar dacă astfel de scene se întâmplă des îşi va forma un anumit stereotip de relaţii cu părinţii. Aceştia vor avea impresia că el este de neclintit, un stoic ca Gaius Mucius Scaevola.
Dar lucrurile nu stau chiar aşa! Copiii capricioşi sunt în realitate mult mai dependenţi de cei maturi, în comparaţie cu copiii concilianţi de aceeaşi vârstă. De obicei au oroare de rugăminţi şi dorinţe etc, dar sunt foarte multe metode de a acţiona asupra copiilor încăpăţânaţi. Oare e puţin că aceştia îşi demonstrează indiferenţa ca răspuns la ameninţarea de a-i lipsi de anumite bunuri? Ei vor face multe bazându-se pe faptul că cei din jur le vor accepta demonstraţiile ca pe ceva firesc. Dacă vreţi să dominaţi un asemenea copil, în nici un caz nu trebuie să-i cădeţi în plasă.
Tăind încăpăţânarea copiilor, este absolut necesar să manifestaţi o anumită consecvenţă, căci altfel nu veţi obţine nimic.
Pentru copilul încăpăţânat, ca şi pentru orice copil, cea mai înfricoşătoare pedeapsă este lipsa de comunicare. La ea trebuie să apelaţi în cel mai rău caz, când alte măsuri nu mai au nici un efect. „Şi acum ce fac, nu mai vorbesc cu el jumătate de an?", întreabă unele mame. Nici vorbă. Pentru un preşcolar de obicei e suficientă şi o zi. Şcolarii, care sunt obişnuiţi să învingă în această luptă, vor putea să se împotrivească un timp mai îndelungat, dar din câte îmi aduc aminte nimeni n-a ajuns nici măcar la o săptămână.
- Dar cum rămâne cu mâncarea, cu temele, cu adunatul jucăriilor? Pentru că, nevorbind cu el, acesta nu va face nimic, se îngrijorează mamele.
Va face, atunci când va pricepe că acestea nu sunt doar vorbe goale. Iar dacă nu va lua masa de câteva ori sau va întârzia la şcoală nu e nimic grav. E foarte folositor să afle din proprie experienţă şi nu doar din cuvintele părinţilor ce urmări pot avea faptele rele. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, deoarece, cu vârsta, urmările devin tot mai grave. Mai rău va fi dacă un copil încăpăţânat va pricepe ceva abia în şcoala de corecţie sau în sala de operaţii.
Luaţi aminte: în realitate nu este greu să ghidezi un om încăpăţânat, fiindcă el este orgolios şi în acelaşi timp cu o voinţă slabă. Iată încă un paradox. Ar părea că un asemenea om nu poate fi nicidecum acuzat de slăbiciune, dar ce reprezintă de fapt evitarea greutăţilor, eschivarea de răspundere, dacă nu un semn al slăbiciunii sufleteşti? Iar un om slab mai devreme sau mai târziu va fi supus influenţei cuiva şi, de cele mai multe ori, aceasta nu va fi una binefăcătoare.
In plus, cerinţele dumneavoastră trebuie să fie pe măsura posibilităţilor copilului. Nu are sens să-i spuneţi fiului din clasa a şaptea, chiar celui mai mare chiulangiu: „Mergi şi te înscrie la o altă şcoală!" El este doar acasă şi în curte cel mai „dur", pe când în faţa unui om necunoscut şi cu carnetul de note plin de observaţii în mână, bineînţeles că se teme.
Sau, de exemplu, unui copil de 6 ani care are probleme motorii minore (mâini stângace, neascultătoare) îi vine cu adevărat greu să-şi lege şireturile sau să-şi încheie nasturii de la cămaşă. Şi ce contează că cei de vârsta lui se descurcă cu acest lucru?! Prin reproşuri nu veţi obţine nimic.
Compromis, dar fară avansuri
Trebuie să ajungeţi la un compromis înţelept. După părerea adulţilor, în ce trebuie să se manifeste independenţa copiilor? In faptul că aceştia îşi fac temele singuri, îşi pregătesc ghiozdanul, caietele şi cărţile, fac ordine în camera lor etc. Dar cum îşi imaginează copiii viaţa independentă? Ei cred că se pot plimba cât vor, că se pot uita la televizor fără restricţii, că se pot juca pe calculator, într-un cuvânt, că se pot distra la nesfârşit. Altfel spus, în închipuirea adulţilor independenţa presupune doar obligaţii, pe când, după părerea copiilor, înseamnă a avea drepturi nesfârşite. A le cere să se simtă bine cu asemenea ocupaţii plictisitoare pare cel puţin naiv.
Pe când a echilibra drepturile cu obligaţiile este posibil. Te consideri matur şi vrei să te culci mai târziu? Foarte bine, doar că la un om care se maturizează apar şi alte obligaţii prin casă. Ce preferi: să speli vasele zilnic, să mergi după pâine sau să aspiri apartamentul în weekend? (Este foarte important să-i acordaţi unui copil încăpăţânat libertatea de a alege, însă în condiţiile propuse de dumneavoastră. Atunci el se va mişca în direcţia de care aveţi nevoie, păstrându-şi totodată şi personalitatea).
Trebuie să-i demonstraţi prin exemplul propriu şi al celor din jur că libertatea adulţilor este legată în mod direct de un număr mare de obligaţii. Da, adulţii pot merge unde vor, să cumpere ce vor, să vadă ce vor, dar, cu toate acestea, obligaţia lor este să câştige bani, să facă foarte multe lucruri care nu le sunt pe plac sau sunt dificile şi multe altele.
Având de-a face cu un copil încăpăţânat, e foarte periculos să-i măriţi numărul drepturilor fără a-i mări numărul obligaţiilor. Dacă acesta se va obişnui cu gândul că libertatea înseamnă să facă totul în voie (fac ce vreau), mai târziu nu va fi uşor să-l stăpâniţi. Căci, de cele mai multe ori, copiii încăpăţânaţi nu-şi îndeplinesc promisiunile. Şi părinţii din nou îi clasează în categoria celor de „needucat".
Intre timp nu trebuie decât să vă abţineţi de la avansuri. Fiul dumneavoastră a promis să se apuce de teme, dar dacă îi veţi permite să se uite la televizor şi atunci când se va sfârşi filmul vă va declara că-şi va face temele mâine? Fie ca data viitoare televizorul să rămână pentru el un premiu doar pentru temele făcute. Şi fără nici un fel de favoruri! Nu vă temeţi de faptul că va face o criză de isterie sau că va distruge apartamentul. Crizele de isterie se pot suporta, însă pentru vasele sparte sau pentru mobila dărâmată neapărat trebuie să urmeze o pedeapsă aspră. In acest caz ar trebui să uitaţi de blândeţe pentru o vreme, altminteri tuturor, inclusiv copilului, li se poate crea impresia că el chiar nu poate fi educat - iar aceasta nu este o victorie cu care să te poţi mândri.
TATIANA L.ŞIŞOVA
PROBLEME ŞI DIFICULTĂŢI ÎN EDUCAREA COPIILOR, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "PROBLEME ŞI DIFICULTĂŢI ÎN EDUCAREA COPIILOR"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.