Cuviosul Paisie, după ce s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, a fost dăruit de Dumnezeu oamenilor vremii sale. Era un mare mângâietor, fierbinte propovăduitor al pocăinţei, luptător neobosit pentru credinţă şi pentru patrie. Se purta cu fiecare om cu simplitate dumnezeiască şi se făcea tuturor toate, ca, în orice chip, să mântuiască pe unii. In cei cincisprezece ani cât a stat la Panaguda, a primit mii de oameni de toate vârstele, învăţaţi şi neînvăţaţi, săraci şi bogaţi, elevi şi studenţi, politicieni şi cadre militare, credincioşi şi necredincioşi, curioşi şi nepăsători, eretici şi păgâni, înşelaţi şi demonizaţi. Unuia îi spunea două cuvinte, altuia îi vorbea câteva minute, iar cu destul de mulţi vorbea ore întregi. Pentru unii, întâlnirea cu Stareţul era un prilej să-şi schimbe viaţa şi mulţi erau cei care, venind la Panaguda apăsaţi de greutatea problemelor lor, plecau de acolo aproape zburând.

Cine însă ar putea să descrie ce trăia fiecare lângă Cuviosul? Cineva a spus: „Cu toate că am cincizeci şi cinci de ani, mă simt de parcă am trăit numai o jumătate de oră, adică atât timp cât am stat lângă un Sfânt în viaţă, pe care îl vedeam şi mă vedea. Şi acest Sfânt este Părintele Paisie". Unul a fost de părere că ziua când s-a întâlnit cu Stareţul a fost ziua cea mai însorită duhovniceşte din viaţa sa. Altul a spus că felul în care s-a purtat cu el a fost ca o „injecţie", care i-a vindecat rana. Un oarecare a vorbit despre dragostea sa, care nu făcea deosebiri, iar altul a povestit despre modul în care a tratat problema sa, de parcă ar fi trăit-o el însuşi, compătimindu-l şi plângând împreună cu el şi străduindu-se să-l ajute să găsească o soluţie.

Cuvintele Cuviosului erau foarte simple, însă pline de noime adânci. Odată, cineva i-a cerut sfatul pentru o problemă, iar Cuviosul i-a răspuns doar atât:

— Răbdare şi rugăciune.

— Nimic altceva, Gheronda? a întrebat acela mirat.

— Ce altceva să-ţi spun? Puţin lucru sunt răbdarea şi rugăciunea? a repetat Cuviosul.

— Dar noi am venit aici să ne vorbeşti, să ne ţii vreo predică.

— Acum am îmbătrânit, i-a spus zâmbind. Dacă aş fi fost tânăr, m-aş fi urcat pe acoperiş ca să-ţi ţin o predică.

De obicei nu începea îndată să vorbească. Adesea, în vreme ce toţi cei aflaţi în arhondaricul în aer liber aşteptau să audă ceva din gura sa, el stătea tăcut, cu capul plecat, aşteptând prilejul potrivit, întrebarea potrivită. însă, dacă o întrebare era pusă cu vicleşug, atunci adevăratul om al lui Dumnezeu nu răspundea sau începea să vorbească despre lucruri aparent fără nici o legătură. în acest fel ie descoperea adevăratele lor interese. Astfel, cineva putea sa-l întrebe: , Gheronda, cum să sporim duhovniceşte?", iar el să răspundă: „Cum merge acum lira englezească?" sau „Cât costă o maşină Mercedes?".

Se mâhnea când unii îl rugau: „Spune-ne ceva duhovnicesc pentru că din aceasta vedea că nu exista „nelinişte bună", o căutare duhovnicească profundă. „Când mergeţi la băcan", spunea, „îi ziceţi: «Dă-ne nişte cumpărături»? Sau când mergeţi la farmacist, îi spuneţi: «Vrem să ne dai medicamente»? Ce cumpărături sau ce medicamente să vă dea? Ca să fie ajutat cineva, trebuie să aibă un interes sincer. Să spună: «îmi trebuie una, îmi lipseşte alta, am nevoie să aflu aceasta, ca să fiu ajutat în nevoinţa mea»".

Uneori, găsea el însuşi prilej ca să spună ceva. Odată, un tânăr i-a dăruit un coral, o cochilie mare. Acest obiect a fost pretextul să înceapă discuţia. Coralul, în interior, este frumos, neted şi cu culori vii, în vreme ce suprafaţa exterioară este aspră. Părintele Paisie a luat cochilia în mâini, a examinat-o cu atenţie şi, adresându-se către toţi, a spus: „Precum este această cochilie, aşa erau şi Sfinţii: la exterior cu înfăţişare aspră, pentru că nu luau aminte la cele din afară, însă înlăuntru erau şlefuiţi, cu culori frumoase, fiindcă făceau lucrare lăuntrică fină. Noi, cei de azi, suntem exact invers: pe dinafară suntem frumoşi, iar înlăuntru suntem sălbatici, precum învelişul exterior al coralului".

Altădată, pretextul a fost un mic magnetofon, pe care l-a scos cineva cerându-i binecuvântare să înregistreze convorbirea. Cuviosul nu a dat binecuvântare şi apoi a spus: „Luaţi aminte, fiilor, să vă simplificaţi viaţa. După un an, vor scoate un nou magnetofon, a cărui casetă va ieşi ca un sertar. Apoi va apărea altul, cu un alt buton, ca să iasă mai uşor bateriile. între cele trei magnetofoane nu va exista diferenţă, însă oamenii vor vrea să-l cumpere pe cel mai evoluat. De aceea, să trăiţi simplu, sa nu vă încurcaţi în mrejele nesfârşitei evoluţii lumeşti".

Uneori, începea discuţia pornind de la locul de obârşie sau de la profesiile vizitatorilor.

— De unde sunteţi? i-a întrebat pe nişte vizitatori.

— Din Creta, au răspuns.

— A, voi aveţi acolo rachiu, le-a spus. Dacă punem rachiu într-un pahar şi îl lăsăm câteva zile îşi pierde tăria Nun aşa? Se evaporă alcoolul şi ceea ce rămâne nu mai poate ti tolosii ia nimic: nici microbi nu poate omorî, nici să aprindă focul, nici ca apă nu se poate folosi şi îl aruncăm. Tot astfel şi omul duhovnicesc, când nu ia aminte, îşi pierde tăria, „spirtul", şi se netrebniceşte.

— Şi unde lucraţi? i-a întrebat iarăşi.

— La telefoane, au răspuns.

— Atunci când cablurile ruginesc, nu fac bine contact, nu-i aşa? Trebuie să le curăţăm de rugină. Tot astfel şi omul. Dacă este ruginit din pricina păcatelor, trebuie să se cureţe, să se pocăiască şi să se spovedească, ca să aibă legătură cu Dumnezeu.

Altădată, l-a vizitat un grup de întreprinzători americani, pe care i-a întrebat:

— Voi, în America, de ce anume vă bucuraţi?

— De mărirea câştigurilor, au răspuns ei.

— Eu, le-a spus, mă bucur dacă ajut vreun suflet, căci mie atunci mi se măresc câştigurile.

De multe ori, chiar înainte de a începe discuţia sau tocmai atunci când ajungea în punctul cel mai important, se întâmpla ceva care distrăgea atenţia vizitatorilor. Stareţul a observat că aceasta provenea de la ispititor, ca să nu se folosească oamenii şi de aceea era cu multă luare-aminte. Odată, după ce vizitatorii s-au aşezat, au apărut nişte muşte mari, care zburau în jurul capetelor lor. „înţelegeţi ce este aceasta?", i-a întrebat Stareţul. „Este un atac al vrăjmaşului, al cărui nume nu-l vom spune. A făcut aceasta ca să nu vorbim, ca să nu ne folosim, însă nu-i vom face pe plac. Aşteptaţi!". S-a dus şi a tăiat dintr-un pomişor câteva rămurele, cărora le-a rupt frunzele, lăsând numai trei în vârf. Apoi le-a dat vizitatorilor spunând: „Fiecare dintre voi luaţi câte o rămurică şi loviţi cu ea o dată capul vostru, o dată umărul drept şi o dată pe cel stâng, făcând astfel semnul Ci ia U " De îndată ce au făcut aşa, muştele au dispărut.

Intr-o zi, în vreme ce Stareţul vorbea cu nişte oameni sub măslin, a nu eput să se audă din frunziş un zgomot, pe care îl făcea o mierlă. Zgomotul era atât de supărător, încât vizitatorii erau uimiţi: „Este cu putinţă ca o pasăre să facă un asemenea zgomot?". La un moment dat, Stareţul şi-a ridicat privirea în sus şi a spus: „Nu ţi-am spus ca atunci când vorbim să nu ne deranjezi?". Zgomotul a încetat pentru moment, dar, îndată ce Stareţul a început să vorbească, s-a auzit iarăşi. „Ce ţi-am spus? Te rog, pleacă de aici!", a spus Stareţul din nou. Zgomotul a încetat pentru puţin timp, dar iarăşi a început. „Văd că tot nu mă asculţi", a spus Cuviosul, „trebuie să te îndulcesc puţin". A trimis pe cineva să aducă nişte rahat, a pus o bucată în palma sa, şi-a ridicat privirea şi a spus: „Hai, vino, ia rahatul şi pleacă!". îndată, din frunzele măslinului, a ieşit mierla, care s-a aşezat pe umărul Cuviosului. „Hai", i-a spus, „du-te de ia rahatul, doar n-o să ţi-l bag eu în cioc!". Păsărică a mers pe mână, s-a oprit în palmă şi a început să ciugulească. „Nu, n-o să stai aici", a spus Cuviosul, „ia-l şi pleacă!". Pasărea a străpuns cu ciocul bucata de rahat şi a zburat departe. Vizitatorii s-au minunat văzând în curtea Panagudei o asemenea privelişte paradisiacă.

Părintele Paisie lua aminte ca legătura sa cu animalele şi cu păsările să nu devină obiectul curiozităţii şi se mâhnea când auzea diferite cuvinte de laudă despre el. Odată, l-a vizitat cineva care adusese împreună cu el şi doi copii. De îndată ce a intrat în curte, a spus: „Am auzit de nişte şopârle şi de nişte şerpi pe care le aveţi şi am adus cu mine şi copiii. Putem să le vedem?". Stareţul a răspuns zâmbind: „S-a închis circul!".

Altădată, nişte vizitatori i-au spus: „Părinte, am auzit multe despre Sfinţia Voastră. Am putea vedea şi noi o minune?". Atunci Stareţul a adus îndată securea şi le-a spus:

— Depărtaţi-vă unul de altul! Depărtaţi-vă unul de altul!

— De ce, Gheronda? au întrebat.

— O să vă tai capetele şi apoi o să le lipesc la loc. Depărtaţi-vă unul de altul, ca nu cumva să le încurc şi să nu mai ştiu să le pun ia locul lor!

Aceia s-au temut şi au plecat îndată.

Cuviosul se întrista când unii oameni îi cereau sa tacă vreo minune ca să creadă în Dumnezeu. „Credinţa lipsită de mărinimie", spunea, „cere minuni. Trebuie să crezi în Dumnezeu cu mărime de suflet, nu să vrei minune ca să crezi. Când văd oameni maturi că-mi cer să vadă vreo minune ca să creadă, ştii cât de mult mă întristez? Dacă ar fi fost copii, ar fi avut oarecare îndreptăţire datorită vârstei, însă aceştia, să nu facă nimic pentru Hristos şi apoi să spună: «Să vedem ceva, ca să credem», aceasta este o chestie de doi bani. Şi oare, dacă vor vedea vreo minune, se vor folosi? Vor spune ca este magie sau altceva de acest fel".

Intr-o zi însă, s-a întâmplat următoarea minune: la Stareţ a venit un profesor universitar care stăruia:

— Gheronda, eu sunt om cu studii, nu pot să cred că există Dumnezeu.

— Măi binecuvântatei le, i-a spus Cuviosul, chiar şi o şopârlă dacă vom întreba ne va spune că există Dumnezeu. Tu eşti mai lipsit de minte şi decât o şopârlă. Vrei să-ţi dovedesc aceasta?

Şi, privind în dreapta şi în stânga, a văzut o şopârlă şi a strigat la ea: „Vino aici!". Şopârlă a venit aproape de el şi Cuviosul a întrebat-o: „Spune-ne, există Dumnezeu?"

Atunci şopârlă şi-a mişcat căpşorul în semn afirmativ. Profesorul s-a pierdut cu firea şi a început să plângă. Stareţul i-a spus: „Ai văzut că eşti mai lipsit de minte decât o şopârlă? Ea ştie că există Dumnezeu, iar tu, cu mintea ta cea grozavă, nu ai înţeles atâta lucru?".

Intr-o altă zi, în arhondaricul în aer liber se vorbea despre credinţă şi cineva a spus:

— Eu, Părinte Paisie, nu cred nici în Dumnezeu şi nici în minuni. Ce sunt acestea?

— Stai puţin, i-a spus Stareţul. Pune-ţi capul aici pe butuc să ţi-l tai şi apoi o să ţi-l lipesc la loc.

Acela şi-a plecat capul şi l-a pus pe butuc. Stareţul s-a dus să ia securea şi a ridicat-o, chipurile, să lovească cu ea. Toţi cei care se aflau de iaţă râdeau. „Mai binecuvântatule", i-a spus atunci Stareţul, „tu eşti mai credincios decât mine. Crezi că o să fac o minune şi de aceea stai aşa, nemişcat. Hai, ridică-tel". Apoi a spus: „Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-i silească pe toţi oamenii să creadă, nu i-arfi fost greu să facă aceasta, însă astfel ar fi îngrădit libertatea oamenilor, pentru că i-ar fi făcut pe toţi să creadă în chip silit, datorită puterii Sale nemăsurate".

Stareţul obişnuia să nu vorbească despre subiecte dogmatice şi era foarte atent când era întrebat ceva dogmatic. Răspunsurile sale erau rod al rugăciunii şi, de obicei, folosea pilde simple. Fiindcă unii îl întrebau despre dogma Sfintei Treimi, voia să găsească şi să planteze un chiparos cu trei vârfuri. A căutat mult în pădure, dar nu a găsit. într-o zi însă, a observat cu bucurie că lângă gard răsărise un chiparos, a cărui tulpină se ramifica în trei. L-a înconjurat cu pietre şi l-a îngrijit până a crescut, iar atunci când cineva îl întreba: „Cum se poate să fie un Dumnezeu şi trei persoane?" îl trimitea să vadă chiparosul. Ii spunea:

— Ia mergi acolo jos şi vezi câţi chiparoşi sunt?

— Este unul, îi răspundeau.

— Acum ne-am înţeles? întreba Cuviosul.

Odată, cineva l-a întrebat:

— Gheronda, ce se întâmplă cu cei care nu au cunoscut Ortodoxia, cu toate că poate sunt oameni buni?

— La mănăstirea din Sinai, a răspuns Cuviosul, vieţuiesc părinţii mănăstirii, dar mai vin şi beduini. Egumenul lucrează împreună şi cu unii şi cu alţii. Dacă însă este nevoie să lipsească din mănăstire, cui va lăsa cheile mănăstirii?

— Părinţilor, a răspuns acela.

— Tot astfel şi Dumnezeu, a continuat Cuviosul. Pentru El, toţi oamenii sunt copiii Săi, însă harul Său îl dă numai ortodocşilor.

Sfantul Paisie Aghioritul, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Sfantul Paisie Aghioritul"

 

• Parintele Paisie Aghioritul
  Publicat in : Parinti
• Mormantul Parintelui Paisie Aghioritul
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: