La mănăstiri şi sfinţi
După ceva timp m-am dus la Mănăstirea Dohiariu, unde m-au primit cu iubire şi m-au ajutat cu rugăciunile lor să mă întremez. Stăteam în strană, în paraclisul Sfântul Onufrie şi tremuram într-atât, că tot şirul de strane se zgâlţâia ca la un cutremur!
Am fost şi la Panagouda, unde i-am vorbit despre suferinţa mea Sfântului Paisie, care mi-a spus: „Ai o problemă serioasă. Ai demon... Să rămâi în preajma Bisericii, să te rogi întruna şi să te spovedeşti". M-a luat în bisericuţa sa şi m-a binecuvântat, atingându-mi gâtul cu o părticică din moaştele Sfântului Arsenie.
Am ajuns şi la Sfântul Iacob Tsalikis. De îndată şi-a dat seama că aveam demon. Am vorbit două ore, mi-a dat sfaturi şi mi-a citit nişte rugăciuni.
Apoi şi la părintele Evmenio, în Egâleo, căruia, după ce am luat binecuvântarea, i-am spus:
- Părinte, mi-e teamă...
- Ţi-e teamă ţie, care ai pe toţi sfinţii în preajma ta.
- Atunci nu i-am înţeles cuvintele, dar câţiva ani mai târziu s-a dovedit că avea dreptate. Apoi vărul meu m-a însoţit în Kefaloniâ. Cum mi-am pus piciorul, în port, pe uscat, am început să-l hulesc pe Sfântul Gherasim aflat la 40 de kilometri, strigând: „Pârjolitorule, pârjolitorule, m-ai ars! Fetişule, cioată de Kefaloniâ, mă arzi, nu rezist! Nu mă duceţi, bre, la pârjolitorul... Gata, m-am nenorocit! Frate, întoarce-te înapoi, pe ăsta nu-l pot suferi". M-am lovit în maşină cu capul până aproape de leşin.
In cele din urmă, am ajuns la mănăstire cu multă greutate. Dintr-odată căpătasem o putere nemaipomenită, că nici zece oameni nu mă puteau ţine, şi am răsturnat o strană foarte mare!
Stareţa Leontia l-a chemat pe înaltpreasfinţitul Spiridon care mi-a citit mai multe rugăciuni în Sfântul Altar. Mi-a cerut să rămân cincisprezece zile, cu post sever, fără untdelemn şi cu împărtăşanie deasă. In fiecare zi îmi cântau paraclisul sfântului şi, în ultima zi, în timp ce eram intins, chinuit şi istovit, mi s-a arătat aievea însuşi satana, cel mai necurat şi scârbos duh, stăpânitorul răutăţii. Nu-i nimănui cu putinţă să-şi închipuie ce înfăţişare hidoasă are. Chipul său era asemenea celui al unui ţap murdar cu coarne. Mirosea foarte urât, ca cea de pe urmă mortăciune. O duhoare ce-ţi tăia respiraţia! Numaidecât m-a înşfăcat de gât ca să mă sugrume! Am apucat să rostesc: „Am venit la Sfântul Gherasim ca să mo...". N-am apucat să rostesc cuvântul „mor", că de îndată ce auzi numele sfântului, se şi făcu nevăzut! Câtă putere au sfinţii noştri! La plecarea din mănăstire mă simţeam mult mai bine, însă demonii continuau din când în când să mă ameninţe şi să mă lovească.
Am fost şi la Nea Mâkri, la Mănăstirea Sfântul Efrem. In timpul dumnezeieştii Liturghii am stat liniştit. La sfârşit, stareţa a ieşit la uşa din partea de miază-noapte a altarului, binecuvântând pe credincioşi, unul câte unul, cu o cruce în care se aflau părticele din moaştele sfântului. Când mi-a venit rândul, am simţit o putere, asemenea unui val năvalnic, care m-a împins înapoi! Şase oameni mă împingeau de la spate ca să mă închin, dar nu mă puteau urni! Atunci stareţa a coborât treptele şi a venit spre mine. M-a însemnat foarte greu cu semnul crucii şi, după ce l-au chemat pe preot, m-au dus la racla Sfântului Efrem şi au început deîndată să-i cânte Paraclisul. In biserică erau în jur de o sută cincizeci de pelerini ciprioţi, iar eu am început să mă lovesc, să grohăi, să latru şi să behăi ca o capră. Dintr-odată am văzut înaintea mea o lumină ce se revărsa
peste racla din care au ţâşnit moaştele sfântului care s-au oprit în faţa mea, strălucind ca soarele! N-am avut putere să mă uit la priveliştea aceea supralumească şi am început să urlu: „Stai jos, bre... mă orbeşti, mă arzi, mă arzi... Eu sunt demonul care ţi-am făcut măruntaiele caltaboş!".
Lumea se speriase şi mulţi plângeau. Pentru multe zile această strălucire a moaştelor aproape mă orbise, de fiecare dată când voiam să-mi deschid ochii era ca şi cum m-aş fi uitat la soare...
M-am întors foarte chinuit în oraşul meu, şi vocile ameninţătoare, nu atât de aprige, au continuat să mă urmărească.
M-au dus nu după multă vreme la Preasfânta Malevf, şi apoi am stat de vorbă cu duhovnicul mănăstirii, părintele Vasile Iliopoulos, pe care-l auzeam invocând ajutorul unui oarecare părinte Porfirie. La sfârşit m-a sfătuit:
- Să mergi la părintele Porfirie la Milesi; numai mâna lui, dac-o săruţi, te poate face bine!
„Atâţia preoţi mi-au citit şi nici unul nu m-a făcut bine... şi o să mă facă Porfirie? Aşteptaţi voi să mă duc la el"!, m-am gândit.
Am plecat de la Malevi vădit dezamăgit! Fusesem şi la alte mănăstiri din Grecia şi obosisem trupeşte şi sufleteşte fiindcă trecuseră cinci ani de când mă chinuiam în felul acesta!
La duhovnic
Demonii se întărâtaseră si mă chinuiau neînchipuit de mult fiindcă luasem hotărârea de a mă întoarce la Hristos. In fiecare seară, după douăsprezece noaptea, casa scârţâia, îngrozind întreaga familie. După aceea se auzea un „crac!", ca atunci când deschidem o uşă înţepenită, şi apoi demonii îmi imobilizau mâinile ca să nu pot să-mi fac semnul crucii. Pe urmă mă făceau să-mi simt mintea neputincioasă, îmi înceţoşau cugetul şi întreg trupul îmi paraliza. Ceea ce vedeau rudele era un trup paralizat, purtat în stânga şi în dreapta din pricina loviturilor demonilor. Pricepeam totul, dar nu puteam să mişc un deget. Eram prizonier în mâinile lor.
Având acest război, i-am cercetat pe duhovnicii din oraş, dar nimeni nu mă credea. Atunci mi-am luat ca duhovnic egumenul unei mănăstiri aflate la 40 de kilometri de oraş. Aproape de fiecare dată când mergeam acolo, demonii ma aşteptau pe drum în acelaşi loc. Numaidecât trupul îmi paraliza, şi ei mă loveau cu bâtele, lăsându-mă în nesimţire ceasuri întregi în acea pustietate! Nu ştiu cum ajungeam la mănăstire. Veneau monahii, mă scoteau din maşină şi, sprijinii de ei, mă duceam la duhovnic. Nu ştiu cum înduram. Cred că Dumnezeu m-a păzit, fiindcă un trup omenesc nu poate îndura atâta chin.
Sufletul meu îşi afla liniştea în preajma duhovnicului şi-mi doream din ce în ce mai tare să-l văd tot mai des. Am încercat să ajung la mănăstire până şi cu bicicleta. Dacă nu-l găseam, alergam la altul. De obicei, nu aveam ceva anume să-i mărturisesc. Mi-era de-ajuns să-mi pun capul sub epitrahil! Numaidecât sufletul meu se potolea, simţeam o uşurare şi pentru câteva zile încetau şi loviturile. Lumea nu poate înţelege câtă putere are epitrahilul duhovnicului! La alt duhovnic, uşurarea era mai mică. In acea perioadă am fost salvat doar mulţumită sfintei spovedanii!
In ajunul marilor sărbători ale creştinătăţii înţelegeam că demonii se întărâtau şi mai tare, provocând înăuntrul meu şi mai multă tulburare. Unde vedeam o rasă, alergam! Mergeam la preoţi care-mi citeau rugăciunile de exorcizare, dar după aceea mă tulburam şi mai tare. Pe atunci nu-mi puteam explica de ce, dar m-a lămurit părintele Porfirie, aşa cum o să arăt în continuare.
Fragment din cartea "STRIG AŢI-MĂ, ŞI VĂ VOI AJUTA", Editura Sophia
Cumpara cartea "STRIG AŢI-MĂ, ŞI VĂ VOI AJUTA"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.