Orice om, indiferent de rasa, etnie, culoare, religie, la un moment dat, are nevoie de liniste, de a se cufunda in propriul sine si a ramane un timp in isihie. Aceasta se impune cu atat mai mult intr-o lume zgomotoasa si vicioasa cum este cea din zilele noastre care l-a obisnuit pe om cu un anumit zgomot permanent si cu o agitatie continua. Asa se face ca omul cand ajunge acasa, primul lucru pe care il face este acela de a da drumul la radio sau televizor, linistea scotandu-l din ritmul zilei, al obisnuintei. Mai mult, am inteles ca multe familii tinere apeleaza la zgomotul de la feon sau aspirator pentru a adormi bebelusul, iar la tineret, muzica tehno din cluburi a devenit viata lor.

De-a lungul existentei crestinismului si buddhismului, la unii calugari, a aparut dorinta de a ajunge la starea de desavarsire spirituala intr-un timp relativ scurt.

Asa au aparut, in cazul monahilor ortodocsi, contemplatia, iar la calugarii buddhisti, meditatia. In ambele cazuri, calugarii trebuiau sa se izoleze de ceilalti, de zgomotul lumii, de regula, pe un munte, un loc prielnic isihiei. Fie ca vorbim de isihasm (la ortodocsi), fie ca facem referire la filosofia speculativa zen (la buddhism), ambele se bazeaza pe asceza, pe practicarea renuntarii si pe exersarea unor tehnici de concentrare si reflexie. Daca in isihasm exista suflet si acesta este vesnic, in filosofia zen nu exista suflet, ci numai stari de constiinta.

Isihasmul nu este nici teorie, nici logica, nici idee, nefiind o cunoastere destinata mintii omenesti, ci doar o practica, un veritabil acces la pace, la liniste, la tacere, la adevarata fericire. Isihia este pe de o parte, foarte simpla, iar pe de alta parte, destul de complicat pentru a fi inteleasa. Aceasta a luat nastere in sanul ortodoxiei si presupune lepadarea de lume si o lupta apriga cu tine insuti si cu ispitele. Lepadarea de lume se propune ca o departare, ca o luare de distanta fata de ceea ce defineste lumea, adica fata de patimile in intregimea lor si de gandurile care premerg implinirii acestor patimi, ceea ce totodata reprezinta si o intoarcere la sine, sau mai bine zis o continuare a intoarcerii care a avut deja loc prin constientizarea dependentei. Parintele isihasmului este considerat Sfantul Grigore Palama.

Parintii greci socoteau aceasta tacere pe care ei o numeau isihia si punct de plecare si cununa a vietii de rugaciune. Tacerea e o stare cand toate puterile sufletului si ale trupului petrec in deplina pace, liniste, reculegere, intr o stare de desavarsita vigilenta si in acelasi timp de libertate de orice agitatie si miscare. In operele multor parinti noi gasim imaginea unui elesteu; pana cand pe suprafata elesteului e o incretitura, nimic nu poate sa se reflecte in el adevarat, nici copacii, nici cerul, iar cand suprafata lui e cu totul linistita cerul si copacii de pe mal, se reflecta in el perfect si totul in aceasta oglindire e asa de clar, ca si in realitate.

Zen este o prescurtare a cuvantului Zenna si face referire la meditatie, la intregul corpus de percepte si tehnice specific Scolii Zen, considerata o ramura a buddhismului. Acesta se remarca in mod deosebit prin tehnicile sale fizice si mentale. Zenul a fost implementat in China in secolul al VI-lea d. Hr. si s-a bucurat de un ecou fara egal in randul scolilor buddhiste. In Japonia, el a fost introdus mai intai ca religie specifica samurailor si castei militare, avand un rol formator in viata acestora.

Atat isihasmul cat si filosofia zen pun accentul in trairile spirituale pe virtutea isihiei. Astfel, tacerea launtrica e lipsa de orice miscare launtrica a gandurilor sau emotiilor, cand aceasta e o stare de deplina vigilenta de deschidere pentru Dumnezeu. Noi trebuie sa pastram o deplina liniste, insa niciodata nu se cuvine de a admite, ca ea sa se transforme intr un sentiment de simpla satisfactie. Ca sa ne ferim de acest lucru, marii povatuitori ai ortodoxiei ne invata sa nu parasim niciodata cu totul obisnuitele forme de rugaciune, pentru ca chiar cei care au ajuns pana la aceasta tacere contemplativa, socoteau necesar cand simteau primejdia unei slabanogiri duhovnicesti, din nou sa intrebuinteze rugaciuni, pana cand rugaciunea va restabili tacerea in suflet.

In timp ce profanul (omul obisnuit) traieste in societate, se casatoreste, isi intemeiaza o familie, fiind posedat de propria sa viata, calugarii isihasti si cei buddhisti, adepti ai curentului filosofic zen, prefera singuratatea si castitatea absoluta. De asemenea, ambele tehnici spirituale exerseaza, in mod constient, arta renuntarilor: sa faci exact contrariul a ceea ce natura umana te obliga. Se spune ca cel ce renunta la viata profana ajunge in cele din urma bogat in forte magice.

De asemenea, nu putem fi de acord cu aceia care se grabesc sa califice cele doua moduri de viata spirituale ca fiind “pesimiste” sau “nihiliste”, pentru ca aceste sisteme spirituale pot fi adoptate de orice persoana, indiferent de sex, etnie, cultura etc. Este perfect adevarat ca aceste moduri de viata au aparut si s-au dezvoltat in comunitati de calugari, dar cu timpul aceste tehnici spirituale au fost practicate si de sexul feminin, in special in randul maicutelor, la isihasm. De pilda, un exemplu elocvent, pentru isihasmul romanesc, il constitue pustnica Teodora de la Sihla. Discipolii care practica zi de zi isihasmul, dar si zenul se bucura de o stare fizica excelenta, precum si de longevitate.

Interesant este faptul ca atat isihasmul, cat si zenul nu au la baza nimic scris ci totul se bazeaza pe transmiterea invataturilor, pe cale orala, de la maestru la ucenic. Exista anumite metode, tehnici si proceduri pe care ucenicul trebuie sa le invete, sa si le asume, insa fara a le divulga altor persoane, totul transformandu-se intr-un secret mistic care trebuie pastrat cu cea mai mare grija si responsabilitate. Asadar, adeptii isihasmului, dar si cei ai zenului se constituie intr-o casta ermetica, avand la baza problema ritmului respiratiei si a fiziologiei mistice. In isihasm, este cunoscuta si practicata asa numita “rugaciune a inimii” sau rugaciunea lui Iisus.

De o parte, scopul practicarii tehnicilor isihaste este acela de dobandire a Duhului Sfant si de atingere a desavarsirii spirituale, iar telul final este acela de mantuire a sufletului. De cealalta parte, practicile zenului au rolul de perfectionare a fiintei umane, de dezvoltare a abilitatilor si capacitatilor psiho-fizice, iar telul final este eliberarea. Daca prin practicarea tehnicilor zen, este suficienta o perioada de timp de trei ani pentru obtinerea unor capacitati psiho-fizice paranormale, nu acelasi lucru se poate spune despre cei ce exerseaza isihasmul. Pentru dobandirea Duhului Sfant si anumite daruri ale acestuia, adeptul isihasmului trebuie sa se nevoiasca intre 7 si 15 ani, depinde de credinta si vointa acestuia, dar si de ajutorul si milostivirea dumnezeirii. Problema este ca in timp ce practicantul zen poate pierde rapid acele capacitati paranormale obtinute daca pierde firul exersarilor zilnice, isihastul odata ce a obtinut darurile Duhului Sfant, nu i le mai poate lua nimeni, pleaca cu acestea in vesnicie.

Trebuie sa precizam faptul ca isihastul nu este singur pe calea indumnezeirii, ci pe tot parcursul acestuia este asistat de Sfanta Treime: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. In acest sens, in vara acestui an, nu intamplator, am intalnit pe Varful Ciucas un pustnic pe care l-am intrebat: “Sunteti singur, Parinte, pe aici?”, la care batranul a raspuns: “Nu, nicidecum. Suntem sase: Sfanta Treime, Maica Domnului, ingerul pazitor si eu pacatosul!”. In schimb, practicantul zen este foarte, foarte singur! Nu exista Dumnezeu. Intreaga lupta e cu tine insuti. Esti singur cu tine, cu eul tau.

Esti cu desavarsire singur pe calea eliberarii – o mare singuratate!

Asadar, noi crestinii, sa ne bucuram ca prin Hristos, Dumnezeul-Om, oricine este chemat sa redobandeasca starea paradisiaca de dinainte de cadere, si chiar mai mult decat atat, indumnezeirea si mantuirea sufletului.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii! Amin!

Doamne, ajuta!
Stefan Popa

.

• Cununia si Calugaria, asemanari in randuiala liturgica
  Publicat in : Liturgica
• Cununia si sora ei, Calugaria
  Publicat in : Liturgica
• Calugaria - calea experientei esentiale
  Publicat in : Credinta