Cuvântul „mistică” este de origine greacă şi derivă din verbul grecesc „mio”, care înseamnă „a închide ochii” sau „a strânge buzele”.
Aceasta arată că pentru un trăitor întru Hristos, modalitatea de cunoaștere depășește simțurile firii. De aceea, mistica poate fi definită ca „vedere tainică” a lumii de dincolo.
Ţinând seama de calitatea şi de caracterul trăirii, mistica poate fi dumnezeiască sau demonică. Mistica dumnezeiască este expresia și dovada clară a sfinţeniei, și se zideşte doar pe binecuvântata temelie a pocăinţei şi a smereniei.
În schimb, mistica „bolnavă” este de inspiraţie diavolească, şi are întotdeauna ca temelie patima mândriei.
„Mistica sănătoasă se sprijină pe dreapta credinţă în Dumnezeu şi pe o solidă morală evanghelică. La temelia atât a dreptei credinţe în Dumnezeu, cât şi a solidei morale evanghelice se află smerenia” (Serafim Alexiev, „Trăire duhovnicească şi înşelare”, Edit. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 9).
În cazul trăirilor mistice de sorginte demonică, în suflet se simte tulburare, întunecare de gânduri, înfierbântare a patimilor, nedumeriri foarte primejdioase, lipsa păcii sufleteşti, bucuria slavei deşarte, înfumurare şi trufie.
În cazul vedeniilor harice însă, în suflet stăpânesc liniștea, frica de Dumnezeu, conştiinţa propriei păcătoşenii şi nimicnicii, smerenia adâncă, umilinţa şi bucuria păcii în Duhul Sfânt (Ibidem, p. 69).
Termenul „hesychia”, de unde derivă cuvântul „isihasm”, înseamnă tăcere, linişte şi „adunare” interioară.
Isihasmul este o străveche practică mistică în spaţiul siro-egiptean, care recomandă apropierea credinciosului de Dumnezeu, nu prin simţuri sau raţiuni, ci prin „intuiţie lăuntrică” îndelung pregătită în linişte şi singurătate, cu ajutorul rugăciunii (Serafim Valeriu Adam, „Rugăciunea la Sfinţii Părinţi şi lumea de astăzi”, Edit. Grafica Prahoveană, Ploieşti, 2005, p. 12).
Isihasmul este adevărata practică duhovnicească şi contemplaţie, caracteristic monahismului răsăritean anahoretic, care nu reprezintă un scop în sine, ci este un mijloc de liniştire şi de unire ființială cu Dumnezeu, prin rostirea neîncetată a Numelui Mântuitorului Iisus.
Cel care vrea să devină isihast, trebuie să dobândească mai întâi liniştea lăuntrică, prin gândurile cele bune.
Părintele Arsenie Papacioc vorbea, în stilul său inconfundabil, despre lucrarea isihastă a creștinului viețuitor în mijlocul lumii. Oriunde ar fi omul, dacă are trezvie e ca și când ar fi în pustie. Lepădarea de lume poate să fie și în sufletul unui mirean. Sf. Scriptură se referă la toată lumea. Toată lumea a primit cele zece Porunci Dumnezeiești. Totuși trebuie să fim realiști: nu se poate vorbi de isihasm în societate, „acolo unde ne stau cozonacii pe masă”.
Sf. Paisie Aghioritul îndemna pe toți credincioșii: „Să închizi uşa chiliei tale ca să nu iasă trupul tău, uşa limbii tale ca să nu iasă cuvintele, poarta lăuntrică a sufletului tău, ca să nu intre duhurile viclene.
Cugetarea isihastului este un spaţiu închis, dăruit exclusiv lui Dumnezeu, unde niciun vrăjmaş înţelegător nu poate să intre, ca să fure şi să tâlhărească. Prietenul şi ajutorul isihiei este cugetul bărbătos şi sever, care stă priveghind la uşa inimii şi ucide sau alungă cugetele viclene care se apropie” (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 112).
Adevărata rugăciune stă în simţirea a ceea ce e întru Dumnezeu; nu e cea în care gândirea stă înaintea Lui spunând cereri, ci e plinătatea iubirii (Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte către singuratici”, p. 53).
Raţiunea nu va putea niciodată să-L accepte singură pe Dumnezeu. Toată miza trebuie pusă pe inimă, întrucât doar inima curată Îl poate primi şi chiar înţelege pe Dumnezeu. Mintea se hrăneşte mai mult cu idei şi fantasme raţionale, iar inima cu iubire şi doruri de viaţă. Dumnezeu, însă, nu Se lasă gândit, ci numai iubit (Paulin Ilucă, „Manifest pentru păstrarea tinereţii”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2010, pp. 109-110).
De aceea, rugăciunea isihastă înseamnă mintea coborâtă în chip smerit, în „biserica” inimii aprinsă de focul iubirii dumnezeieşti.
„În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur sentimentală, care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va da în Hristos” (Pr. Dumitru Stăniloae, „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”, Edit. Deisis, Sibiu, 2003, p. 67).
Astfel suntem îndreptăţiţi să spunem că rugăciunea isihastă este unica lumină care luminează sufletul omului şi care cuprinde inima cu focul dragostei de Dumnezeu, acel „lanţ” nevăzut ce ţine legătura tainică dintre Dumnezeu şi om (Paulin Lecca, „Din viaţa Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului”, p. 124).
Cel care a dobândit cu adevărat isihia, nu se va mai îngriji de nevoile lui materiale, deoarece crede că Dumnezeu este nemincinos în toate făgăduinţele Sale (Sf. Paisie Aghioritul, op. cit., p. 112).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Isihasmul romanesc
Publicat in : Religie -
Isihasmul la Manastirea Robaia
Publicat in : Manastirea Robaia
-
Isihasmul versus Zen
Publicat in : Religie -
Isihasm si psalmodie
Publicat in : Cantarea
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.