Cea mai mare parte a dispoziţiilor legislative pe care le-a luat Biserica creştină a avut loc în timpul Imperiului Bizantin, care durează de la 330 până în anul 1453 după Hristos. Elaborarea legislaţiei bisericeşti coincide deci cu epoca de urcare şi coborâre a acestui imperiu care, după năvălirea barbarilor, s-a considerat a fi prelungirea Imperiului Roman şi care a şi fost în fapt ultimul stadiu al civilizaţiei întemeiată de acest mare popor. Cei 1000 de ani care despart pe Constantin cel Mare de Constantin al XlV-lea Paleologul sunt epoca în care Biserica îşi fixează legile fundamentale, îşi stabileşte o jurisprudenţă şi îşi întemeiază o ştiinţă a Dreptului eclesiastic. Acest stat a fost în acelaşi timp un protector al Bisericii şi un legiuitor în materie eclesiastică, ceea ce înseamnă că întreaga legislaţie a Bisericii Ortodoxe trebuie să poarte pecetea vremii şi împrejurărilor politice în care s-a înfăptuit.
Aceste împrejurări trebuie cercetate pentru a trage din ele învăţămintele necesare vremii de azi.
Vom face aceasta pe scurt.
De altfel, chiar înainte de Constantin cel Mare, Statul romana înrâurit Biserica şi i-a servit ca model pentru organizaţia sa. Diviziunile politice teritoriale au servit Bisericii un cadru în care s-a dezvoltat şi s-a organizat. Ea n-a respins din vechea temelie decât ceea ce era superstiţie sau nedreptate, dar s-a folosit şi a continuat ceea ce era bine şi echitabil37. De la Constantin cel Mare începe o epocă nouă, aceea a protecţiei puterii civile. Să vedem cum s-au împăcat cele două puteri şi ce datorează Biserica statului în care s-a născut şi trăit.
Istoria Imperiului Bizantin se bucură de aprecieri deosebite în lumea învăţaţilor şi cercetătorilor istoriei trecute. „La mulţi din contemporanii noştri - zice Charles Diehl - el (Imperiul Bizantin) pare mereu, cum a părut lui Montesquieu şi Gibbon, drept continuarea şi decadenţa Imperiului Roman. în realitate, Bizanţul a fost cu totul altceva. Deşi se proclama moştenitorul şi continuatorul Romei, cu toate că împăraţii s-au intitulat până în ultima zi «Bazilei romani», cu toate că ambiţiile prinţilor care l-au guvernat s-au întins în lumea Occidentului, nevoind să renunţe vreodată la drepturile pe care le-au pretins asupra anticei şi glorioasei capitale a imperiului, de fapt Bizanţul devine foarte repede şi a fost în mod esenţial o monarhie a Orientului. Nu trebuie să-l judecăm prin comparaţie cu amintirile copleşitoare despre Roma. Precum s-a zis pe drept cuvânt, el a fost un stat de Evul Mediu, aşezat la frontiera extremă a Europei, la marginile barbariei asiatice. Dar aşa cum a fost, acest stat a fost «mare»"38.
Precizând mai departe în ce a constat civilizaţia bizantină, acelaşi istoric se exprimă astfel: „Timp de mai bine de 1000 ani, de la sfârşitul secolului al IV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea, Imperiul Bizantin a fost sediul unei strălucite civilizaţii, desigur una dintre cele mai strălucite pe care le-a cunoscut Evul Mediu şi poate singura civilizaţie pe care a cunoscut-o Europa, între sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui al Xl-lea. In timp ce statele barbare din Occident abia înjghebau elementele unei culturi noi, din amintirile în dezordine ale tradiţiei romane, în timp ce Renaşterea carolingiană în secolul al IX-lea şi cea ottoniană în secolul al X-lea, amândouă mai puţin remarcabile în sine decât în comparaţie cu veacurile precedente, abia mijeau, Bizanţul era centrul tuturor elegantelor, focarul unei mişcări de gândire şi de artă tot aşa de remarcabilă. Prin incontestabila superioritate a civilizaţiei sale, el a trebuit să exercite asupra lumii orientale, ca şi a celei occidentale, o lungă şi profundă înrâurire. Şi mai ales prin aceasta, Bizanţul şi-a lăsat urmele în istorie şi a adus umanităţii serviciile semnalate"39.
Alături de aceste păreri favorabile, iată pe alţii care spun, dimpotrivă, că în epoca bizantină, barbaria era aproape tot aşa de mare la Constantinopol ca şi în Europa barbară, care acuză creştinismul că şi-a pierdut virtuţile civilizatoare, că religia creştină a devenit un instrument în mâinele despotismului imperial şi că n-a putut renova moravurile antice. Ne referim la Laurent. In afară de Montesquieu şi Gibbon, Laurent citează în sprijinul său pe Herder, care numeşte epoca bizantină „infamă", pe Rotteck care spune că a văzut puţine anale aşa de „groaznice" şi de „oribile" ca cele despre Constantinopol; pe scriitorul catolic Cantu care compară Imperiul Bizantin cu „un cadavru acoperit de purpură" şi pe de Maistre, care spune că „istoria bizantină îţi face milă când nu-ţi face oroare"40.
Ce este adevărat din toate aceste păreri, care vin de la autori atât de adânc cunoscători ai istoriei bizantine, dar care se contrazic aşa de evident?
Greşeala care se face în aprecierea faptelor petrecute în distanţa de timp care este viaţa acestui imperiu se datorează faptului că se amestecă istoria starului politic cu istoria Bisericii creştine, care a avut, ce-i drept, un mare rol în dezvoltarea acestui stat, dar care a avut în acelaşi timp conştiinţa că are de îndeplinit o misiune cu totul alta decât cea a statului politic. Ea n-a putut tămădui toate neajunsurile vremii, dar totuşi a schimbat în mod esenţial fizionomia societăţii şi a înlesnit astfel o nouă civilizaţie cu rădăcini aşa de întinse în trecut. Laurent acuză creştinismul că „n-a putut renova moravurile antice"41 şi că „despotismul oriental este contemporan cu dominaţia creştină"42. Dar a aduce asemenea învinuiri creştinismului înseamnă a nu-i cunoaşte doctrina; creştinismul înrâureşte societatea şi pe individ, îi schimbă moravurile, dar cu condiţia ca însăşi această societate sau acest individ să o dorească. Aceasta este cel puţin doctrina ortodoxă despre libertatea voinţei omului şi rolul asistenţei divine. Apoi el nu transformă dintr-o dată şi în întregime o societate, astfel încât această transformare să aibă aspectul unei prestidigitaţii. El lucrează încet, asemenea aluatului care transformă făina în pâine şi cu rezultate care se văd mai târziu.
Cine aduce creştinismului asemenea acuzaţii uită ce moravuri domneau atunci în Europa barbară sau în ţările altor continente încă sălbatice şi, mai ales, uită ce a fost în genere lumea Imperiului Roman care reprezenta maximum de civilizaţie a vremii, înainte ca religia creştină să înceapă jopera ei de prefacere morală. Dacă Imperiul Roman a subzistat în forma bizantină încă o mie de ani, după căderea Imperiului de Apus, aceasta se datorează faptului că Biserica creştină i-a stat în ajutor. Temelia pusă de Constantin cel Mare, care a inaugurat politica de bună înţelegere cu Biserica creştină, făcându-se protectorul ei, a fost urmată de ceilalţi imperatori şi astfel, din conlucrarea armonică a celor două puteri, a rezultat o nouă ordine de lucruri, o nouă civilizaţie. Dovadă că este aşa, o avem în faptul că în Apus, unde Biserica a retras sprijinul statului, acesta s-a prăbuşit mult mai devreme, iar la 1453 se prăbuşeşte statul bizantin, dar nu şi Biserica Ortodoxă aliată lui, care trăieşte şi azi. Precum spune Boissier: „Constantin, Graţian, Teodosie, Honoriu au apărat Biserica şi i-au adus mari servicii, încât ea s-a deprins a conta pe această putere. După un secol de înţelegere reciprocă, alianţa părea definitivă şi este probabil că chiar cei mai mari episcopi ai timpului, care erau convinşi de nestatornicia lucrurilor omeneşti, nu-şi puteau imagina altă stăpânire decât cea a împăraţilor romani. Dar Biserica nu s-a lăsat stăpânită cu totul de această idee. Unirea sa cu imperiul, oricât de intimă ar fi fost, n-a mers până la a-l urma pe drumul prăbuşirii.
Ea ştia că trebuie să-i supravieţuiască şi ce rol avea în acest dezastru, pe care ar fi vrut să-l evite".
Ambrozie a caracterizat în chip profetic evenimentele de atunci când, în preajma prăbuşirii Imperiului de Apus, spunea: „In aceste zvârcoliri ale lumii, numai Biserica stă nemişcată. Valurile o poartă fără s-o răstoarne, în timp ce în jurul ei totul răsună cu vuiet groaznic, ea oferă tuturor naufragiaţilor un port liniştit unde pot găsi mântuire"44.
In Bizanţ, legătura dintre Biserică şi Stat a fost mai strânsă şi tocmai asta a fost cauza care a consolidat şi a dat puteri noi statului, prelungindu-i viaţa.
Dar statul politic nu s-a debarasat complet de instituţiile şi obiceiurile trecutului. Despotismul împăraţilor, corupţia şi incorectitudinea funcţionarilor, ca şi geniul rasei greceşti, predispus la controverse, păstrător zelos al tradiţiilor şi autonomiilor locale până la exagerare şi cu totul inapt pentru orice mare asociaţie politică şi morală45 sunt elemente care s-au pus de-a curmezişul sforţărilor făcute de Biserica creştină, al cărei scop ultim nici nu era menţinerea statului politic cu orice preţ, ci răspândirea învăţăturii creştine cât mai departe şi cât mai adânc.
Căci nu trebuie să uităm un lucru: o Biserică sprijină un stat în acţiunile lui, dar nu-şi poate lega destinul său de cel al statului. Biserica e universală şi veşnică, pe când statul e limitat şi trecător. Statul politic, având interese pământeşti, poate să apuce fel de fel de direcţii, adesea chiar opuse Bisericii, ea are însă de urmărit un singur scop, răspândirea virtuţilor evanghelice şi aplicarea doctrinei creştine la viaţa întregii societăţi omeneşti. Cine insinuează că Biserica Ortodoxă a favorizat despotismul uită atitudinea hotărâtă a lui Teodor Studitul, care spunea lui Leon al V-lea (813-820) aceste cuvinte: „Chestiunile bisericeşti sunt de competenţa preoţilor şi doctorilor, împăratului aparţine administrarea lucrurilor exterioare"46. Sau „dacă împăratul nu se supune legii, el nu are decât două alternative: sau este Dumnezeu, căci numai Dumnezeu nu e supus legii, sau nu există decât anarhie şi revoluţie"47.
De asemenea, se uită luptele duse de patriarhi împotriva unor împăraţi, care nesocoteau rânduielile Bisericii creştine, cum a fost Patriarhul Nicolae împotriva lui Leon al Vl-lea (886-911) pentru nunta a patra, interzisă de canoane48, sau Polyeucte împotriva lui Nichifor Foca (963-969) care a pretins să se treacă în rândul martirilor soldaţii morţi în război, şi împotriva lui Ioan Zimisces (969-975) care n-a fost admis în Biserică şi încoronat decât în momentul când s-a dovedit că n-a fost amestecat în complotul care a uneltit moartea antecesorului său şi când a consimţit să dea săracilor toate bunurile sale personale. Să nu uităm apoi că Patriarhul Ignatie (+ 878) a preferat exilul şi moartea, dar n-a cedat stăruinţelor unei curţi imorale, iar Arsenie (1255-1267), n-a ezitat a excomunica pe uzurpatorul Mihail Paleologul, care orbise pe moştenitorul legitim al tronului bizantin, Ioan Lascaris.
Prin urmare, Biserica Ortodoxă n-a stat nepăsătoare la greutăţile interne ce i s-au pus în cale.
Dar la aceste greutăţi interne, s-a adăugat una de ordin extern: năvălirea turcilor. începând din secolul al VH-lea poporul arab, trezit la viaţă de Mahomed, se organizează pentru cucerirea lumii şi devine o primejdie reală, mai ales pentru Biserica Ortodoxă. Până la anul 640, arabii cuceresc Siria, Palestina şi Egiptul, adică jumătate din lumea ortodoxă, distrugând aproape complet orice organizaţie creştină. Până la anul 700, cuceresc toată Africa de Vest, de unde trec în Spania, pe care o supun aproape în întregime, iar din secolul al XI-lea, turcii selgiucizi, îmbrăţişând mahomedanismul, atacă direct Imperiul Bizantin, pe care-l cuceresc bucată cu bucată, până când la 1453, Constantinopolul cade în mâinile lor, statornicindu-se astfel, chiar în inima Europei creştine, o stăpânire păgână care a tăiat Bisericii creştine ortodoxe, pentru multă vreme, orice putinţă de manifestare şi de progres. Aşa fiind, Biserica Ortodoxă nu poate fi învinuită pentru ceea ce a fost rău în Imperiul Bizantin, rău care a fost exagerat sau care, în orice caz, n-a fost judecat în raport cu atâtea lucruri bune pe care le-a realizat civilizaţia bizantină şi cu atâtea greutăţi pe care a trebuit să le înlăture Biserica din calea ei.
Pr. Constantin Dron
Articol preluat din cartea "Valoarea actuala a canoanelor", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Valoarea actuala a canoanelor"
37 Cf. „Loi ecclesiastique", în Dictionnaire wpologeticjue de la Foi catholique, III, p. 10. Vezi şi G. Phillips, Du droit ecclesiastique, II, p. 17
38 Charles Diehl, Byzance, pp. 1-2.
39 Ibidem, pp. 259-260.
40 Cf. F. Laurent, Etudes sur l'histoire de l'humanite, V, p. 598.
41 F. Laurent, Etudes sur l'histoire de l'humanite, V, p. 574.
42 Ibidem, p. 596.
43 G. Boissier, Fin du paganism, II, p. 424.
44 G. Boissier, Fin du paganism, II, p. 424.
45 Cf. J. Mortreuil, Histoire du droit byzantin, III, p. 31.
46 Charles Diehl, Byzance, pp. 186-187.
47 Ibidem.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.