Din cauza problemelor pe care parintii le pot avea cu copiii lor la varsta a doua, isi recunosc din ce in ce mai mult limitele ca parinti, iar mitul atotputerniciei lor parentale este infirmat. Multi parinti, din cauza lipsei de experienta, se poate sa fi avut uneori o atitudine critica fata de alti parinti: „Eu n-as fi tolerat niciodata necuviintele pe care acestia le ingaduie copilului lor." Unul dintre acesti parinti mai in varsta mi-a impartasit reactia lui fata de o critica asemanatoare venita din partea unei tinere vecine privitoare la comportamentul galagios al fiului sau adolescent si al prietenilor sai: „Asteapta pana o sa creasca si copiii ei", a spus. „Va vedea mai tarziu care este diferenta fata de un copil care acum are 3 ani."

Reactia tinerei femei a fost tipica pentru modul in care reactionam in fata adolescentilor deranjanti. Ne infuriem si suntem siguri ca au nevoie de o afirmare ferma a controlului parental. Cand abordam noi aceasta realitate se poate sa nu mai fim asa de siguri de forta noastra de coercitie. Violenta, mai ales violenta fizica, isi are limitele ei. Alte forme de atitudine ferma pot fi la fel de ineficiente: „Pentru acest raspuns obraznic n-o sa ai masina timp de o luna", a strigat tatal lui Ilias. „Pastreaza-ti rabla pentru tine", i-a raspuns Ilias. „N-as fi folosit-o nici daca mi-ai fi dat-o." Ce facem dupa asa ceva? Ce se intampla atunci cand lovitura noastra este parata? Ignoram faptul?

Aceasta poate fi o clipa grea in viata unui parinte. Iar daca mandria noastra se bazeaza pe efortul de a domina, este, de asemenea, o clipa umilitoare. Cand a avut de-a face cu politia pentru comportamentul fiicei sale, o mama ravasita a spus: „Regret, dar trebuie sa accept ca nu o mai pot tine in frau." Recunoasterea neputintei noastre poate fi o constatare lucida a realitatii. Atunci cand violenta nu mai functioneaza, venim inca o data in contact cu faptul ca suntem oameni, si nu dumnezei. Avem nevoie de ajutor, pentru ca altfel vom prelungi conflictul cu copiii nostri. Insa naruirea oricarui control nu este in mod necesar o catastrofa. Chiar daca marcheaza finalul unui mod de abordare a situatiilor, poate sa insemne, de asemenea, inceputul unor modalitati noi, eventual mai bune. Varsta de mijloc poate fi momentul renegocierii acordurilor din-tre parinte si copil, ca o pregatire pentru relatia ce se va naste curand, cand copiii vor deveni adulti.

Cele mai multe neplaceri familiale au si o parte comica. Sa ne gandim cum foloseste televizorul aceste tensiuni de familie in serialele de comedie. Cati dintre noi nu ne-am amuzat de certurile familiale din aceste seriale de comedie? Dar atunci cand ne traim propriile noastre certuri familiale, foarte rar le observam ridicolul. Din contra, suntem deosebit de seriosi si foarte stresati. Daca ne-am putea relaxa suficient, spre a le vedea partea amuzanta si totodata caraghioasa, am putea sa ne eliberam de scenariul obisnuit si sa canalizam eficient evolutia dialogului.

Copiii sunt intr-o mai mare masura oaspeti decat in posesiunea noastra. Prin urmare, parintii ar trebui sa incerce sa fie gazde primitoare. Nu suntem responsabili pentru oaspetii nostri, ci doar pentru gazduirea pe care le-o oferim cand ii primim. Oare nu aceasta e o descriere mai veche a rolului parintelui? Daca luam in considerare starea predominanta, ar putea parea comic. Insa aceasta comparatie ar putea fi consolatoare. Ne asumam fie o foarte mare, fie o foarte mica responsabilitate pentru copiii nostri. Probabil ar fi mai usor daca aceasta responsabilitate ar fi redistribuita. Aceasta se poate petrece desigur cand parintii nu-si identifica viata cu cea a copiilor, nu pentru ca acestia au nevoie de ei, ci pentru ca ei au nevoie de copii si nu pot trai fara ei.

Sa presupunem pentru o clipa ca suntem gaz-dele primitoare ale copiilor nostri. Chiar daca aceasta eventualitate ar putea schimba imaginea noastra obisnuita despre responsabilitatea parentala, gazdele care ii primesc pe oaspeti au un anumit rol: vin in intampinarea nevoilor oaspetilor lor. Ce inseamna aceasta in raport cu slujirea parentala? Nu cumva este datoria parintilor de a-i lasa pe copii la un moment dat sa plece? Este desigur crud sa-ti vezi copiii plecand, dupa multa dragoste si efortul de a-i creste pana se fac mari, dar atunci cand continui sa-ti amintesti ca sunt numai oaspetii tai, cu propria lor menire, pe care nici n-o cunosti, nici n-o poti dicta, poti doar sa gasesti puterea de a-i lasa sa plece in pace si cu binecuvantarea ta. O gazda buna poate nu doar sa-i primeasca cu cinste pe vizitatorii sai si sa le ofere toata grija de care au nevoie, dar sa-i si lase sa plece atunci cand soseste ora. Opinia ca propriii copii sunt oaspeti se afla in opozitie cu opinia ca acestia apartin parintilor lor. Relatia parinte-copil poate usor sa alunece in posesivitate. Toti parintii au in minte diferite reprezentari cu privire la modul in care trebuie sa fie si sa se dezvolte copiii lor si aceste imagini pot fi factorul dominant al relatiei cu ei. Eventualele diferente intre aceste reprezentari si realitatea copilului ii pot dezamagi. Exprimata sau neexprimata direct, aceasta dezamagire este resimtita de copii, facandu-i sa se simta neimpliniti si limitati. Aceasta atitudine critica il preocupa, probabil, si pe Apostolul Pa vel, atunci cand le scrie colosenilor: „Parintilor, nu atatati la manie pe copiii vostri, ca sa nu se deznadajduiasca" (Col. 3, 21).

Ca oaspeti, copiii nostri vor avea mai multa libertate de a fi ceea ce sunt cu adevarat. Va exista mai mult loc ca sa-L aiba pe Dumnezeu ca parinte. Este usor pentru parinti sa creada ca Dumnezeu are aceleasi planuri pe care le au si ei insisi cu copiii lor. Cu toate acestea, este o trasatura a creaturii sa recunoasca diferenta dintre ea si Creator si sa ingaduie gandirii lui Dumnezeu sa fie altceva si deasupra manifestarilor creaturilor. Daca intentionam sa ne eliberam de asumarea inaltei responsabilitati pentru copiii nostri, va trebui sa incredintam lui Dumnezeu sentimentul de posesiune, care ne poate otravi iubirea. Atunci putem sa invatam sa-i vedem pe copiii nostri asa cum sunt, fara a fi nevoie sa-i comparam cu o anumita imagine mentala, plasmuita dupa bunul nostru plac. Este uimitor cat de multe lucruri pot vedea parintii in copiii lor, daca nu~i privesc prin lentilele preferintelor lor prestabilite. Daca ii predam lui Dumnezeu posesivitatea noastra, invatam sa avem incredere in copii si, mai mult, sa avem incredere in grija lui Dumnezeu fata de copiii nostri, chiar daca aceasta se petrece cu mijloace care nu sunt evidente pentru noi. Atunci cand ne incredintam Puterii care este mai presus de puterea noastra, ne putem vedea copiii asa cum sunt, pretuirea noastra fata de ei putandu-se consolida. Toate acestea nu inseamna nimic si nu prezinta interes pentru acei parinti imaturi care-i trateaza pe copiii lor narcisist si al caror scop nu este decat satisfacerea nevoilor egoiste prin intermediul acestora, sugrumandu-i adesea intr-un mod cumplit si infiorator.

Pr. Filoteu Faros

Extras din volumul 'Criza varstei de mijloc', Ed. Sophia

• Familia crestina intre traditie si modernitate
  Publicat in : Religie
• Familia crestina - Parintele Vasile Vasilache
  Publicat in : Predici de duminica
• Familia crestina
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: