O să vă mărturisesc unde am simţit, să zicem, cea mai mare povară a ascultării, cea mai cruntă durere şi cea mai grea încercare. Când liturghiseam la stareţul Iosif, îl pomeneam pe patriarh şi vedeam, cu harul lui Dumnezeu, foarte multă lumină la Prefacere. O, ce Lumină, aici să vedeţi! Toate deveneau Lumină, toate Lumină! Totul scăldat în Lumină! Toate Hristos, strigând: „Eu, Lumină am venit în lume.." (Ioan 12, 46).
Când slujeam în căsuţa noastră, nu-l pomeneam pe patriarh, pentru că bătrâneii erau zelotişti. Aceasta ştiau, aceasta aflaseră şi ţineau. Aici, însă, la ceasul Liturghiei, vedeam o luminiţă atâta de mică! Precum flăcăruia candelei, să zicem. Am încercat să le spun, să înţeleagă. Ceva incepea să se schimbe. Am început încet-încet.
Am mers puţin şi la Danielei. Nu puteau. Nu puteau purta. Dacă ei nu puteau să poarte, o să port eu. Sunt oameni mari. O să facă ei ascultare de mine? O să se ridice picioarele să comande capul? Lasă-i în ceea ce ştiu! Eu voi face ascultare, iar dacă ei pleacă înainte, vom vedea. Astfel, m-am lipsit de Lumină mulţi ani, însă i-am odihnit pe stareţii mei. Iar, copii, când odihneşti un om, Dumnezeu, am zice, ţi-e dator... Harul nu te lasă nemângâiat. Iţi dă din altă parte.
Odată citeam la Psaltire. O catismă din Psaltire. Şi sufletul meu, duhul meu, a făcut deodată un salt, şi a ajuns pe partea cealaltă, pe stânci. Uite, pe acelea de acolo, din faţă. Şi am început, într-un fel, să îndemn zidirea la doxologie către Ziditor: „Lădaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri. (...) Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile; focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate îndepliniţi cuvântul Lui; munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii; fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare..." (Psalmul 148, 4, 7-10). Acestea nu le spuneam prin cuvânt. Nu, simţeam că vorbesc fiecăruia dintre acestea într-un alt mod pe care nu-l pot explica, şi să le îndemn la doxologie. Cu greu am izbutit, copiii mei, să mă întorc, să mă adun, ca să continui catisma din Psaltire.
Şi noi ne-am înfricoşat, ne-am cutremurat având înaintea noastră imaginea unui Adam al doxologiei, care, ca un maestru iscusit, conducea imnul de mulţumire a zidirii către Dragostea Ziditorului.
PR. SPIRIDON VASILAKIS
Fragment din cartea "ÎNTÂLNIRE CU SFÂNTUL EFREM KATOUNAKIOTUL"
Cumpara cartea "ÎNTÂLNIRE CU SFÂNTUL EFREM KATOUNAKIOTUL"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.