Luciditate si duiosie
Romanul este dotat cu o luciditate scanteietoare, taioasa, care are oroare de neclaritate si destrama orice ceata a ambiguitatilor. El vrea sa inteleaga un lucru pana la capat. Dar isi. da seama dupa ce a mers pana la capatul efortului de intelegere de limita pe care el o intalneste.Luciditatea lui e ea insasi o insusire mai complexa decat luciditatea occidentala, franceza de pilda.
Aceasta rationalitate suprarationala, care da evidenta posibilitatii sau chiar necesitatii unui interminabil progres al cunoasterii stiintifice, e proprie mai ales realitatii persoanei si relatiilor interpersonale atat pentru ceea ce sunt acestea in ele insesi, cat si pentru evidenta interioara ce o au, ca traiesc si intuiesc direct acest domeniu inepuizabil in formule rational stiintifice. Chiar prin aceasta persoana sau comuniunea interpersonala e domeniul si subiectul acestei alte intelegeri, necontrare ratiunii, dar mai presus de modul in care aceasta se aplica in cunoasterea lumii obiectuale.
Romanul are, prin aceasta alta intelegere, o foarte lucida evidenta si experienta a acestei realitati; ea e pentru el transparenta, puternica in revendicarile, in aspiratiile, in vointa ei de a fi luata in seama, in durerile si bucuriile pe care le manifesta si le provoaca. El are o foarte mare intelegere pentru acest profund si important domeniu indefinibil in exactitatea formulelor stiintifice, dar de o forta care se impune si careia omul trebuie sa-i serveasca chiar prin activitatea lui rational-stiintifica aplicata obiectelor sau fortelor din ele. Acest domeniu accesibil intelegerii unei intelegeri, pe care o putem numi domeniu al misterului, nu poate fi ordonat, planificat, uniformizat din exterior si in mod silnic prin formule rationale, generale, de repetitie exacta, si prin acte neacceptate de ei. E un domeniu al unei alte lumini, al unei alte legi, al unei lumini superioare chiar fata de lumina rationalitatii proceselor fizice sau biologico-naturale, pentru ca de abia el proiecteaza un sens asupra rationalitatii acesteia. E un domeniu care se deschide intelegerii simpatiei, a iubirii, a participarii, a comuniunii; e un domeniu al legilor iubirii, care e insa libertate; e un domeniu al unor legi care trebuie nu numai constatate, ci puse in functiune nu de individul singular, care procedeaza stiintific, ci de comuniunea persoanelor care vor sa se iubeasca sau vor sa ramana in iubire.
Romanul are in luciditatea lui o foarte mare intelegere pentru acest domeniu, pentru ca e capabil sa-l activeze prin inima lui. Aceasta e o intelegere care e, in acelasi timp, o continua creatie si o continua mirare pentru noutatea continua a ei, care se descopera in om, daca face si el un efort pentru a o infaptui. E o intelegere pentru taina luminoasa, plina de sens a acestui domeniu, de un sens superior sensului lucrurilor posibil de cuprins in formulele stiintifice. Romanul are o mare intelegere pentru acest domeniu, pentru ca e de o mare deschidere umana. Prin aceasta el deschide si actualizeaza si taina altora, cu inima vibranda la viata lor de bucurii si de dureri. El e capabil de aceasta intelegere creatoare sau infaptuitoare, pentru ca a fost educat in spiritul umanismului integral al comuniunii, propriu spiritualitatii bizantine si autohtone. In lumina luciditatii sale, el cuprinde toata realitatea, atat cea stiintific determinabila, cat si cea sesizabila si dezvoltata prin traire. El nu contesta in realitate un aspect rational si stiintific determinabil, ca spiritualitatile orientale, dar nici domeniul si mai luminos si tot atat de accesibil, dar unei alte intelegeri, a spiritualitatii personale si interpersonale.
In luciditatea sa cuprinzatoare, romanul ia cunostinta si de sine insusi in taina sa inepuizabila si deschisa unui plan superior inca si mai inepuizabil; el nu se pierde pe sine din vedere nici printr-o identificare cu lumea obiectelor, ca intr-o cunoastere exclusiv stiintifica, cum inclina s-o faca Occidentul, sau contrara aceleia, ca spiritul asiatic sau african. Dar se are mereu in fata constiintei pe sine, intr-o comuniune cu ceilalti si intr-o legatura cu lumea obiectelor. Pentru el e reala lumea obiectelor stiintific cunoscuta, dar e real si domeniul spiritual indeterminabil rational, precum e real si el insusi in acest domeniu. Caci acesta nu se reduce la eul sau, desi eul sau este inseparabil de acest domeniu, cum e inseparabil de realitatea lumii obiectelor. Persoana sa si persoana semenului are o valoare de nepretuit, realizandu-se si actualizandu-se in comuniune si in legatura cu tot acest domeniu spiritual.
Filosofia germana a facut efortul de a rationaliza insusi domeniul fundamentului abisal (Urgrund) al realitatii sau de a-l defini in notiuni de gandire, pentru a-l cuprinde oarecum in sisteme rational cladite. Persoana insa in acestea isi pierde semnificatia ei unica. Romanul are intelegerea mai presus de intelegerea definibila rational, intelegerea inimii, care sesizeaza domeniul in care sunt active alte legi, legi care nu separa si nu confunda, legi in care eul are un rol creator, prin iubire, prin inima care serveste de ratiune, dar, nu prin ratiunea care vrea sa stapaneasca dispensandu-se de iubire, prin inima care sesizeaza unicitatea persoanelor nereducandu-se la un abis impersonal. Daca ar tine sa cladeasca un sistem filosofic, romanul ar folosi, pentru explicarea intregii realitati, aceste legi ale inimii, legi ale comuniunii creatoare, dependente in mare parte de vointele umane puse in slujba iubirii; vointe care in felul acesta; sunt producatoare de noutati continue, contand insa in acelasi timp pe posibilitatile imprevizibile ale libertatii tuturor.
E un domeniu care se vrea luminos si care poate fi actualizat ca atare, putand deveni insa si tenebros, daca nu punem la contributie si efortul nostru, un efort de cu totul alta natura decat cel individualist, orgolios. Pentru ca exista si o inima impietrita, care se manifesta impotriva- oricaror legi, si mai ales a legilor iubirii, vrand sa dea impresia ca se conduce dupa legi "stiintifice".
Asa se face ca acest domeniu este, in realitate, in parte luminos, in parte tenebros, un teren de lupta intre intuneric si lumina, in care poate fi facuta sa creasca fie lumina, fie intunericul. In aceasta lupta binele nu poate fi ajutat printr-o actiune de caracter individualist, printr-o vointa individuala de a impune punctul sau de vedere, chiar bun de i s-ar parea si chiar sprijinit pe ratiune si pe stiinta, ci printr-o actiune de caracter comunitar, promovatoare de comunitate. Iar comunitatea nu e promovata prin descrieri si prescrieri de legi, nici chiar ale legilor ci, ci prin practicarea pilduitoare a acestor legi, prin practicarea iubirii, prin antrenarea celorlalti in comuniune, prin iubire ca singura putere creatoare de comuniune.
Luciditatea aceasta este astfel nu numai o lumina descoperita ca intinsa peste intregul domeniu al realitatii, cu toate formele ei, ci si o lumina care trebuie sporita pentru a scoate pe oameni din intunericul care apare si se dezvolta in diviziunea si in dezordinea individualista. E o luciditate care cunoaste domeniul realitatii normale, dar nu totdeauna reale al persoanei si al relatiilor interpersonale, domeniu care asteapta contributia noastra ca sa devina normalul real, in sensul unui normal prin practica legilor inimii. Este o luciditate care e in acelasi timp si o duiosie. Caci duiosia e o luciditate a inimii, care lumineaza si realizeaza starea normala a domeniului interpersonal. Ea il descopera pe acesta in virtualitatea lui si il actualizeaza. Ea cunoaste nu numai ceea ce este si ceea. ce trebuie sa fie, ci are si puterea sa realizeze chiar ceea ce trebuie sa fie. Duiosia isi cunoaste metodele lucrarii sale eficiente, pe care le si practica. Ea deschide dimensiuni esentiale cunoasterii, si dimensiunile acestei cunoasteri pun in miscare si alimenteaza duiosia spre o si mai bogata cunoasipre. Romanul intelege compatimind si compatimeste intelegand. El este intelegator in sensul duios sau afectiv al cuvantului, pentru ca e inteligent; sau e inteligent pentru ca "intelege" in sensul afectiv al cuvantului. O exacta si nuantata cunoastere sau intelegere a altora intensifica participarea la patimirea cu ci, responsabilitatea pentru ci. Sentimentul hranit in solul adanc al unei astfel de cunoasteri nu mai este o vibratie usoara, melodramatic afectata, ci arc o intensitate si o substantialitate imprimata profund in toata fiinta umana. Totusi, romanul e retinut in divulgarea sentimentelor sale. Chiar si in manifestarile de tandrete este stapanit de o anumita pudoare. Desi manifesta o mare caldura comunicativa in simpatia si iubirea lui, aceasta manifestare evita exprimari si forme directe, care i se par dulcege, neserioase, departe de-a reda intensitatea si delicatetea simtirii sale.Tandretea cuprinde in sine o sfiala, si sfiala o tandrete. in tandrete e prezent un respect pentru taina cului celuilalt, in care nu se poate intra tropaind. Despre tandretea manifestata in bogatia de diminutive date persoanelor dragi se va vorbi in alt loc. Dar aceasta tandrete merge mana in mana cu o grija de puritatea proprie, o grija de-a nu se exterioriza in vreo fonna sau cuvant in care se amesteca vreo impuritate, vreo nedelicatete. in adevarata iubire fata de altul, omul se purifica. "Fenomenul intalnirii personale implica o dubla stare: intalnirea este, in acelasi timp, o inchidere in granita proprie. In intalnirea personala omul experiaza atat granita persoanei cu care se intalneste, cat si propria limitare. Ba aceasta experienta creste cu progresul apropierii in asa masura, incat fenomenul sustragerii persoanei intalnite devine mereu mai evident, dupa cum si apropierea este mai intensiva."
In cantecul de dragoste ardelean niciodata nu se exprima prea direct si prea concret actele in care se manifesta iubirea.
Romanul are oroare de melodrama afectata, fiind insa, in acelasi timp, strain de raceala in raporturile cu oamenii si mai ales cu cei care sufera. In amandoua aceste atitudini se manifesta o mare forta a spiritului. Cand sufera, cand asteapta chiar deznodamantul final al vietii lui nu se vaicareste, ci gaseste in sine puterea sa intareasca el insusi pe cei ce sufera pentru el sau sa lase un cuvant de mangaiere pentru ei. Ciobanul din Miorita e reprezentativ din acest punct de vedere. Romanul are o pudoare de-a se vaicari, de-a se dezgoli. Socoteste aceasta un semn de slabiciune. El isi ascunde barbateste suferinta si tocmai din aceasta tensiune intre suferinta si vointa de a ascunde rezulta o sporita intensitate de traire, din care iradiaza un tragic sublimat in chip foarte subtil si nobil. De aceea, literatura noastra nu a creat mari tragedii. Tragediei, in primul rand, ii este necesar un erou central, care sa-si divulge intr-un fel suferintele. Or, romanului ii vine greu s-arate in public ce are in suflet. El ramane stapan pe durere prin puterea spiritului. El nu se arata slab, pentru ca ii este rusine sa se arate astfel, prin rusine manifestand o impresionanta putere spirituala.
In aceasta capacitate de paradoxala sau plenara activare a fiintei sta taina vitejiei stramosilor nostri, care au murit senini in lupte, in chinuri mucenicesti si au suportat cu rabdare neclintita indelungatele vitregii ale trecutului. Cine vrea sa nu arate slab reuseste, de fapt, sa nu fie slab. Romanul a rabdat mult, pentru ca i-a iubit mult pe ai sai si n-a voit sa le mareasca suferinta prin descoperirea suferintei sau a durerii sale. El a voit sa-i invete si pe ei sa sufere barbateste, pentru a nu se pierde ca neam, ca persoane, pentru a nu pierde pamantul si spiritualitatea lor, sursa a unui superior umanism sau a omeniei.
O forma speciala a luciditatii este desteptaciunea romaneasca. Ea are mai mult o nuanta practica. Ea este capacitatea de a intelege situatiile, de a le face fata, "de a se descurca" in complexitatea lor, de a vedea drumul de iesire din ele. Aceasta cere omului sa nu fie adormit spiritual, sa fie atent la toate aspectele unei situatii, la toate urmarile posibile ale unei fapte. Ea e o insusire romaneasca, dar este pretuita si ca virtute care trebuie dobandita. "Romanul e destept" e un dat. In acelasi timp, ci ii spune fiului sau: "Fii destept", aratandu-i destepta-ciunea ca o indatorire. Datul si indatorirea se completeaza reciproc.
Desteptaciunca e o veghere continua a mintii orientate practic. Prin ca, mintea omului e continuu cu capul ridicat de pe perna somnului sau e continuu la postul ci. De fapt, acesta e mai mult aspectul de indatorire al desteptaciunii. Ca insusire data, e capacitatea de patrundere usoara in complexitatea situatiilor, puterea de intuitie a nodului gordian al unei situatii, care trebuie taiat. Este o putere de intelegere a unei probleme, oricat de incurcata si grea ar fi ca; o capacitate de surprindere a esentialului in complexitatea de date ale unei situatii sau probleme. Ea se ascute insa prin experienta. In desteptaciune se remarca cel "patit", "Stan Patitul".
Desteptaciunea e insa mai mult latura individualista, realista, occidentala a spiritului romanesc; o latura restransa din complexul continut in luciditate. Totusi, desteptaciunea romaneasca are ceva particular fata de. rationalismul realist occidental. Acel rationalism se bazeaza mai mult pe o metodica si pe o statistica. De altfel, sunt destui occidentali care par "tampi" la minte fata de romani. Desteptaciunea inseamna un ascutis al vederii, o sprinteneala a mintii; ea implica o gratie individuala, nu e ceva comun si uniform, care vede lucruri.pe care nu le vede o ratiune preocupata de cunoasterea metodica si statistica a legilor unor procese ale naturii.
Pe langa aceea, in traditia mai veche a poporului ea nu are numai sensul oportunist care i s-a dat in timpul mai nou. Desteptul stia si in traditia mai veche sa-si apere interesele sale impotriva celor rai si vicleni. Desteptaciunea, in acest sens, nu e neutra sub raport moral, si cu atat mai putin se identifica cu viclenia. Uneltirile vicleniei apar grosolane fata de desteptaciune si sunt pana la urma destramate sau date de gol. Dracul apare ca un prost fata de omul destept. Desteptaciunea are o subtirime superioara vicleniei. Ea e subtire ca si zambetul ci, in timp ce viclenia e grosolana ca ranjetul in care se manifesta. Desteptaciunea pacalelii invinge viclenia, pentru ca vederea ei nu e turburata de ura care sa-i intunece claritate.
Stan Patitul, Pacala nu sunt agenti ai raului, nu-si servesc niste interese care sunt spre raul altuia, ci inving raul, e drept nu prin vitejie, ci prin pacaleala care e desteptaciunea pusa in slujba binelui, a binelui propriu si a binelui altora.
Aceasta desteptaciune e superioara vicleniei sau desteptaciunii puse in slujba raului, pentru ca e conforma cu puterile superioare, prin care realitatea e tinuta in annonie sau e ajutata sa se restabileasca in aceasta armonic spre binele tuturor. Taranul Dumitru, carutasul din Serile in sat la Ocisor al lui Marcel Petrisor, pacaleste cu ajutorul acestei desteptaciuni, insotita de vointa de bine, toata multimea dracilor si pune intreg iadul in mare incurcatura. Pacaleala e altceva decat viclenia. Ea e desteptaciune insotita de zambet. Ea te face sa razi nu numai pentru desteptaciunea ei inventiva, ci si pentru ca a venit de hac unui agent al raului, unei viclenii puse in slujba raului. Pacaliciul nu e incruntat, pentru ca nu e animat de vointa de a face rau, de a-si servi niste interese egoiste, ci de vointa de a opri un rau, de a face fara efect uneltirile unui agent al raului, de a-l da pe fata si de a-l face astfel de rusine. Pacaleala e o lupta care se foloseste de o desteptaciune superioara agentilor raului si de aceea e zambitoare. Pacaliciul e un "ghidus", un "hatru" care se amuza pentru incurcatura in care l-a pus un agent al raului.
Uneori, pacaleala pare sa joace renghiuri nu raului, ci prostiei. Dar si in asemenea cazuri e vorba de o prostie solemna, pretentioasa, orgolioasa, care nu e straina de o anumita rautate, ba uneori joaca renghiuri chiar "desteptilor", adica celor care fac caz de desteptaciunea lor si care se dovedesc a nu fi chiar atat de destepti precum vor sa para. Pacaleala e cu atat mai simpatica, cu cat pacaliciul nu face caz de desteptaciunea intrebuintata in, pacaleala, cum face orgoliosul, care chiar prin aceasta denota o desteptaciune pe undeva defectuoasa, fapt dat pe fata prin pacaleala. Oamenii rad de pacaleala jucata unui astfel de "destept", razbunandu-se pe aerul de superioritate cu care ii trateaza. Nu arareori cad victime ale unor astfel de situatii intelectuali care tin sa faca pe desteptii fata de oamenii simpli. Pacaliciul nu se socoteste superior altora, dar pune raul intr-o pozitie de inferioritate, de prostie.
Prin pacaleala, desteptaciunea implineste si ca un rol antiindividualist, comunitar, facand de ras inferioritatea raului, a prostiei orgolioase, ca forte care par superioare si destrama comunitatea prin paruta lor superioritate. Si e semnificativ ca numai poporul roman a creat un tip ca Pacala si se amuza atata de ispravile lui.
O nuanta particulara a desteptaciunii o reprezinta istetimea. In ea, aspectul practic apare si mai accentuat. Baiat istet, fata isteata sunt baiatul si fata care stiu sa-si faca un drum in viata prin vioiciunea spiritului lor. Lor li se incredinteaza misiuni importante, pentru ca se poate avea incredere in ei. Fata isteata e remarcata de un baiat cuminte si luata in casatorie, pentru ca ea va sti sa-si conduca casa cu multimea problemelor ei care nu sunt usoare. Istetimea e si ea unita cu o gratie si inspira simpatie. Chiar mersul unei persoane poate fi "istet" (Nunta Zamfirei). Istetul nu calca in strachini, nu e teleleu. Istetimea nu e nici ea numai pentru ca, ci o virtute care e necesara intr-o viata in comunitate.
Viata de familie, viata in societate este complicata si ea cere istetime pentru a face fata nenumaratelor si complicatelor ei situatii. Romanul are constiinta complexitatii vietii si importantei istetimii pentru a-i face fata. Cel istet e de folos si familiei si societatii, nu numai lui insusi. Istetimea e privita si ea, de aceea, cu simpatie si nu e vazut in ea nimic rau, nimic viclean. Individului i se ingaduie sa ingrijeasca de interesele lui, dar intr-un mod care nu pagubeste pe ale altora.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.