Am făcut deja ce spuneţi dumneavoastră, încă dinainte de a începe Seminarul. Mai exact, nu i-am mai văzut de la Paste. Şi i-am şi scris mamei de ce o fac, tot aşa cum sugeraţi. Nu cred că vă mai aduceţi aminte, (la câte sute de mail-uri primiţi, chiar nu mă miră), dar v-am scris despre asta.

Dacă am reluat relaţiile cu ei după naşterea lui Luca, cu speranţa ca astfel Luca va avea măcar bunici, dacă tată nu are, tot de dragul lui Luca a devenit mai mult decât evident că trebuie să întrerup relaţiile cu ei, altfel îl distrugeau complet.

Mi-e ciudă că mi-a luat atât de mult ca să-mi dau seama că tata îl bătea pe Luca când eu nu eram de faţa, mi-e ciudă pentru înţepenirea şi lipsa mea de reacţie, pentru frica adâncă ce m-a împiedicat să reacţionez aşa cum trebuia când am văzut ce face. Mi-e ciudă că m-am lăsat iarăşi distrusă psihic de ei, cu urmări asupra comportamentului meu faţă de Luca. Mi-e ciudă pe idealismul meu absurd şi speranţa că ceva se va schimba.

Şi nu-mi pot ierta că n-am avut puterea de a-mi apăra copilul aşa cum trebuia.

Ba nu, acum îmi aduc aminte, începusem Seminarul când am încheiat legăturile cu ei. Da, îmi aduc aminte că tocmai Seminarul ăsta m-a făcut să văd că „atitudine creştină” nu înseamnă să înghit toate nemerniciile lor, cu preţul sufletului copilului meu. Cred că tocmai făcusem lista din prima sesiune şi parcă mi-a dat cineva cu ceva în cap când am văzut tot ce am scris acolo.

Apoi, într-o zi, tata era iarăşi într-o pasă proastă, plină de furie, şi se răstea la Luca, îl teroriza cu atitudinea lui, îl jignea. Am simţit că iau foc. Destul de stăpânită, i-am spus să îl lase în pace. Răspunsul lui (clasic) a fost ceva de genul: „Dar nu îi fac nimic. Dar nu ţip deloc la el. Dar nu m-am răstit deloc la el”. Am continuat să-i spun că se poartă urât cu el, că îl sperie. Şi atunci tata a zis ceva ce a pus capac. A zis: „Eu nu l-am bătut niciodată pe Luca”. Am văzut negru în faţa ochilor şi a ieşit din mine toată mânia şi ura pe care o închisesem în mine: „în faţa mea l-ai pocnit, nenorocitule!”, i-am zis. A făcut o criză de furie, a plecat imediat din casa mea, continuând să se justifice plin de furie, cum că Luca minte daca spune că l-a bătut (Luca nu mi-a spus niciodată, mi-am dat seama singură, am pus lucrurile cap la cap, după ce odată tata a avut o scăpare şi l-a lovit în faţa mea. Luca era îngrozit când mergeam la ei, Luca devenise furios, închis în el, Luca urla îngrozit când eram la ei şi plecam chiar şi până la toaletă etc. ), că dacă eu cred că i-a vait răul mă înşel amarnic. După un timp, l-am sunat şi i-am cerut scuze pentru partea mea de vină, dar nici n-a vrut să mă audă, a zis că nu trebuie, şi singura dată când ne-am mai văzut după aceea a fost evident că chiar nu are de gând să ierte.

Apoi, de Paşte, s-a terminat definitiv şi relaţia cu mama; o să găsiţi totul într-unul din mail-urile mele.

Inainte de toate astea, vorbisem cu părintele meu duhovnic, îi explicasem situaţia, şi el mă sfătuise să continui să merg la ei, dar să fiu cu ochii pe Luca să nu-i facă ceva. Ajunsesem să-l iau şi la toaletă cu mine, dar cum îl pot feri de urletele tatălui meu, de jignirile lui?

Mi-am dat seama că orice aş face, Luca va vedea enorm de multă violenţă în casa lor şi la adresa noastră.

Nu-mi pare râu de ce am făcut, cred sincer că era singura soluţie. Imi pare rău de izbucnirea de furie şi jignirea faţă de tatăl meu, aici cred că am greşit.

M-am bucurat când am văzut ce mi-aţi scris. Ani de zile, am interpretat complet greşit preceptele creştine, considerând că mi se cere să stau şi să înghit tot.

Dumneavoastră, prin Seminarul acesta, m-aţi luat şi m-aţi pus să văd puţin lucrurile din cu totul altă direcţie, în ceea ce priveşte relaţia noastră, ca oameni, cu Dumnezeu. Din multe puncte de vedere, raportarea mea la Dumnezeu s-a schimbat radical, şi deşi sunt încă multe lucruri pe care nu le înţeleg, îmi dau seama că sunt pe drumul cel bun, pentru că simt că nu mai merg contra acelui ceva din inima mea, care-mi vorbeşte continuu. Simt că încep să nu mai fiu în conflict cu mine.

Am găsit la dumneavoastră o atitudine pe care n-am mai văzut-o la nimeni, şi îmi doresc tare mult să mă ţineţi pe lângă dumneavoastră şi să mă învăţaţi cât mai multe, chiar şi dincolo de Seminarul acesta. Vreau să înţeleg lucrurile astea pe care le-aţi înţeles şi le trăiţi dumneavoastră, vreau să mă învăţaţi cum să mă port cu Luca, pentru că sunteţi prima persoană pe care o cunosc care îmbină învăţătura creştină cu pedagogia, într-un mod care cred că e singurul viabil pentru timpurile pe care le trăim.
Luca mă întreabă de mama mea, ar vrea să mai meargă la ea (de tata nu întreabă niciodată). Sincer, nu prea ştiu ce să-i zic, i-am explicat că bunicul lui e bolnav si din cauza asta e furios şi se poartă urât şi că mie numi place cum se poartă faţă de el. Nu ştiu cât a înţeles.

Eu nu depind în niciun fel de ei, cu atât mai mult financiar, ei depind acum de mine, pentru că sora mea a plecat definitiv în străinătate. Dar atunci când i-am scris mamei mele, i-am spus că îi voi ajuta oricând vor avea nevoie de mine.

Măicuţă, eu o să fiu bine, dar Luca o să fie bine? Sufleţelul lui se va vindeca dacă eu fac Seminarul ăsta? Eu am văzut cât de puternică e rugăciunea, văd cu ochii mei că Luca e mult mai bine şi cred din tot sufletul că totul e posibil la Dumnezeu, dar am o durere cumplită în sufletul meu pentru cât a pătimit Luca, tocmai pentru riscul ca şi el să repete tot ce a pătimit şi nici măcar să nu ştie de unde îi vine, pentru că era prea mic când s-a întâmplat. Apoi e frica asta adâncă din sufletul lui... Eu fac Seminarul ăsta mai mult pentru Luca decât pentru mine, dar, pentru a mia oară mi se dovedeşte că Dumnezeu mi-a trimis acest copil pentru a mă scoate pe mine din noroi. Eu şi Luca creştem împreună ca două vrejuri care se răsucesc unul în jurul celuilalt. Zic eu, şi apoi îmi dau seama că Luca se jertfeşte cumva pentru mine. De multe ori am simţit ce mi-aţi spus şi dumneavoastră odată, că prin Luca, Hristos Se jertfeşte pentru mine.

Vă îmbrăţişez, Măicuţă dragă, şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că v-a scos în drumul meu.

Să vă mai rugaţi pentru noi, că ne ajută şi ne sprijină foarte mult rugăciunea dumneavoastră.

Cu mult drag, Miruna

P.S.: Mai am puţin şi termin sesiunea a doua. Sincer, naşterea lui Luca a fost floare la ureche pe lângă sesiunea asta.

Da, fetiţa mea iubită, poţi să mă îmbrăţişezi şi te rog să mă laşi să te sărut şi eu pe frunte.

Mă rog şi pentru părinţii tăi atât de răniţi, dar pe voi vă ţin în braţe! Da, Miruna, vom rămâne împreună oricât va fi nevoie ca să înveţi ce ai de învăţat de la mine, adică să devii tu, liberă şi responsabilă şi puternică în Hristos. Şi după aceea ca să ne bucurăm una de alta.

Da, Luca va ieşi din aceste scheme, dar nu ca şi când nu ar fi fost, ci ca umil care le-a biruit. Tu îl vei creşte responsabil şi va învăţa să ierte şi să biruiască toate.

Simplu va învăţa, aşa cum a învăţat violenţa. Mereu şi mereu să-l lauzi când biruieşte o pornire, şi să-l mulţumeşti lui Dumnezeu în faţa lui când reuşeşti tu să bimieşti o pornire. Când greşeşti să te rogi şi să-l rogi şi pe el să se roage pentru tine. El trebuie să ştie că amândoi aveţi de lucru şi că asta îi place lui Doamne Doamne şi ne aduce bucurie. Să sărbătoriţi orice reuşită. Găseşti tu o modalitate.

Acum tu să ai grijă de tine şi să fii harnică şi la fel de onestă în continuare.

Fragment din cartea "Sparge tacerea"

Cumpara cartea "Sparge tacerea"

• ASCOR Suceava - Conferinta cu Maica Siluana
  Publicat in : Religie