Manastirea Batranului David

Manastirea Batranului David Mareste imaginea.

In cativa ani Bătrânul David a terminat o mănăstire vrednica de mirare în care s-a format o obşte bună. Faima virtuţii lui de povăfuitor duhovnicesc încercat s-a răspândit peste tot. Unii vorbeau că s-au adunat treizeci de monahi, alţii spuneau că mai mulţi. Primul său biograf, monahul liristofor, nu scrie nimic despre numărul monahilor, ci enumeră numai câţiva care s-au distins prin virtutea lor. Unul prin dragoste, altul prin ascultare, iar altul prin post, altul prin darul învăţăturii, al mângâierii şi al însufleţirii oamenilor îndureraţi, iar altul prin darul povăţuirii duhovniceşti.

Virtuţile care înmulţeau slava Bătrânului David erau dragostea lui, duhul jertfirii de sine, puterea cuvântului şi iscusinţa sa de a intra în inima omului şi de a o cultiva. A făcut multe călătorii, multe fapte de milostenie, precum şi minuni până a ajuns la vârsta de şaptezeci de ani.

Ajuns la această vârstă a rânduit un alt stareţ, pe cel mai înţelept şi înzestrat cu harisma învăţăturii şi a smereniei, iar el foarte puţine zile stătea în mănăstire. Pleca lunea din mănăstire cu puţine provizii şi urca vreo câţiva kilometri deasupra mănăstirii, acolo unde era sihăstria lui. Stătea aici toată săptămâna şi se ruga. Mulţi l-au văzut ore întregi stând în genunchi şi cu mâinile in sus rugându-se. Sambata seara se întorcea în mănăstire. Nu putea suporta cinstirile si laudele ce i le aducea lumea. Duminica insa nu ii era cu putintâ sa scape de admiratori. Stătea in mănăstire numai pentru a mărturisi câteva mame care ii incredintasera neliniştea pentru copiii lor, pentru a se iiiga pentru ei toată săptămâna. Aşa cum era organizata mănăstiri a aproape că nu avea nevoie de stareţ, cari lierare era stareţ peste el însuşi. "Dacă nu izbuteşti sa devii stăpân pe tine însuţi - spunea Bătrânul David -, nu ai izbutit nimic cu călugăria şi cu viaţa ta creştinească. Iar dacă izbuteşti, nu ai nevoie de stareţ şi de povăţuitor. Stareţii şi asceţii bine formaţi sunt potriviţi si ca povă- ţuitori în nevoinţa ascetică".

Astfel de lecţii şi învăţături dădea de multe ori, şi toţi în mănăstire îl provocau să Ie vorbească, ştiind că este un izvor nesecat.

- Părinte Stareţ, mulţi creştini însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu vin aici şi doresc să vă asculte, spunând că Sfinţia Voastră le-aţi pricinuit această sete.

- Dar voi încă nu sunteţi pregătiţi sa-i mângâiaţi şi să le potoliţi setea? Dacă nu puteţi, înseamnă că m-am ostenit în zadar. Se poate ca eu să plec în curând si izvor nu vor mai afla în mănăstire, chiar dacă setea lor va înceta sau va rămâne. Şi oricare din aceste doua se va întâmpla, tot rău va fi pentru mine. Se va spune ca nu v-am împărtăşit nimic din neliniştile mele, din nevoinţele mele şi din experienţa ce am dobândit-o si eu de la nevoitorii cei sfinţi. Nu mă priviţi asa, ci urmati-mâ. Şi voi aveţi nevoie de întărirea cea dumnezeiască, dar şi cei însetaţi doresc să îi puneţi în legătură cu izvorul Elevii atunci sunt buni când pot deveni si dăscăli ai celor mai prejos de ei. Iar dăscălii, chiar şi cei mai mari, atunci sunt buni când se fac şi ei elevii celor mai presus de ei. Şi ultimul creştin se face apostolul său însuşi, precum şi ce! mai mare dascăl se face ucenicul lui lisus Hristos.

Acestea sunt numai câteva din cele ce se spun, din cele ce se cugetă şi din cele ce se pot observa chiar şi in atmosfera de azi a Mănăstirii Cuviosului David.

S-au păstrat multe din faptele care mărturisesc sfinţenia Cuviosului, dar nu pot încăpea toate într-o carte.

Intr-o zi a ajuns la mănăstire un bărbat cu numele Gheorghe dintr-un sat din apropiere. Avea mulţi copii şi venea adeseori la Bătrânul, care îl primea cu multă bucurie şi totdeauna îi dădea milostenie. De data asta l-a primit cu multă dragoste şi i-a vorbit multe întărindu-L duhovniceşte. Apoi l-a trimis la trapeză să mănânce şi la chelarul mănăstirii să-i dea pâine şi câteva kilograme de boabe de mei pentru copiii lui. După ce a mâncat, trapezarul i-a dat trei pâini, iar chelarul îi spune ţăranului: "Nu îţi ajunge că vii în fiecare zi şi ne deranjezi mâncând şi bând, ci mai vrei să-ţi dăm şi catârii mănăstirii în fiecare zi încărcaţi. De ce exploatezi bunătatea Bătrânului?'. Auzind Bătrânul despre asta a plâns cu amar. Apoi a chemat pe egumen, pe chelar şi pe toţi fraţii, şi, prin cuvinte mişcătoare, care făceau să plângă până şi pietrele, a înfăţişat nevoia ce o au săracii de bunătatea lor. Şi se spune că de atunci mănăstirea a fost botezată "Mănăstirea milosteniei", căci nimeni nu a mai plecat vreodată de aici fără a primi binecuvântare şi mângâiere. De multe ori veneau atât de mulţi săraci la mănăstire, încât părinţii le dădeau până şi hrana lor, iar ei se culcau flămânzi trupeşte, dar mulţumiţi şi sătui duhovniceşte.

Duhovnicul
Mănăstirea dobândise preţuirea tuturor şi ajunsese la culmea înfloririi ei. Toţi auziseră despre Bătrânul David, despre dragostea lui, despre nevoinţa lui, despre postirile lui şi despre privegherile ce le făcea şi cum că aceste virtuţi le transmisese şi tuturor celor din obşte. Şi era vădit lucrul acesta. Dar harisma deosebită a Cuviosului a fost iscusinţa şi puterea sa de a transmite celorlalţi setea pentru dobândirea iertării păcatelor şi pentru curăţia sufletului. De aceea se înmulţea mereu numărul celor ce veneau pentru mărturisire, şi multora le cerea să vină în repetate rânduri.

- Să nu vi se pară lucru ciudat - le spunea - că vă chem pentru a doua oară şi pentru a treia oară. Se vede dar că prima mărturisire nu a adus rodul aşteptat, adică simţirea grozăviei păcatului. Mu văd ceea ce îl împinge pe păcătos, în agonia lui, să silească cerul, ca să ia iertare pentru păcatul său, ci văd numai păcatul. Nu văd o mărturisire din inimă a păcatelor, ci văd numai o îndreptare a faptelor păcătoase, a intenţiilor păcătoase sau a pricinilor ce i-au indemnat la păcat. Mu văd acea durere în inima si acea simţire despre care am vorbit. Iar fără această durere nu există pocăinţă adevărată. De aceea te mai las puţin cu tine însuţi, cu judecata ta, cu răul pe care ţi-l pricinuieşte patima ta, ca să-ţi dai seama de chinul pe care îl suferi, până când te vei smeri şi îti vei reveni şi atunci venirea ta aici la mănăstire va fi însoţită de dovezile pocăinţei tale împreună cu dreptul de a primi iertare. Nu de la mine, ci din cer...

Alteori, multora care veneau pentru prima oară la mănăstire pentru spovedanie, le vorbea în biserică despre Taina Spovedaniei şi despre păcat. Le spunea când se termină Taina, când se rupe înscrisul păcatelor, când se restabileşte legătura "împăratului cu datornicul", care a profitat de dragostea lui, care a jignit dreptatea Iui şi care a îngropat darurile pe care i le-a dat acela.

- Fiilor, să nu vă miraţi de faptul că fiecare păcat este condamnat atât de aspru de Hristos şi de Biserica Lui, care face să răsune pretutindeni glasul Lui. Şi aceasta se face pentru binele nostru, pentru a dobândi pace în inima şi conştiinţa noastră şi pentru fericirea noastră, dar şi pentru binele celor din jurul nostru şi a lumii întregi în care trăim. Dacă ar lipsi păcatul, ura, invidia, gelozia şi toate relele pe care le pricinuiesc patimile, ar lipsi şi orice lucru neplăcut din inimile şi din legăturile noastre cu fiecare dintre ceilalţi semeni ai noştri. Domnul nostru S-a răstignit şi pentru ca să ne spele inimile noastre de întinăciunea păcatului. S-a răstignit după ce mai întâi a venit lângă noi şi ne-a vorbit despre răul ce îl pricinuieşte păcatul. îndemnul şi învăţătura Sa a fost şi este: "Pocăiti-vă". Predica Sfântului loan Botezătorul tot despre aceasta a fost. Şi atât de asemănătoare au fost amândouă predicile de parcă Domnul ar fi luat limba înaintemergâtorului. Pentru că de vom rămâne cu păcatul stăpânind în inimile şi în
ochii noştri, nu vom putea trai creştineşte şi nu vom putea vedea curat, ca nişte copii ai Lui. Ci vom rămâne robi legaţi şi datori acestui rău, şi vinovaţi de robia aceasta. Şi nu există rău mai mare decât simţirea ce o are omul dator şi vinovat faţă de altul mai puternic ca el...

Apoi le vorbea despre păcat şi despre răul ce îl pricinuieşte el. După care le spunea şi despre setea ce trebuie s-o simţim înăuntrul nostru, de a ne elibera de aceste simţăminte.

- Dar cum ne vom putea elibera şi când vom putea izbuti aceasta? Din clipa în care vom dobândi simţirea că păcatul ne stânjeneşte, aşa cum deranjează murdăria pe omul care e învăţat să trăiască în curăţenie, aşa cum chinuieşte pe cel sărac datoria ce o are faţă de binefăcătorul său şi aşa cum ne supără prezenta unei boli rele în trupul nostru. Dacă nu vine şi dacă nu se naşte în noi simţirea aceasta, nu avem pocăinţă adevărată...

In felul acesta îi povăţuia pe cei ce veneau la el, până ce năştea în inimile lor simţirea păcatului, întregirea pocăinţei, pentru a putea dărui, în timpul mărturisirii ce urma, iertarea păcatelor fiecăruia ce se spovedea.

- După cum vă daţi seama, nu pot pricinui eu singur această simţire. Eu numai v-am învatat ce trebuie să faceţi. Dar şi voi trebuie să vă osteniţi să cereţi ajutor de sus şi să deschideţi porţile cerului cu durerea voastră, cu lacrimile voastre şi cu dorinţa voastră de a vă elibera de păcat.

Veneau din ce în ce mai mulţi creştini la mănăstire, şi aceasta se datora lucrării sale ce o săvârşea, prin Taina Spovedaniei, în fiecare păcătos, făcându-l să simtă datoria de a se îndrepta înaintea Tronului Mântuitorului Hristos prin pocăinţă.

Odată au venit la mănăstire patru bătrâni, de loc din Robies.

- Părinte, suferim trupeşte şi sufleteşte şi am venit să ne mântuieşti.

Bătrânii îşi veniseră în simţire datorită învâtăturii staretului şi predicilor preotului din satul lor. Cercetându-şi viaţa au venit la Bătrân ca să ceară iertare pentru tot ce au făcut din neştiinţă şi slăbiciune şi să primească întărire, pentru a deveni fii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Bătrânul le-a citit inimile şi, văzându-le intentia şi dorinţa să se nevoiască, deşi erau bătrâni şi săraci, a poruncit ca cei patru bătrâni să fie primiţi în mănăstire.

- Părinte, iertaţi-mă - spune părintele Isaia din conducerea mănăstirii -, dar aceştia sunt foarte bătrâni şi nu pot aduce nici un folos mănăstirii.

- Dar cine a spus că îi primim ca să slujească mănăstirii? Pfu, ci îi primim pentru ca noi să-i ajutăm să se slobozească de grijile şi de datoriile lor, şi să-i învăţăm cum să trăiască şi cum să se îngrijească de mântuirea sufletelor lor.

- Să fie binecuvântat, Părinte, dar vom face din mănăstire un azil de bătrâni?

- Binecuvântatule, sufletele lor le vom ajuta, nu bătrâneţile. Dacă şi acestea din urmă au trebuinţă de slujire, atunci să ştii că şi aceasta este una din îndatoririle noastre. Doi vorbim mereu despre dragoste, sfătuim copiii sa-şi iubească părinţii si bunicii, si acum oare nu vom pune in lucrare ceea ce învăţăm pe alţii?

Aşadar bătrânii au rămas in mănăstire si, devenind monahi, i-au adus destulă slujire, deşi erau înaintaţi în vârstă. Desigur, nu măturau curtea, nu lucrau la grădină, nu frământau pâine şi nici alte ascultări grele nu faceau, ci, stand undeva în curte, ajutau prin statul lor pe creştinii ce veneau la mănăstire. Repetau cele pe care Bătrânul David le spusese şi lor cândva pentru a-i pregăti pentru prima lor spovedanie. Şi aceasta numai înseamnă foarte mult pentru suflet.

Cuviosul David Batranul, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Cuviosul David Batranul"


 

23 Octombrie 2017

Vizualizari: 880

Voteaza:

Manastirea Batranului David 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE