Anatomia mândriei

Istoria apariţiei mândriei în lume este următoarea.

In lumea făcută de Dumnezeu nu era nici un rău, era doar binele - iar întrucât una dintre însuşirile binelui este libertatea (altfel ce bine ar mai fi, dacă n-ar fi făcut de bunăvoie?), aveau această libertate şi îngerii. Odată, cel mai mare dintre îngeri - Lucifer - a hotărât că nu îi ajunge să fie înger, că trebuie să devină egal cu Dumnezeu, şi s-a răzvrătit împotriva Făcătorului. Acestuia i-a urmat o parte a îngerilor. Acum îl cunoaştem pe Luceafărul căzut sub numele de Satana, iar pe îngerii căzuţi - drept demoni. Aceştia năzuiesc să-i aducă pe oameni, prin minciună, în aceeaşi stare nefericită în care se găsesc ei înşişi. Prin înşelăciune i-a înclinat Satana pe Adam şi Eva spre neascultarea de Dumnezeu, şi primii oameni, părăsin- du-L pe Domnul, fireşte că au părăsit şi Raiul.

Mândria este refuzul de a te smeri şi a mulţumi pentru toate lui Dumnezeu. Tocmai această patimă l-a preschimbat pe Luceafărul strălucitor în Satana cel întunecat, a aruncat o parte a îngerilor în iad, i-a alungat pe oameni din Rai şi a devenit pricina tuturor chinurilor de acum ale omenirii, întregii dureri a tuturor oamenilor de la Adam şi până acum. Şi mândria fiecărui om are cea mai nemijlocită legătură cu suferinţa lui.

Hai să cercetăm amănunţit ce face cu noi mândria noastră.

Eu cred că toată lumea ştie celebra maximă: „Fericit nu este cel ce are tot ce vrea, ci cel care e mulţumit cu ceea ce are" De ştiut o ştim cu toţii, şi suntem de acord cu faptul că aceasta este, într-adevăr, formula fericirii, dar... ea nu ne ajută. Nu reuşim să fim mulţumiţi cu ceea ce avem. De ce nu reuşim? Fiindcă ne împiedică mândria.
Mândria ne spune: „Ia uite, cutare şi cutare au asta şi cealaltă; tu cu ce eşti mai prejos decât ei? Amărâtule, prăpăditule, ce nedreaptă este cu tine viaţa! De ce Dumnezeu ăsta, dacă există, ţi-a dat o soartă atât de crudă?"

Astfel, mândria atrage după sine sentimente şi acţiuni ca invidia, cârtirea împotriva soar- tei, autocompătimirea. Trebuie să fiţi de acord că acestea sunt sentimente neplăcute, chinuitoare. Fireşte, omul se străduie să scape de suferinţa pe care ele i-o provoacă - dar în ce fel?

In loc să acţioneze nemijlocit asupra sentimentelor sale, asupra sufletului său, îndepărtând din sine rădăcina necazurilor sale, omul caută uşurare în satisfacerea mândriei sale - adică în „îmbunătăţirea" situaţiei sale, de care mândria lui este nemulţumită. Omul e mulţumit, mândria lui e nemulţumită!

Primii fii ai lui Adam au fost Cain şi Abel. Abel era om bun, şi jertfele lui erau plăcute lui Dumnezeu. Pe Cain cel rău îl chinuia invidia. Cain ar fi putut să îşi liniştească inima, învingând mândria prin încrederea în Dumnezeu: „De vreme ce Dumnezeu arată că faptele lui Abel Ii plac mai mult, înseamnă că ele chiar sunt mai bune decât ale mele. O să mă smeresc şi o să-mi rabd soarta." Aşa avea să facă mai apoi Iov, care a avut de înfruntat multe încercări, multe pierderi. La toate, Iov spunea: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat!" Cain însă a făcut altfel: chinuit de invidie, l-a omorât pe fratele său Abel. I-a fost mai uşor lui Cain după aceea, s-a liniştit mândria lui? Bineînţeles că nu! A fost nevoit să fugă de la părinţi, împreună cu soţia sa, într-o altă ţară - dar unde putea să fugă de mustrările conştiinţei sale?

Noi nu ne-am omorât fraţii, dar, chinuiţi de mândria noastră, procedăm la fel de nechibzuit ca ticălosul de Cain: nu ne luptăm cu pricina suferinţelor noastre, care este mândria, ci visăm să ne satisfacem mândria aducându-i jertfe.

„De ce alţii au prieten/prietenă, iar tu nu ai? Cu ce eşti tu mai prejos? Uite, nici măcar n-ai cu ce să te lauzi în faţa prietenilor!", ne şopteşte mândria - şi săvârşim păcatul curviei, care nu ne adaugă deloc fericire, ba chiar dimpotrivă.

„De ce alţii au bani şi li se cumpără una şi alta, iar tu nu, sărmanul/sărmana de tine!", ne roade mândria - şi săvârşim fapte necinstite în scopul îmbogăţirii sau în locul profesiei care ne place şi ni se potriveşte alegem o profesie mai profitabilă. Ne face asta mai fericiţi? Nimeni n-a dobândit încă fericirea pierzându-se pe sine însuşi.

„Da, cutare şi cutare fac rău (fură, se droghează), dar de ce ei pot, iar tu nu?", întreabă mândria - şi noi, urmând exemplului prost, ne distrugem viaţa.

„De ce cutare are un soţ atât de bun, iar eu nu am pe nimeni? II vreau pe bărbatul ei!", îi şopteşte femeii mândria - şi ea se apucă să pună mâna pe soţul alteia. Dacă reuşeşte, nu este de invidiat; dacă nu reuşeşte - la fel.

„Meriţi dragostea şi respectul maselor", spune mândria - şi omul lipsit de talent se bagă pe scenă, spre râsul cunoscătorilor şi al istoriei.

„Meriţi putere", minte mândria - şi omul care nu e în stare să se conducă pe sine însuşi se bagă în politică, să conducă milioane.

Mândria face chinuitoare orice încercare de a răbda ceva: „De ce trebuie tu - atât de grozav, atât de mare - să rabzi aşa ceva? De unde a apărut suferinţa asta? Ea nu se potriveşte nicidecum cu planurile noastre. Nu, asta e pur şi simplu de nesuportat! Eu nu vreau să rabd asta!"

„Doctorii îmi spun că băutura îmi face rău - dar eu vreau să beau! Alţii pot - eu ce, sunt mai prost?", aude omul glasul mândriei, şi după o vreme moare de ciroză.

Ei bine, toate aceste „vreau", „nu vreau" sunt folosite de mândrie împotriva noastră cu multă îndemânare. Ea vrea întotdeauna ceea ce nu-i şi nu vrea ceea ce este.

Aşa cădem tot mai jos. Ne pierdem bucuria, ne pierdem pe noi înşine. In mod inevitabil, ne lovim de situaţii când nici măcar disponibilitatea noastră de a arunca orice pe altarul negru al mândriei nesăţioase nu ne ajută. Dragostea, conştiinţa, cinstea, prietenia sunt deja aruncate, însă mândriei nu-i ajunge. Ea ne pune în situaţii când suntem pur şi simplu neputincioşi. Ne chinuie cu lipsa de acceptare din partea părinţilor - dar nu suntem în stare să-i schimbăm. Ne chinuie cu dorinţa de a cuceri dragostea unui om sau unui grup de oameni - dar dragostea poate fi cucerită numai prin dragoste, iar noi nu avem dragoste, fiindcă acolo unde este puternică mândria, dragostea nu trăieşte.

Există şi alte situaţii în care nu putem face nimic, şi atunci cădem în descurajare ca avionul în vrie. Ni se învârt roţile pe loc, ca la un buldozer care a intrat într-o stâncă de granit. Tocmai asta este depresia.

Intre timp, părintele mândriei - Satana - nu stă degeaba. Tocmai el ne bagă în cap ideile care, împreună cu mândria moştenită de la înaintaşi, ne-au adus în starea aceasta jalnică. Acest chin nu este însă limita dorinţelor Satanei. Scopul lui este să ne ducă la sinucidere, ca cea mai înaltă zidire a lui Dumnezeu, care posedă demnitate dumnezeiască, care-i zidită pentru Rai, pentru bucurie, să ajungă în iad împreună cu trădătorul - cu fostul Luceafăr.

Le-am făcut destul jocul celor ce ne vor răul. Ajunge! Ne-am luptat destul cu morile de vânt; gata cu cucerirea de ţări imaginare! Hai, în sfârşit, să ne ocupăm de rezolvarea adevărată a problemelor noastre şi să ne întoarcem armele împotriva rădăcinii tuturor relelor: mândria!

Puterea smereniei

Calitatea opusă mândriei este smerenia. Tocmai ea reprezintă cel mai puternic „antidepresiv" în cazul depresiei neendogene, adică al descurajării.

Numai la o privire superficială poate smerenia să pară cuiva că e asemănătoare cu slăbiciunea. Nu e aşa. In smerenie e puterea. Pentru a ne smeri, trebuie putere - şi când omul se smereşte, el devine şi mai puternic.

Tin minte că la un moment dat, într-unul dintre posturile pe care le-am ocupat, m-am plâns şefei mele că eu, manager mărunt, sunt nevoit să rabd o mulţime de lucruri din partea colegilor şi subordonaţilor. Răspunsul ei m-a mirat atunci:

„Cu cât te ridici mai sus, cu atât ajungi să rabzi mai mult!" M-am uitat mai bine, şi am văzut că, într-adevăr, cu cât poziţia e mai înaltă, cu atât mai mari sunt şi greutăţile de tot felul. Şi e nevoie de multă smerenie ca, evitând emoţiile distructive, să ai succes în a te conduce pe tine însuţi şi pe ceilalţi. Despre acelaşi lucru vorbesc şi proverbele: „Dacă nu te închini până la pământ, nici ciuperca nu poţi să o ridici", „Trăieşte mai smerit, şi o să fii mai în câştig", „Trăieşte mai smerit, şi de toţi vei fi iubit".

Acum, fosta mea şefă conduce una dintre cele mai mari companii industriale din Rusia. Deşi nu are încă patruzeci de ani, salariul ei anual se numără în milioane de dolari - şi cred că acesta nu este încă vârful carierei sale.

Iar omul mândru ce câştigă la munca sa? A fi mândru înseamnă a fi supărăcios. Cel-mândru pierde îndoit: şi munca lui este întotdeauna cea mai neplăcută, şi supărarea îi roade întruna sufletul.

Invinge nu luptătorul care strigă tare, înjură şi se înfurie după prima ocară la adresa lui, ci acela care lasă liniştit să treacă pe lângă el toate vorbele rele şi acţionează atunci când consideră necesar.

La fel şi în relaţiile personale - ba chiar mai cu seamă în relaţiile personale. în general, omul mândru nu poate face casă bună cu nimeni, pe când cel smerit păstrează nu numai latura exterioară a relaţiei, ci păstrează în sine şi în celălalt însăşi esenţa relaţiei: dragostea.

Omul mândru e ca o baltă: arunci în ea o piatră, şi îi împroaşcă cu mizerie pe cei din jur. Pe când omul smerit este ca marea: înghite fără urmă orice piatră, şi nici măcar nu vezi cercuri pe apă.

De mânia omului mândru râde proverbul: „Nu din nor a tunat, ci dintr-o grămadă de rahat." Smerenia şi blândeţea, dimpotrivă, sunt respectate: „Cel stăpân peste mânia sa, peste toate e stăpân", „Mai bine să rabzi tu decât să-i necăjeşti pe alţii".

Nimeni nu-l poate amărî pe cel smerit; el e întotdeauna gata pentru orice, primeşte orice i se întâmplă ca pe ceva cuvenit. Spune Cuviosul Efrem Sirul: „Cel blând, primind asupra sa toate loviturile, rămâne tare; în vremea certei e liniştit, fiind sub stăpânirea altuia se veseleşte, de mândrie nu e rănit, când este urgisit se bucură, cu meritele nu se mândreşte, nu se îngâmfă, cu toţi trăieşte în pace." El nu numai că nu e depresiv, ci nici măcar prost dispus. „Omul smerit trăieşte pe pământ ca în împărăţia cerurilor, e totdeauna vesel şi liniştit şi de toate mulţumit", spune Cuviosul Ambrozie de la Optina.

Cum să învăţăm smerenia

Cum să învingem în noi mândria şi să cultivăm smerenia?

Pentru început, trebuie să înţelegem o lege importantă a vieţii: nu e nimic întâmplător. Tot ce ni se întâmplă - literalmente totul, oricât de mic sau mare lucru ar fi - este urmarea vieţii noastre de până atunci şi slujeşte spre binele nostru.

„Tot ce ni se întâmplă este spre bine": iată unul dintre aspectele acestei legi. „Tot ce nu ne omoară ne face mai puternici" e tot de aici.

In Evanghelie există nişte uimitoare cuvinte adresate de Hristos oamenilor: „Nu se vând oare cinci vrăbii pe doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Iar vouă şi perii capului, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii" (Lc. 12, 6-7).

In Biblie, Dumnezeu le vorbeşte oamenilor despre grija Sa pentru ei: „Oare va uita femeia pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei nu îi va fi milă? Dar şi de îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine" (Is. 49, 17). Despre acelaşi lucru vorbeşte şi proverbul: „Nici tatăl nu-i iubeşte pe copii cum îi iubeşte Dumnezeu pe oameni."

Aşadar, tot ce ni se întâmplă e spre binele nostru - şi atunci, poate să se întâmple vreun lucru pentru care ar trebui să ne supărăm?

Nu! Nimic de acest fel nu ni se poate întâmpla.

Şi atunci, de ce ni se întâmplă tot felul de neplăceri, tot felul de nenorociri?

Dacă e să credem mândriei, care ne spune că suntem cei mai mari şi cei mai grozavi, pricinile neplăcerilor nu le vom înţelege niciodată. Viziunea mândriei e însă una mincinoasă, falsă. Viziunea lucidă, onestă, este viziunea smereniei.

Smerenia ne spune că noi, la fel ca toţi ceilalţi oameni, avem o mulţime de neajunsuri. Ne va fi cu atât mai bine cu cât vor rămâne în noi mai puţine neajunsuri, cu cât vom deveni mai desăvârşiţi.

Tocmai asta ne doreşte Domnul îngăduindu-ne toate aceste neplăceri: îngăduindu-le, nu trimiţându-le. Fiindcă adevărata pricină a nenorocirilor constă în viaţa noastră dinainte şi în defectele noastre.

Cum sunt legate defectele noastre de aceste neplăceri şi cum ne ajută aceste neplăceri să ne desăvârşim? Să cercetăm câteva exemple tipice.

Exemplul întâi. Cineva a fost crud în tinereţe, de multe ori le provoca durere sufletească - iar câteodată chiar şi fizică - celor apropiaţi. La un moment dat, a fost bătut crunt pe stradă, i-au fracturat coloana vertebrală. A zăcut în spital cam un an, a îndurat multe. Ar fi putut să se încrânceneze împotriva soartei şi a oamenilor, dar a înţeles, a interpretat totul aşa cum trebuie şi, trecând prin suferinţă, a devenit mai milostiv şi mai grijuliu cu oamenii.

Exemplul al doilea. O fată schimba mereu bărbaţii. In cele din urmă, s-a măritat cu un bărbat pe care l-a „suflat" soţiei dinainte. După câţiva ani, acesta a lăsat-o pentru una mai tânără. Ea a trecut printr-o perioadă foarte grea. Ar fi putut să se înrăiască împotriva soţului şi a soartei, însă a fost în stare să vadă în cele întâmplate un rezultat al propriilor greşeli. S-a căit de ele şi a început să trăiască în curăţie, aşteptând omul care să i se potrivească într-adevăr.

Exemplul al treilea. Cineva era extrem de lacom de bani. Preţuia banii nu doar mai mult decât cinstea, ci şi mai mult decât dragostea. Toate puterile, toată energia intelectuală şi le canaliza spre îmbogăţire - dar uite că avea mai puţin spor în această privinţă chiar decât cei mai puţin lacomi decât el. Mai devreme sau mai târziu, toate întreprinderile lui dădeau faliment în pragul succesului. El ar fi putut cheltui pe această goană nebună întreaga viaţă, dar după un nou eşec a fost în stare să se împace cu faptul că nu va deveni bogat. Şi a devenit mult mai fericit. Pe urmă au venit şi banii. Singuri.

In al treilea exemplu scopul putea consta nu în bani, ci în glorie, putere sau posibilitatea realizării propriilor talente în scopuri personale. Concluzia e aceeaşi.

Exemplul al patrulea. Cineva s-a născut invalid. Se putea deplasa numai în scaunul cu rotile. A auzit poveşti minunate despre fete sănătoase şi frumoase care s-au îndrăgostit de invalizi şi s-au măritat cu ei, după care i-au purtat toată viaţa în braţe la propriu şi la figurat. Anii au trecut; el căuta o astfel de fată, dar n-o găsea. Visele i se destrămau. Ar fi putut să cadă în deznădejde, să cadă în patima beţiei ori să îşi pună capăt zilelor, dar a fost în stare să se împace cu soarta.

In locul iubirii de fată a găsit iubirea lui Dumnezeu. Şi sufletul lui a devenit minunat. Viaţa i-a rămas plicticoasă pe dinafară, dar pe dinăuntru s-a umplut de bucurie. Mai târziu, el a înţeles că infirmitatea exterioară fusese mijlocul înfrumuseţării sufletului său, care era prea mândru şi de aceea nu putea iubi. Infirmitatea l-a vindecat de mândrie şi l-a făcut fericit. Dacă s-ar fi născut sănătos, probabil că mândria crescândă l-ar fi făcut să se sinucidă în adolescenţă.

Sper că aţi dat atenţie faptului că în fiecare dintre aceste exemple omul a avut de ales în momentul critic: să se înrăiască şi mai mult ori să se smerească. Lucrul acesta e foarte important! Suntem fiinţe libere şi avem totdeauna de ales între bine şi rău. Nici o nefericire, ca atare, nu ne face mai buni, dacă noi înşine nu facem eforturi în acest sens.

Orice neplăcere mai e numită şi „încercare" tocmai fiindcă prin ea suntem verificaţi: spre ce ne îndreptăm voinţa, spre bine, spre smerenie ori spre rău, spre mândrie?

Dacă spre mândrie, cădem şi mai jos, şi următoarea încercare va fi şi mai grea; dacă spre bine, dobândim smerenia, ne uşurăm viaţa.

Chiar dacă înţelegem totul şi vrem să ne smerim, s-ar putea să nu avem însă destulă putere să facem asta. Mai exact, în mod sigur nu vom avea, fiindcă mândria este ajutată de puterea vrăjmaşului, de puterea duhurilor rele - şi ca să o învingem avem nevoie de puterea opusă ei: cea dumnezeiască. Aceasta este întotdeauna gata să ne vină în ajutor. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har".

Nici un lucru bun nu poate fi săvârşit cu succes dacă acţionăm cu lenevie sau nechibzuinţă. Acel efort de a ne îmbunătăţi despre care vorbim trebuie săvârşit în mod chibzuit.

Principiul de acţiune este simplu: trebuie să facem întotdeauna lucrul opus celui pe care îl vrea de la noi mândria. De regulă, ea vrea de la noi să cârtim, împotriva lui Dumnezeu, descurajare, sentimente rele faţă de alţi oameni. Opuse acestora vor fi recunoştinţa faţă de Dumnezeu, bucuria, faptele bune făcute celor pe care ne venea să ne supărăm.

Esenţa smereniei se exprimă prin următoarea rugăciune: „Slavă lui Dumnezeu!" ori „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!". De aceea, când ne vine să spargem tot, să plângem, să ne batem şi aşa mai departe, în loc să facem asta, să spunem în ciuda mândriei noastre: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" Astfel, şi voinţa proprie o vom orienta împotriva mândriei, şi puterea lui Dumnezeu o vom chema în ajutor.

Putem începe de la lucrurile mărunte. Toţi facem mici greşeli: ne cade ceva din mână, ne lovim de ceva sau descoperim că am uitat ori am pierdut ceva. De obicei, în astfel de situaţii omul mândru înjură. Să ne deprindem ca în asemenea momente în loc să înjurăm să spunem: „Slavă Domnului!"

Lucrul acesta nu este deloc greu, şi o să se întâmple o minune: după câteva luni veţi vedea că asemenea mărunţişuri nu vă mai supără deloc, că vă păstraţi pacea sufletească. Tocmai acesta este începutul smereniei.

Care este mecanismul acestei minuni? Mecanismul e unul simplu. Satana nu vrea să vă rugaţi, să daţi slavă lui Dumnezeu, fiindcă asta e spre folosul vostru, iar scopul lui e să ne dea pierzării. Imediat cum va vedea că la gândurile rele pe care vi le insuflă voi răspundeţi prin rugăciune, o să se depărteze, că nu e prost (Aici există pericolul mândriei din cealaltă parte, când omul îşi închipuie că dacă vrăjmaşul l-a lăsat în pace este deja foarte sporit duhovniceste. Trebuie să ne păzim mintea întotdeauna de îngâmfare (n. trad.).

Prin arma rugăciunii de mulţumire putem învinge orice necaz, orice năpastă.

Iar cât priveşte planurile, dorinţele, visele noastre, ne va fi mult mai bine dacă vom aborda toate acestea pur şi simplu în mod realist, lucid.

Să zicem că un general alcătuieşte planul de bătaie. El are harta exactă a locurilor, cunoaşterea exactă a propriilor forţe şi a dispoziţiei acestora, precum şi o cunoaştere destul de precisă a forţelor adversarului. Posedând toate aceste informaţii, precum şi ştiinţa tacticii militare, generalul poate alcătui un plan de bătaie care să aducă victoria.

Acum să ne uităm la noi. Ne cunoaştem bine pe noi înşine, ne cunoaştem bine însuşirile bune şi rele, propriile posibilităţi, până la limitele acestora, ştim toate talentele pe care le avem? Ne dăm seama în ce măsură dorinţele noastre corespund necesităţilor noastre reale? In ce măsură ne sunt cunoscute legităţile vieţii? Cât de bine suntem familiarizaţi cu forţele care ni se opun, care năzuiesc să ne chinuie şi să ne aducă la sinucidere? Dacă în toate aceste chestiuni sunteţi pe deplin informaţi, aveţi şanse mari să alcătuiţi un plan care să reuşească.

Problema este însă aceea că lucrurile nu prea stau aşa, fiindcă suntem orbiţi de mândrie şi nu ne interesează ce are cu adevărat însemnătate în această luptă. De aceea, visele noastre au puţine şanse de realizare: „Dă, Doamne, să-l mănânce viţelul nostru pe lup!"

Ele sunt ca planurile unui general ce are în faţă harta unei câmpii, când de fapt va trebui să lupte în munţi; acesta are o părere exagerată despre propriile forţe, iar pe adversar îl subestimează grav. Şi nu ştie că poate face apel la un aliat, a cărui armată puternică se află la o jumătate de oră de marş şi aşteaptă doar semnalul lui.

Să nu ne irosim puterile alcătuind planuri stupide, nerealiste, care se vor destrăma în mod sigur! Ceea ce până în ultima clipă ni se poate părea victorie se va dovedi negreşit a fi o înfrângere. Să ne străduim mai bine să aflăm planurile pe care Şi le-a făcut cu privire la noi Aliatul Ce ştie tot, Care dispune de cele mai precise hărţi şi a Cărui armată este invulnerabilă şi invincibilă.

Apostolul Iacov a spus: „Ascultaţi acum, cei care ziceţi: «Astăzi sau mâine vom merge în cetatea aceasta, şi vom face un an acolo, şi vom neguţători, şi vom câştiga», care nu ştiţi ce aduce ziua de mâine: ce fel este viaţa voastră? Că abur este, care pentru puţin se arată şi apoi piere. In loc să ziceţi: «De va vrea Domnul si vom trăi, vom face aceasta sau aceea», voi vă lăudaţi întru îngâmfările voastre. Toată lauda ca aceasta rea este" (Iac. 4,12-16).

Iar în cartea Pildelor stă scris: „Multe gânduri sunt în inima omului, dar numai planul Domnului se împlineşte" (Pilde 19, 21)-Conform textului masoretic (n. trad.).

Acelaşi lucru spun şi proverbele ruseşti: „în lume nu se face nimic după capul nostru, ci după judecata lui Dumnezeu", „Cu puterea ta nu poţi agonisi ce nu-ţi dă Dumnezeu", „Nu poţi să iei nimic de la Dumnezeu cu sila", „Tu spre rău, Dumnezeu spre bine", „Nu trăi aşa cum vrei, trăieşte cum porunceşte Dumnezeu", „Fără Dumnezeu nu ajungi nici la prag".

In viaţa voastră vor fi negreşit succese, vor fi scopuri atinse, va fi fericire - dar toate acestea doar atunci când veţi începe să vă puneţi scopurile şi faptele în acord cu voia lui Dumnezeu. Vă place asta sau nu vă place (şi ar trebui să vă placă), aşa stau lucrurile. Regele David, care l-a învins pe uriaşul Goliat şi mai târziu a devenit din simplu păstor cel mai mare rege al unei ţări care sub domnia lui a fost de nebiruit, ştia ce spune când a zis: „Descoperă către Domnul calea ta, şi nădăjduieşte spre El, şi El va face, şi va scoate ca lumina dreptatea ta, şi judecata ta ca amiazăzi. Supune-te Domnului şi roagă-L pe Dânsul; nu râvni celui ce sporeşte în calea sa, celui ce face fărădelege. Părăseşte mânia şi lasă iuţimea, nu râvni să vicleneşti, că cei ce viclenesc de tot vor pieri, iar cei ce aşteaptă pe Domnul vor moşteni pământul" (Ps. 36, 5-9). David spunea asta din experienţa sa - iar mai multe succese decât a avut el nu are nimeni.

Inainte de a năzui spre culmi trebuie să ne smerim însă cu ce avem.

Da, în urma depresiei s-ar putea să n-aveţi putere, dar atâta putere cât vă trebuie sigur se va găsi. Dumnezeu o are, şi este bucuros s-o dea. Asta şi vrea.

Incetaţi, doar, să-L mai clevetiţi, să vă plângeţi de El şi să cârtiţi împotriva Lui. Cereţi-I iertare pentru toată cârtirea voastră, şi aveţi încredere în El, şi veniţi sub ocrotirea Tatălui, ca să tămăduiască rănile voastre.

DMITRY SEMENIK

Fragment din cartea "DEPĂŞIREA EMOŢIILOR NEGATIVE", Editura Sophia

Cumpara cartea "DEPĂŞIREA EMOŢIILOR NEGATIVE"

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta