Biserica Ortodoxă o preacinsteşte dintotdeauna pe „Preasfânta", „Preacurata, Preabinecuvântata, slăvită Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioară Maria" ca pe aceea care este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii", adică mai presus de toate celelalte făpturi; nu doar de cele văzute, dintre care s-a ivit, dar şi de cele nevăzute, între care veşniceşte. Să vedem însă mai îndeaproape ce ne spun Scriptura şi Tradiţia despre Maria din Nazaret.

Aleasa lui Dumnezeu

Uşă tainică a mântuirii, Maria din Nazaret este Aleasa lui Dumnezeu, mărturisind şi mijlocind în ceruri, cu putere mare, pentru tot sufletul omenesc aflat în nevoie. Iubirea şi evlavia faţă de Maica Domnului se află în inima însăşi a trăirii ortodoxe, încălzind şi însufleţind întreg trupul Bisericii. Ea apare pretutindeni - în slujbe, în rugăciuni, în icoane. Aceasta nu înseamnă nicidecum o „divinizare" a ei, ci doar o cinstire aparte (prea-cinstire sau supra-cinstire), mai prejos de adoraţia adusă lui Dumnezeu, dar mai presus de cinstirea acordată îngerilor şi Sfinţilor.

Pe acest fond, credincioşii creştini şi-au dorit dintotdeauna să ştie despre viaţa Maicii Domnului mai mult decât stă scris în Evangheliile canonice. Tradiţia le-a satisfăcut de timpuriu această pioasă curiozitate, începând cu Protoevanghelia lui Iacov (scriere „apocrifă" - adică neadmisă în canonul oficial al Bisericii -, dar totuşi îngăduită, ba chiar mult preţuită de către unii dintre Sfinţii Părinţi). O atenţie deosebită a fost acordată, mai ales spre sfârşitul perioadei patristice (secolele 7-8: Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin etc.), minunatei Adormiri a Maicii Domnului, prăznuite anual la 15 august şi devenite una dintre cele mai mari sărbători bisericeşti, atât în Răsărit, cât şi în Apus.

Rezumatul de mai jos se întemeiază, în afară de Evanghelii, pe aceste izvoare tradiţionale, mai puţin cunoscute credinciosului de azi, dar cu o influenţă considerabilă asupra literaturii liturgice şi a iconografiei.

„Ană, Ană, Domnul a auzit rugăciunea ta...“

Inaintaţi în vârstă, drepţii Ioachim şi Ana* (care ne sunt cunoscuţi numai prin Protoevanghelia lui Iacov) erau nemângâiaţi că nu aveau copii, iar obştea iudaică îi trata cu un dispreţ adeseori făţiş. Ei nu şi-au pierdut însă nădejdea în Dumnezeu, Care în cele din urmă a răspuns rugăciunii lor. Un înger al Domnului, cel mai probabil Arhanghelul Gavriil însuşi, îi vesteşte femeii: „Ană, Ană, Domnul a auzit rugăciunea ta şi tu ai să zămisleşti şi ai să naşti, iar sămânţa ta va fi pomenită în toată lumea“. Iar bărbatul este înştiinţat astfel: „Ioachime, loachime, Dumnezeu a auzit rugăciunea ta... Iată, soţia ta, Ana, va zămisli". Şi Ana, la timpul cuvenit, a dat naştere unei fetiţe căreia i-a pus numele Maria*. Iatacul copilei a devenit un adevărat sanctuar, ea fiind păzită de toată necurăţia, căci părinţii ei făgăduiseră că o vor închina lui Dumnezeu, dăruind-o sfântului Templu, după un vechi obicei evreiesc.

Când copila a împlinit 2 ani, Ioachim îi zise Anei: „Să ducem copilul la Templul Domnului, ca să împlinim făgăduinţa! Dar Ana îi răspunse, cu cea mai omenească grijă maternă: „Să aşteptăm al treilea an, pentru ca prunca să nu [mal] dorească [atât de tare] după tată sau după mamă".

„Porumbiţa” cea „hrănită de mână îngerească”

Iar când Maria a împlinit 3 ani, ea a fost dusă la Templu, cu un alai de fecioare purtătoare de făclii, şi „Domnul revărsă har asupra ei, şi ea jucă acolo, cu picioruşele ei, şi toată casa lui Israel, minunân- du-se, o iubi“. Maria a rămas la Templu până la 12 ani, „hrănită ca o porumbiţă... din mână îngerească".

Atingând ea vârsta pubertăţii (la care fetele erau socotite în Israel deja bune de măritiş), preotul Zaharia (nimeni altul decât soţul Elisabetei şi tatăl Botezătorului) s-a rugat lui Dumnezeu să-l povăţuiască ce să facă în continuare cu fata. Inapoi la părinţi n-o mai putea trimite, căci aceştia muriseră între timp. Sfătuit de îngerul Domnului, el a decis cui s-o încredinţeze pe fată prin supunerea mai multor pretendenţi ia aşa-numita „probă a toiegelor"; iar sorţii au căzut pe Iosif, al cărui toiag a înflorit, ca odinioară toiagul lui Aaron. 0 tradiţie spune că din el ar fi ieşit şi un porumbel alb.

Şi astfel Maria a ajuns în grija lui Iosif din Nazaret, un dulgher care se trăgea din spiţa lui David; după unii doar sub tutelă, iar după alţii chiar ca logodnică, aşa cum ne-o şi prezintă evangheliştii. (Ar putea fi vorba de două stadii succesive: până la o vreme i-a fost tutore, apoi i-a devenit logodnic).

Prin logodnicul ei, Maria era socotită ea însăşi „din neamul lui David“, ca şi viitoarea sa progenitură.

„Fie mie după cuvântul tău!“

După tradiţie, Maria avea 16 ani când Arhanghelul Gavriil a binevestit-o că va fi „umbrită de Duhul Sfânt" şi că va zămisli pe „Fiul Celui Prea înalt". Ea s-a speriat şi s-a minunat, ca una ce nu cunoscuse bărbat, dar s-a supus întru totul voii lui Dumnezeu, răspunzând îngerului: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău!". Mare a fost, se înţelege, şi tulburarea lui Iosif (ce se gândise „s-o lase într-as- cuns"), până când îngerul l-a luminat în vis’.

Maria o vizită pe ruda sa, Elisabeta, însărcinată la rându-i, iar acesteia pruncul (cel ce avea să fie Botezătorul şi înaintemergătorul Domnului) i-a tresărit atunci în pântece. Maria va naşte în drum spre Ierusalim, la Betleem, unde va primi şi închinarea Magilor de la Răsărit. Ducând Pruncul la Templu, la 8 zile de la naştere, după legea evreiască, îi fu dat să audă profeţia Dreptului Simeon: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel, ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi". Spre a scăpa de urgia iui Irod, Iosif şi Maria, înştiinţaţi de înger, se vor refugia o vreme în Egipt. Apoi, după moartea regelui ucigător de prunci, vor reveni acasă, în Nazaretul Galileei, ducând viaţa obişnuită a oamenilor acelor vremi.

Când Iisus îşi începe propovăduirea, în jurul vârstei de 30 de ani, Maria era deja văduvă. In Evanghelii nu mai este pomenită decât sporadic: cu ocazia nunţii de la Cana, cu ocazia căutării lui Iisus de către „fraţii" Săi, şi mai ales cu ocazia pătimirii şi răstignirii Lui. Pe cruce fiind, Iisus i-o încredinţează pe Maria lui Ioan, ucenicul cel preaiubit: „... a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine".

„Moartea nu se va lăuda cu privire latine..."

Iar Adormirea Maicii Domnului, adică „moartea" şi strămutarea ei cu trupul la cer, a fost aşa: când Hristos a voit ca Maica Sa să se mute la El, a înştiinţat-o printr-un înger: „E timpul să te iau la Mine, maică! Aşa cum ai umplut de bucurie pământul şi pe cei de pe pământ, tu, cea cu har dăruită, tot aşa bucură acum şi pe cele cereşti! [...]

Moartea nu se va lăuda cu privire la tine, căci tu ai purtat în tine Viaţa, facându-te vas al Meu; pe acesta nu-l va sparge prăbuşirea cea de pe urmă, nici nu-l va înghiţi umbra întunericului...". Bucurându-se de această „a doua Bună Vestire", Maica Domnului i-a adunat în preajma sa pe toţi cei apropiaţi, înştiinţându-i asupra a ceea ce avea să se petreacă, şi-a gătit patul cu flori, ca într-o cameră nupţială feciorelnică, şi şi-a rânduit toate cele spre înmormântare, zicând: „Facă-se cu mine voia Fiului şi Dumnezeu iui meu".

Tradiţia spune că Sfinţii Apostoli au venit in chip minunat de pe unde se aflau, ca să-şi ia rămas -bun şi să-i vegheze mutarea la cele veşnice. Domnul S-a pogorât din cer, spre a primi El însuşi, în durane- zeieştile Sale mâini, sfântul ei suflet (moment ce cunoaşte o bogată reprezentare în icoane). Atunci ea rosti (amintind de propriile Lui cuvinte de pe cruce): „Fiule, în mâinile Tale îmi dau duhul meu“.

Şi astfel îşi dădu sufletul, ca şi când ar fi căzut în somn. Apostolii luară pe umeri patid mortuar cu trupul Fecioarei, purtându-l spre mormântul din Ghetsemani, ce poate fi şi astăzi vizitat.

Cea „răpită cu trupul la cer“

O legendă de largă răspândire povesteşte că un iudeu necredincios s-ar fi repezit spre patul cu trupul Fecioarei, încercând să-l răstoarne, dar mâinile i-au căzut ca retezate din umeri. Atunci, cutremurându-se, iudeul s-a pocăit, cerând îndurare, şi Maica Domnului s-a milostivit de ei, căci atingându-se din nou de patul ei. îndată şi-a recăpătat braţele şi a adus slavă lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, iar mulţi iudei care erau de faţă au venit atunci la credinţă. Căci mulţime mare se adunase acolo, uimită de chipul Adormirii ei, de sosirea Apostolilor prin văzduh, de zvonul cântecelor îngereşti şi de atâtea alte semne minunate.

Aici tradiţia cunoaşte două versiuni: după una, trupul ar fi stat trei zile în mormânt (cum stătuse şi trupul Domnului), după care a fost ridicat în chip tainic spre lăcaşurile cereşti, astfel că Toma, sosit mai târziu, n-a mai putut vedea decât mormântul gol; după cealaltă, trupul a fost răpit la cer chiar din mâinile Apostolilor Petru şi Pavel, iar linţoliul, cu trupul celei adormite, putu fi văzut o vreme plutind pe norii cerului. Prima versiune pare mai veche şi mai verosimilă decât cealaltă, impunându-se cu precădere în conştiinţa credincioşilor. După o tradiţie mai târzie, Fecioara ar fi apucat să-i încredinţeze brâul ei (care se păstrează până astăzi la Mănăstirea Iviron din Sfântul Munte Athos) Apostolului Toma.

Maica Domnului îşi începea astfel destinul ei ceresc, de oblăduitoare, rugătoare şi mijlocitoare pentru întregul neam omenesc, cinstită de îngeri dinaintea Tronului Slavei, şi de toată suflarea creştinească, până la marginile pământului.

Răzvan Codrescu
(Lumea Credinţei, august 2014)

Fragment din cartea "Pe urmele Maicii Domnului", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Pe urmele Maicii Domnului"

• Conceptii eronate despre Fecioara Maria
  Publicat in : Maica Domnului
• Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu
  Publicat in : Maica Domnului
• Fecioara Maria venerata de musulmani
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: