Doamna Veronique Lossky, profesoară de literatura rusă la Universitatea din Paris, este astăzi, probabil, cea mai de seamă specialistă în creaţia Marinei Ţvetaeva, din care a tradus şi editat mult, căreia i-a dedicat numeroase studii şi articole, precum şi o impresionantă monografie: „Marina Tsvetaeva - un itineraire poetique”.
Aşa am şi ajuns să o cunosc, prin intermediul Marinei Ţvetaeva. Mai întâi a existat un schimb de scrisori, iar apoi, ajuns la Paris, mi-am luat inima în dinţi şi am vizitat-o în modestul ei apartament din arondismentul 19, în vecinătatea Institutului „Saint Serge”. Sfiala firească de care eram cuprins înainte de a mise deschide uşa s-a topit instantaneu într-o emoţie binefăcătoare, aceea de a te simţi în preajma unei prietene pe care, parcă, o cunoşti de când lumea şi cu care poţi comunica în consecinţă.
Pereţii living-ului sunt plini de vechi fotografii de familie din perioada de dinainte de Revoluţie. în genealogia lui Veronique Lossky pot fi detectate două rădăcini princiare ce urcă până prin veacul ai XV-lea. Faptul acesta nu o împiedică să fie simplă, directă, caldă şi familiară, nici un fel de morgă afişându-se pe chipul sau în comportarea ei. Este ceea ce se cheamă o mare doamnă, un om generos şi deschis spre comunicare şi prietenie sinceră.
Este destul de greu de vorbit despre Veronique Lossky. De Veronique Lossky nu poţi decât să te îndrăgosteşti şi să-i asculţi fascinat poveştile şi gândurile. Este cu adevărat un privilegiu spiritual să-i stai câteva ore în preajmă. în ciuda vârstei, păstrează o reală frumuseţe, care explodează din interiorul ei, învăluindu-te irezistibil, fără să te agreseze.
Găseşti la ea un spirit învăpăiat, mereu în mişcare şi o inteligenţă scăpărătoare, o bună dispoziţie duhovnicească molipsitoare. Radiază. E o plăcere să o priveşti şi să o asculţi mereu însufleţită, mereu entuziastă, cu vocea ei puţin voalată. Ceea ce este remarcabil la Veronique Lossky (ca de altfel şi la Nikita Struve şi la alţi istorici şi critici literari ruşi din diaspora) este faptul că posedă şi utilizează concomitent, atât instrumentele istoricului şi ale criticului, cât şi pe acelea ale credinciosului trăitor. Perspectiva pe care o oferă asupra vieţii şi operei unui scriitor este astfel mai complexă şi mai aproape de obiectivitate, în duh. Nu-I judecă, nu încearcă să-l salveze sau să-l condamne, se apropie numai de el cu dragoste şi caută să-l înţeleagă în această lumină blândă şi revelatoare, care este a creştinismului autentic.
Marile personaje ale literaturii dau un sens vieţii, te îndeamnă să gândeşti, să găseşti sensul moral al existenţei
- Veronique Lossky, ce vă leagă de Marina Ţvetaeva, o iubire sau o prietenie?
- Nu! Eu cred că nu este nici prietenie, nici iubire. Este, mai degrabă, vorba de o întâlnire; ceea ce s-a produs a fost întru totul emoţionant. în mediul în care am fost crescută, se vorbea mult despre poezie, despre Ahmatova, de Mandelştam, mai puţin de Pastemak şi... se spunea mereu Ţvetaeva, Ţvetaeva... Eu îi cunoşteam astfel numele. Erau oameni care mi-au vorbit despre Ţvetaeva şi mi-au recitat versurile ei. Apoi, intr-o zi, prin 1961, am dat peste versurile ei într-o publicaţie din Rusia. Am început s-o citesc, spunându-mi că nu o cunosc deloc pe această mare poetă. Dar nu înţelegeam nimic. Nu era nici Ahmatova, nici Mandelştam, nici Puşkin, nici unul din poeţii cu care eram eu obişnuită.
- Eraţi foarte tânără pe atunci...
- Nu, eram deja profesoară într-un liceu. Voiam să înţeleg cine era această poetă şi am început prin a pune întrebări celor din jurul meu, ţinând cont de faptul că erau oameni care o cunoscuseră. Şi toţi aceşti oameni, de fiecare dată când întrebam de Ţvetaeva, îmi spuneau: „Trebuie să vedeţi pe domnul X sau pe doamna Y”. Atunci m-am dus să-i văd pe aceşti oameni şi astfel am început să am informaţii despre o persoană foarte stranie, pentru că era foarte contradictorie şi, într-un fel, foarte dificilă.
Am aflat la aceşti oameni cărţi, culegeri de poezii, apărute înainte de 1928, mult înainte ca eu sa mă nasc (m-am născut în 1931). Pentru mine, întâlnirea cu poemele Ţvetaevei a avut loc, deci, în 1961. începând să-i citesc poemele, să mă întâlnesc cu oamenii care au cunoscut-o, mi-am dat seama că, în timp ce viaţa şi personalitatea ei sunt foarte dificile şi, chiar în unele privinţe foarte dezagreabile, poezia îmi spunea din ce în ce mai mult. Mi-a fost destul de greu să asociez sau să disociez poezia de persoană, pentru că în familiile pe care le întâlneam găseam deopotrivă prieteni şi adversari ai Ţvetaevei. Nu era cale de mijloc. De obicei, ei nu aveau o adevărată preţuire poetică, cu excepţia cazurilor unor oameni care erau competenţi în poezie, în general, şi care, în acel moment, înţelegeau că Ţvetaeva este un mare poet.
Am căutat texte. Cea mai mare dificultate pentru mine a fost să găsesc texte, pentru că în acea epocă Ţvetaeva era un poet, într-o măsură, interzis în Rusia. întâi pentru că era o femeie care trăise în Franţa, în străinătate, apoi, pentru că exista istoria aceea de spionaj în care fusese amestecat soţul ei, în a! treilea rând pentru că ea însăşi era o persoană foarte dificilă şi, în fine, pentru ruşi, pentru că se sinucisese. Toate acestea constituiau un ansamblu de motive care făceau din ea un fel de „poetă blestemată". dar nu în sensul în care se foloseşte de obicei expresia „poet blestemat" în poezia franceză pentru Baudelaire şi pentru alţii, ci un „poet blestemat”, în sens politic. Şi pentru Ţvetaeva, dar şi din raţiuni culturale şi familiale, am plonjat într-un context politic extrem de dificil, pe care nu-l înţelegeam, pentru că eu sunt născută în Franţa, am crescut în Franţa (e drept, într-o şcoală rusă). Nu înţelegeam disputele politice, problemele politice ale societăţii în care ea trăise. De aceea, aş spune că pentru mine Ţvetaeva nu este nici o prietenă, nici o iubire, este, poate, o pasiune poetică.
- Aţi petrecut mult timp în preajma operei ei...
- Desigur. Eu cred că este un ataşament poetic. Mult mai mult decât unul uman, dar într-un fel care mi-a permis să văd în ce măsura poezia se naşte enorm din viată, nu e ceva în plus, nu e ceva superfluu. Literatura, în general, face parte, pentru mine, din viaţă. E ceva de învăţat din ea. Eu cred că asta e. Am citit enorm, dar am aflat totdeauna lucruri pentru viaţă. De aceea nu pot vorbi în termeni de prietenie.
- Poezia, nu atât ca gen literar, ci ca stare de spirit, poate constitui un sprijin în viaţă? Pentru că am citit cum în timpul comunismului sau al războiului, mulţi ruşi cunoşteau pe dinafară poeme întregi din Ahmatova, din Mandeiştam, şi asta îi ajuta. Pe de altă parte, se poate vedea cum, până la urmă, poezia nu a salvat viaţa pământească a Ţvetaevei.
- Vedeţi, eu cred că poezia nu are prea mult din viaţă, dar ceva pe care eu l-aş numi lecţie de viaţă. Eu găsesc în poemele Ţvetaevei un simţ foarte viu, foarte acut al valorilor, care pentru mine sunt valorile morale, valorile religioase şi culturale, în care eu am fost crescută, care formează structura mea personală.
Le-am văzut în poezia Ţvetaevei apărate într-o măsură estetic valabilă şi am putut accepta şi simţi că propriul meu sistem era în întregime sprijinit pe sistemul lui Dostoievski, Tolstoi, al Tvetaevei, al lui Puşkin, al Ahmatovei. Era un fel de fuziune la ei între lucrurile pe care le poţi face în viaţă, trebuie să le faci şi lucrurile pe care nu poţi să le faci, nu trebuie să le faci. Un fel de problemă a binelui şi a răului, pe un plan complet metafizic şi personal, pe care am găsit-o la toţi poeţii în textele importante. Pentru aceasta am avut nevoie să le citesc textele, să-i înţeleg, să-i cunosc, pentru a-mi sprijini propria-mi viaţă, propriul meu sistem. Şi cred că asta m-a legat de Ţvetaeva: faptul că era un mare poet, pe care însă nimeni nu-l cunoştea şi eu aveam dorinţa să îl cunosc. Aşa cum se ştie, de pildă, Sfântul Grigorie Palama este un mare Părinte al Bisericii, dar nu este citit. Eu voiam să citesc, să cunosc în detaliu, să înţeleg, să văd, să apreciez şi am văzut încet, încet, deschizându-se un întreg sistem de valori care era complet al meu. De aceea am rămas atât de îndelung ataşată acestei poezii. Este partea atât de seducătoare a limbii, a alegerii cuvintelor. Ceea ce este important pentru mine la un poet este ca totul să fie bine spus, toate aceste lucruri importante pentru o fiinţă umană.
- Aţi găsit, după ce aţi studiat opera şi viaţa Marinei, unele semne de credinţă, implicită, să spunem?
- Da, asta este o problemă dificilă, pentru că Ţvetaeva şi-a petrecut tot timpul, în poemele ei, luptând contra lui Dumnezeu şi ca să se apere de Dumnezeu, căci ea are tot timpul această dorinţă de a îndeplini chemarea ei poetică. Dar eu am găsit că fundamentele poeticii Ţvetaevei sunt în întregime religioase. Ea are despre vocaţia poetică o concepţie absolut religioasă, adică ea gândeşte ca romanticii germani, ca alţi poeţi, că darul poetic vine de sus şi că munca ei personală cea mai importantă este de a fi fidelă acestui dar şi că, dacă nu-i este fidelă, ea nu mai este demnă să păstreze acest dar. M-am gândit, citindu-i textele, citind mai ales pe Şestov, pe Berdiaevşi pe alţi gânditori ruşi, dar şi alte texte - există la Sfântul Ambrozie, de exemplu, această concepţie despre creaţia fiinţei umane - că dacă „Dumnezeu a creat omul după chipul şi după asemănarea Sa", vocaţia poetică e „asemănarea". Fiecare fiinţă umană are putere de asemănare cu Dumnezeu, care îi este dată şi pe care trebuie s-o realizeze. Şi dacă n-o realizează, n-a făcut ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el. Pentru Ţvetaeva aveam exact sentimentul că această „asemănare" este dată ca talantul în Evanghelie şi că acest talant trebuie să-l restituim lui Dumnezeu înzecit. Şi aceasta e „asemănarea”.
Cred că în raportul Ţvetaevei cu Dumnezeu există o diferenţă faţă de creştini, pentru ca ea refuză să-L vadă pe Dumnezeu în structura Bisericii, a religiei, a instituţiilor sociale. Ea are un fel de raport direct şi un raport care poate că este foarte romantic, un raport de rivalitate cu Dumnezeu - adică Dumnezeu creează, este Creator, dar El „mi-a dat” un talent, deci şi eu sunt un creator şi Dumnezeu mă priveşte şi eu îl privesc: cum faci Tu, aşa fac eu. Această atitudine nu-i deloc atitudinea Ahmatovei. Am scris, în acest an, o carte despre poetica Ahmatovei şi cea a Ţvetaevei, care nu este încă publicată, şi în această carte este un capitol în care mi-am pus întrebări asupra diferenţei raportului cu Dumnezeu-Creatorul, la cele două poete. Ele sunt complet diferite, aproape opuse, aş putea spune. Nu există la Ahmatova rivalitate cu Dumnezeu.
La Ahmatova întâlnim concepţia că fiecare fiinţă umană este un rob al lui Dumnezeu şi ea creează sub privirea lui Dumnezeu, în timp ce la Ţvetaeva, fiecare fiinţă umană este o creatură a lui Dumnezeu şi atunci ea creează ca Dumnezeu şi după asemănarea lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă mai mult sau mai puţin, mai bine sau mai puţin bine decât Ahmatova sau decât mine, care creez în faţa lui Dumnezeu cărţi despre Ţvetaeva sau Ahmatova, sau despre altceva, ci e vorba de un alt raport, care, în final, e foarte personal în intimitatea raportului pe care orice fiinţă umană îl are cu Dumnezeu şi cu viaţa sa, care trebuie întotdeauna „să tacă”, nu doar să „se supună”.
- In orice mare poezie se simte un suflu al Duhului Sfânt.
- Da, eu sunt convinsă că fiecare poezie are, în final, un raport cu Dumnezeul Cel viu. Dar mai există ceva, ce-i foarte important. La Ţvetaeva este o problema pe oare, până in prezent, am refuzat-o întotdeauna., dar care exista atunci când un creator decide să se opună lui Dumnezeu. $; astfel de creatori există, care aruncă o provocare, în sensul de a deveni rivalul lui Dumnezeu, precum este diavolul.
- Nu ca în cazul luptei cu îngerul?
- Nu. Ca lupta diavolului. Ţvetaeva a fost totdeauna sedusă de tot ce e vrăjitorie, desigur, de vraja cuvintelor. De exemplu, când spunem cuiva „bună ziua” e simplu, e viaţă cotidiană. Dar când spune preotul „Botează-se în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” e în cuvinte un act, un act sacramental, şi cred că la Ţvetaeva este un fel de convingere în valoarea sacramentală a cuvintelor, dar ea a căutat latura malefică a limbii care există in toate culturile şi în cea rusă, pe care a exploatat-o în unele opere, ca, de exemplu, în unele poveşti populare, în unele din poemele sale. Ea sapă în valoarea cuvintelor şi se apropie de partea lor total malefică. Şi aceasta este o latură a operei sale, pe care, până acum. eu n-am exploatat-o, n-am studiat-o, fără îndoială pentru că mi-a fost frică. Am şi eu convingerea - ca ea - cuvintele nu sunt inocente, că ele sunt acte şi că tot ceea ce Ţvetaeva putea să mă înveţe pentru viaţă, ca sens al vieţii, eram gata să primesc, dar tot ceea ce era pentru moarte nu voiam să primesc - şi în acest sens sfârşitul Ţvetaevei este un aspect pe care l-am studiat, despre care am scris şi am continuat să mă întreb. Nu-mi place moartea Ţvetaevei, pentru că văd moartea prin sinucidere ca fiind răul.
Pentru mine toate acestea există, sunt adevărate. Cineva trebuie să le studieze Poate eu n-am anvergura necesară, n-am forţa, nu sunt coaptă sa o fac pentru moment şi de aceea le-am lăsat puţin deoparte Ba mult mai râu decât să renunţ la această latură, am făcut ca şi când ea n-ar exista. N-am analizat-o cum analizez acum. Este prima dată când vorbesc despre asta. Chiar mi s-a pus întrebarea ia colocviul de acum două săptămâni cum pot să asociez, în calitate de intelectual creştin, lectura Ţvetaevei cu toată această parte malefică. Am răspuns că, probabil, pentru mine, este o chestiune de conştiinţă. Am ocultat, am îndepărtat. Desigur, va trebui să fac aceasta, dar încă n-am avut puterea să o fac.
- Ţvetaeva este, adesea, un oficiant al cuvintelor. Are un entuziasm (în sensul etimologic al lui entheos) pentru cuvinte, o dorinţă de a comunica maximal pe calea poeziei.
- Da, nu putem disocia la Ţvetaeva cuvântul de viaţă şi de emoţia care e maximală în ea, pentru că emoţiile şi pasiunile sunt la ea absolut autentice. Dar munca pe care o face e deasupra emoţiilor. M-am întrebat adesea dacă nu cumva ea însăşi se punea în mijlocul unor tragedii, pe care poate le construia ea, dar în care se punea prin liberă alegere, deoarece tragedia îi permitea să creeze. Când ea descrie o pasiune sau o emoţie, ia totdeauna nota cea mai ridicată, culminantă şi, de pe acest vârf, vrea să continue să urce, încă, încă, încă... E o forţă excepţională, ea nu este o fiinţă obişnuită, ci una extraordinară. Pentru a reveni la raportul ei cu Dumnezeu, în poemele în care vorbeşte despre Dumnezeu, n-am văzut niciodată o luptă împotriva lui Dumnezeu, am văzut o rivalitate cu Dumnezeu. Am văzut o putere asupra cuvintelor, o putere de creaţie, dar nu în sensul de a-L distruge pe Dumnezeu. Ea simţea prezenţa lui Dumnezeu şi nevoia de a se apropia de El prin darul ce i s-a dat. Am văzut asta în multe poeme.
- O comparaţi adesea pe Ţvetaeva cu Ahmatova. Mi-amintesc că Ahmatova a spus „noi suntem patru” (Ahmatova, Ţvetaeva, Mandelştam şi Pasternak). Domnul Nikita Struve îi numea foarte frumos „sfânta pătrime” a poeziei ruse. Vă rog să-mi vorbiţi despre raporturile dintre aceşti patru mari poeţi, cum se plasează fiecare dintre ei în acest ansamblu şi fiecare în raport cu celălalt. Pentru că fiecare are o „voce” diferită, extrem de personală.
- E foarte bine ce spune Nikita Struve, că ei sunt „sfânta pătrime”. în realitate sunt doi poeţi ruşi în secolul al XX-lea, care sunt aparte: Biok, primul, şi Maiakovski, revoluţionarul, tragicul revoluţionar, al doilea. Şi apoi există aceştia patru. Cu aceştia patru este ceva extraordinar. Pe de o parte, sunt aceste două femei de mare valoare pentru poezia rusă. Au fost multe femei înainte, există multe femei romanciere în Anglia in secolul al XVIII-lea, sau în alte ţări. în Rusia au fost foarte puţine şi. deodată, apar aceste două mari poete. Practic nu s-au întâlnit niciodată, două femei care au două voci poetice absolut diferite, Ahmatova vorbeşte pe un ton, Ţvetaeva pe un alt ton, două tonuri care nu se potrivesc între ele, nu se întâlnesc, n-au nimic comun. Asta-i absolut fabulos. Pe de o parte, sunt raporturi privilegiate extraordinare de prietenie, de stimă, de admiraţie, între Ahmatova şi Mandelştam şi pe de altă parte, între Ţvetaeva şi Pasternak. Chiar şi din punct de vedere poetic, cu toate diferenţele, trebuie totuşi să-i punem pe Ahmatova şi pe Mandelştam împreună şi pe Ţvetaeva şi Pasternak împreună. Sunt atât de diferite aceste două cupluri în legăturile lor doi câte doi - independent de prietenia ce i-a legat!
Pasternak avea mare admiraţie faţă de Ahmatova, dar ea spunea: „Sunt sigură că Pasternak n-a citit nici un vers de-al meu!” Şi totuşi erau din aceeaşi epocă, trăiau aceleaşi probleme politice, aceleaşi nenorociri, aceleaşi tragedii personale, persecuţia au simţit-o toţi împreună. Ţvetaeva era în Occident, Pasternak în Rusia şi această dragoste nebună prin scrisori între ei. Ea care-i scrie: „Nu există un alt poet în lume alături de Rilke, care să poată să mă înţeleagă, doar tu, Boris Pasternak”. E foarte ciudat, căci ei sunt personalităţi poetice unice, fiecare din cei patru, legaţi între ei şi diferiţi unul de altul. Şi fiecare a găsit un loc unic în poezia rusă..., fiecare pe al său, încât ne putem greu imagina poezia rusă a secolului al XX-lea fără aceştia patru. Acum se poate spune: Mandelştam e mai mare, Pasternak e mai slab, Ţvetaeva e mai insuportabilă, Ahmatova e mai sentimentală Se poate spune orice, dar, în acelaşi timp, fiecare dintre ei are acum un loc unic. Le poţi recunoaşte vocea personală cu ochii închişi, citindu-ţi-se poemele lor. Au ocupat un loc în poezia rusă care este al lor şi numai al lor. Asta-i complet extraordinar. Ei sunt uniţi pnn aceleaşi condiţii istorice, au trăit toţi în acest secol tragic, fiecare a fost o victimă a propriului destin cu cei dragi ai săi, cu viaţa sa. cu copiii săi, ei au astfel locul lor istoric, fiecare în felul său şi, în acelaşi timp, vocea lor rusă absolut unică şi vocea lor morală, vocea lor poetică, aceea care îi situează în acest secol pe toţi împreună.
- Mandelştam s-a întâlnit, de altfel, cu Ţvetaeva, în tinereţe. A fost între ei chiar un fel de simpatie.
- Da, intre Mandelştam şi Ţvetaeva a fost chiar o mică aventură amoroasă, care n-a durat mult timp şi din cauza asta Mandelştam o detesta pe Ţvetaeva. A fost o aventură, cred, benefică pentru amândoi, aducându-le un fel de eliberare. Marina Ţvetaeva a refuzat această aventură. Pe urmă ea a plecat în Occident, unde a scris ceva foarte virulent împotriva lui. Ea citise un text despre episodul trăit împreună în Crimeea, un text falsificator, pe care-l credea inspirat de Mandelştam. Eu cred că el nu-i cunoştea poemele, Iar ea nu i le aprecia pe ale lui. A fost, deci, o întâlnire care a rodit şi apoi s-a sfârşit. Nu e cazul cu Ahmatova şi Pasternak, care au rămas legaţi şi fideli unul altuia până la sfârşit. Ahmatova nu cunoştea poezia Ţvetaevei şi, într-o măsură, Ahmatovei cred că-i era teamă să o citească. A scris acest poem despre cei patru, mult după ce a murit Ţvetaeva. Ea n-a simţit-o niciodată ca rivală pe Ţvetaeva, dar aceasta, în tinereţe, a resimţit-o pe Ahmatova rivală. Astfel, Ţvetaeva era poeta Moscovei, iar Ahmatova a Petersburgului. Şi apoi latura de concurenţă feminină cerea să fie la o anumită distanţă. Realităţile biografice le-au depărtat şi le-au adus fiecăreia din ele această posibilitate de a o vedea îndepărtată pe cealaltă din drumul său. De aceea, Ahmatova a putut, în final, după moartea ei, s-o recunoască pe Ţvetaeva în măreţia ei.
- Eu cred totuşi că, din păcate, Osip Mandelştam şi Marina Ţvetaeva n-au avut timp să se cunoască mai bine, ca poezie. Poate dacă ar fi trăit amândoi cât Ahmatova şi Pasternak, ar fi avut posibilitatea de a se citi şi a se cunoaşte reciproc şi ar fi fost altceva, pentru că poezia lor este mai „intelectuală”, mai elaborată în comparaţie cu cea a Ahmatovei şi a lui Pasternak.
- Ştiţi, la Pasternak a fost o perioada lunga de poezie metaforică şi dificilă. Pe când poemele scrise mai târziu, şi mă gândesc la cele din Doctor Jivago, sun! mult mai simple, mai clare. Toate acestea au fost scrise mult după moartea Tvetaevei. Cred că prieteniile şi afinităţile care i-au unit doi câte doi erau profunde. Din adâncul sufletului. Ahmatova ii simţea pe Mandelştam. Pasternak o simţea bine pe Ţvetaeva şi de aceea aceste prietenii s-au dezvoltat astfel „peste versuri şi peste miile de stâlpi telegrafici ce ne separă...”, cum a scris ea. Sunt, poate, cauze pur poetice care au făcut ca lucrurile să se petreacă aşa cum au fost în relaţiile dintre ei.
- Daca am înţeles bine, aţi călătorit în Rusia pe urmele Jvetaevei.
- Da, am făcut un lucru care mi-a servit, dar mi-a făcut şi mult rău pe planul creativităţii personale. M-am dus in Rusia să o intâlnescpefiicaŢvetaeveiîn 1971. FiicaŢvetaevei, AriadnaEfron, era o persoană de o mare forţă spirituală şi această persoană puternică a trăit un destin foarte tragic. Ea m-a strivit complet pentru mai mult de zece ani.
Puterea ce-am simţit-o la această femeie şi posesivitatea ce o avea faţă de mama sa au făcut că timp de zece ani n-am putut să scriu nimic. Eram stăpânită de ceea ce-mi spusese: că numai ea putea să o înţeleagă pe mama ei, numai ea ştie ce este poezia rusă, numai ea poate să înţeleagă situaţia politică şi, atunci, mi-am zis că eu n-am înţeles nimic şi am tăcut. Şi ani în şir am continuat să strâng documente, să citesc ceea ce apărea despre ea, dar n-am scris nimic, pentru ca trebuia să mă eliberez de fiica Tvetaevei. Poate că a trebuit să mă eliberez şi de Ţvetaeva pentru a putea scrie despre ea. Un fel de eliberare ca atunci când dai viaţă unui CODI! SI te simţi eliberată, îl porţi ş! apoi el se naşte şi trăieşte singur A 'ost toarte interesant, a fost foarte emoţionant, dar a fost prea dificil pentru mine. Mi-au trebuit ani ca să înving acest raport' personal cu fiica Ţvetaevei. Am cunoscut-o exact când am început să iucrez asupra Ţvetaevei şi întâlnirea cu ea m-a oprit complet.
Costion Nicolescu
Fragment din cartea "Bucuria convorbirii", Editura Teognost
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.