Dumnezeu mi-a făcut marele dar de a-l cunoaşte pe Stareţul Paisie încă de când eram în vârstă de cincisprezece ani. Timp de trei luni cât am rămas în final atunci în Sfântul Munte - în urmă cu douăzeci şi şase de ani - am avut binecuvântarea de a-l vizita pe Stareţ de douăsprezece ori.
Prima dată am vrut să-i mărturisesc nişte gânduri care mă frământau, dar vicleanul nu m-a lăsat să le rostesc. Atunci Stareţul mi-a zis: „Dimitraki, nu cumva ai această problemă? Nu cumva ţi-a spus aceasta cutare? (cu nume şi prenume!)". Trebuie să mărturisesc că am simţit atunci tulburare şi frică. Stareţul a început să-mi vorbească din viaţa mea, cu detalii şi elemente atât de personale, că numai eu le cunoşteam. Mut şi stupefiat, doar ascultam şi nu mai vorbeam. Nu am avut curajul să-l întreb cum de ştie atâtea detalii despre mine şi familia mea, de vreme ce nu ne cunoştea. Am înţeles că în acele clipe unice a fost întru el harul dumnezeiesc şi i-a descoperit toate. De aceea şi faţa sa era atât de luminoasă. Şi acesta a fost doar începutul...
Intr-o zi, doar ce ajunsesem la el de dimineaţă, mi-a zis zâmbind: „AstăziDumitraki avem treabă". „Ce treabă Gheronda?", am întrebat. „Grea", mi-a răspuns. „Orice va fi, Gheronda, o vom face", i-am răspuns cu poftă. „Aşadar, vom lua sania şi vom coborî coasta, ca s-o încărcăm cu pietre şi să facem o împrejmuire pentru vizitatorii noştri". „Să fie binecuvântat", am spus, şi am început să târăsc sania de lemn pe cărarea coborâtoare. Cam la vreo douăzeci de metri mai jos erau ardezii, pe care le-am încărcat în sanie. La un moment dat Stareţul a zis: „Nu mai pune alte pietre, copilul meu, pentru că din pricina greutăţii nu va mai urca sania sus". Aşadar, am încetat s-o mai încarc. Mi-am pus funia cea groasă pe umeri şi am început să trag. însă cum să se mişte sania! Am încercat iarăşi, mi-am pus toate puterile mele, dar nimic; îmi părea ca şi cum aş fi tras elefanţi. I-am spus atunci Stareţului să mai iau câteva pietre de pe sanie ca să se uşureze. „Nu, copilul meu", a răspuns, „o vom trage împreună". Totuşi, eu nu am vrut să-l îngreunez pe Stareţ din pricina stării sănătăţii sale şi nu am fost de acord. Atunci a luat Stareţul funia şi a început să o tragă la urcuş ca şi cum ar fi fost de hârtie. A urcat-o atât de repede, încât nu puteam să-l ajung mergând! „Cum ai făcut aceasta, Gheronda?", l-am întrebat. „Sunt antrenat", a spus, „şi Dumnezeu totdeauna ajută". Era vădit că Dumnezeu lucra prin acest om sfânt, nimicind şi abolind legile fireşti.
După ce ne-am terminat treaba, târziu după-amiază, Stareţul a zis: Acum ar trebui să ne odihnim şi să mâncăm". Adevărul este că chiar îmi doream mult aceasta şi, desigur, ar fi fost pentru prima dată când Stareţul mi-ar fî pregătit masa. Am şezut puţin în interiorul împrejmuirii pe care tocmai o făcusem, şi apoi am intrat în bisericuţa chiliei. Atunci Stareţul a zis: „In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". „Amin!", am zis, şi mi-a dat să mănânc o bucată uscată de anafura şi să beau puţină agheasmă; la fel a făcut şi el. „Haide, şi mâine cu sănătate!", mi-a zis. Am înţeles că acesta a fost prânzul! Simţămintele mele erau amestecate. Pe de-o parte, simţeam foamea firească nesatisfăcută, iar pe de alta bucuria că am participat la prânzul unui nevoitor. Şi totuşi... saţietatea pe care mi-a dat-o agheasmă şi anafura pe care mi le oferise Stareţul a fost de un asemenea fel încât până la următoarea după-amiază nu am mai dorit deloc mâncare. Mari şi minunate au fost lucrurile pe care le-am trăit lângă acest sfânt lucrător al lui Hristos!
Insă cea mai mare şi mai minunată întâmplare cu Sfântul Stareţ am lăsat-o ultima. Aceasta s-a întâmplat la praznicul Mănăstirii Cutlumuş.
In vremea privegherii mă aflam în Katholikon. Sub lumina candelelor şi a câtorva lumânări starea de umilinţă atinsese punctul culminant. Eu, însă, aşa cum eram neobişnuit cu statul în picioare la slujbele de multe ore, aproape opt ore de la începerea Vecerniei Mari, am simţit oboseală. Astfel că m-am hotărât să ies pentru puţin timp din biserică să mă odihnesc.
Ieşind, şi chiar în vreme ce mă aflam în zona pronaosului, am zărit în stânga mea o lumină. Era ceva care semăna cu un blitz de aparat fotografic, dar nu supăra ochii. M-am întors brusc să văd de unde provenea şi ce anume era (în acel moment luminarea din acea secţiune a bisericii abia dacă era asigurată de două candele şi de două lumânări mici). Şi atunci am văzut, privind la şirul de monahi din strane, că acea lumină izvorăşte din capul unui Bătrân care era adânc înclinat. Părinţii care se aflau în acel moment în pronaos, erau cel puţin patruzeci la număr. Fără să mă mai gândesc mai mult şi cu o oarecare teamă în sufletul meu, m-am mişcat spre acel monah, ca să văd cine este. Cu cât mă apropiam, cu atât mai puternică se făcea lumina. Am ajuns lângă el şi fără să-mi dau seama l-am atins pe umăr. Acela şi-a ridicat capul şi m-a privit în ochi; şi atunci lumina a dispărut. Acest Bătrân nu era altul decât părintele Paisie, care se afla în vedere duhovnicească sub adumbrirea Luminii Schimbării la Faţă, şi, îndată ce l-am atins, „el a aterizat" în realitatea pământească! Mi s-a părut că oarecum a fost deranjat, cu toate acestea a rămas zâmbitor. Şi când l-am întrebat cu privire la cele întâmplate, mi-a zis: „Incet-încet, copilul meu, să nu-i deranjăm pe părinţii din jur!" (care, trebuie să spun, nu înţeleseră nimic).
Am ieşit în curtea interioară bucuros şi binecuvântat de harul Luminii. Atunci o mireasmă dumnezeiască m-a inundat, o dumnezeiască mireasmă de neînţeles atât de puternică, încât în anumite momente nu mai puteam respira. Insă bucuria mea era îndoită deoarece acea bună mireasmă venise ca o încredinţare a celor trăite cu puţin înainte, iar veselia pe care am simţit-o a fost negrăită.
Karatzis Dimitrios, Măcelar, Xenia
Marturii ale inchinatorilor. Cuviosul Paisie Aghioritul 1924-1994. vol. II, Editura Egumenita
Cumpara cartea "Marturii ale inchinatorilor. Cuviosul Paisie Aghioritul"
-
Sfantul Paisie Aghioritul
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.