Pocăinţa este calea care îl conduce pe om la îmbisericire şi la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, este un urcuş către îndumnezeire şi desăvârşire, care, desigur, nu cunoaşte sfârşit. Nu este vorba despre o metodă de simplă îndreptare a caracterului şi de ştergere a vinovăţiei. Sunt vădite, desigur, şi acestea, însă ele vin odată cu desăvârşita naştere din nou pe care i-o mijloceşte omului pocăinţa. Vom vedea pe scurt în cele ce urmează această cale de tămăduire - metodă terapeutică -pe care Biserica le păzeşte ca pe un odor de mare preţ.
Potrivit învăţăturii întregii Tradiţii a Dumnezeieştilor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, omul este alcătuit din suflet şi trup, între care există o legătură de unire neamestecată. Nu admitem preexistenta sufletului faţă de trup, nici a trupului faţă de suflet. Sufletul şi trupul alcătuiesc împreună ipostasul omului.
Sfântul Nicolae Cabasila învaţă că, înainte de căderea lui Adam, sufletul primea Harul lui Dumnezeu, care se revărsa şi asupra trupului, iar apoi strălucea în întreaga zidire. In urma căderii însă, sufletul omului, de vreme ce nu mai este adăpat de Harul Dumne-zeiesc, se foloseşte în chip pătimaş de trup şi astfel iau naştere patimile sufleteşti. Cu alte cuvinte, sufletul nu trăieşte după Dumnezeu, ci după trup, aşa încât în om sporesc egoismul, mândria, slava deşartă, toate provenind din energiile trupului. La rândul său trupul, ca unul ce nu primeşte hrană de la suflet, se foloseşte de cele zidite, astfel luând naştere patimile trupeşti, precum lăcomia pântecelui, iubirea de plăcere, agonisirea averilor etc. Tot această pervertire este şi cauza aşa-numitei probleme ecologice. Are loc, aşadar, o deplină schimbare şi deformare a omului.
Prin nevoinţa cea după Hristos, săvârşită în sânul Bisericii, se urmăreşte întoarcerea la starea dinaintea căderii, restaurarea omului, repunerea sa în starea cea dintru început, astfel încât sufletul să fie adăpat de Dumnezeiescul Har, iar această viaţă binecuvântată să se reverse apoi asupra trupului şi a întregii zidiri. Rugăciunea ajută sufletul pe calea întoarcerii sale către Dumnezeu, iar înfrânarea şi întreaga-înţelepciune sunt de ajutor pentru transfigurarea trupului, în acest fel, patimile, atât cele sufleteşti, cât şi cele trupeşti, îşi află tămăduirea.
Este limpede faptul că prin tămăduire înţelegem restabilirea legăturii pe care omul o avea înainte cu Dumnezeu, respectiv lucrarea cea după fire a puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Aceasta înseamnă că de la iubirea de sine suntem conduşi la iubirea de Dumnezeu şi de oameni, adică de la iubirea interesată la cea lipsită de orice interes.
De vreme ce există o strânsă legătură între suflet şi trup, şi energiile acestora, cele sufleteşti şi cele trupeşti sunt unite între ele. Starea care stăpâneşte sufletul, fie ea negativă sau pozitivă, produce urmări ce se răsfrâng şi asupra trupului. Sfinţii Părinţi, adevăraţi terapeuţi duhovniceşti, s-au aplecat asupra acestei realităţi.
Sfântul Ioan Damaschin, descriind boala şi tămăduirea celor trei puteri ale sufletului, face o seamă de observaţii minunate.
Potrivit Sfântului, sufletul omului este alcătuit din trei puteri, raţională (logistiko), mânioasă (thymiko) şi poftitoare (epithymitiko). Preia împărţirea platonică a sufletului, însă conferă acestei teologii o nouă viziune, integrată dimensiunii ascetice a Bisericii. Pentru fiecare dintre cele trei puteri ale sufletului există anumite patimi-păca-te specifice, precum şi mijloace aparte de tămăduire.
Păcatele puterii raţionale ale sufletului sunt necredinţa, erezia, nechibzuinţa, hula, nemulţumirea şi învoirea omului cu păcatele care vin dinspre latura pătimitoare a sufletului său, alcătuită din partea poftitoare şi cea mânioasă. Leacurile de tămăduire şi izbăvire de aceste păcate ale puterii raţionale ale sufletului sunt „credinţa neîndoielnică în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi ortodoxe ale bunei cinstiri de Dumnezeu, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi necurmată şi mulţumirea către Dumnezeu".
Păcatele puterii mânioase sunt nemilostivirea, ura, scârba, ţinerea de minte a răului, pizma, uciderea şi îndeletnicirea cea de toată vremea cu cele ce hrănesc aceste patimi. Leacuri de tămăduire ale sale sunt „iubirea faţă de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea frăţească, împreună-pătimirea, neţinerea de minte a răului şi bunătatea".
Păcatele puterii poftitoare sunt lăcomia pântecelui, nesaţiul/beţia, desfrânarea, adulterul, necurăţia, destrăbălarea, iubirea de argint, dorinţa de slavă deşartă, precum şi poftirea aurului, a bogăţiei şi a plăcerilor trupeşti. Leacuri de tămăduire ale acestora sunt „postul, înfrănarea, reaua-pătimire, neagoniseala, împărţirea averilor la săraci, orirea bunurilor viitoare celor fără de moarte, râvnirea împărăţiei lui Dumnezeu şi dorinţa înfierii"1.
Cu privire la această întreită alcătuire a sufletului şi la chipul unirii omului cu Hristos, o seamă de observaţii minunate aflăm la Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului.
Potrivit Sfântului Grigorie, sufletul are trei puteri. După lucrarea patimilor, se împarte în putere raţională (logistiko), mânioasă (thymiko) şi poftitoare (epithymitiko). Ca zidire după chipul lui Dumnezeu, are minte (nous), cuvânt (logos) şi duh (pneuma) [„este cugetător (noerâ), cuvântător (logiki) şi duhovnicesc (pneumatiki)" - n. trad.]. Iar prin prisma îndreptării sale către Dumnezeu, este minte (nous), eros (eros) şi cunoaştere (gnosis). Totuşi, în ciuda împărţirii în trei puteri şi energii-lucrări, Sfântul Grigorie vorbeşte despre o unitate a sufletului. Cu alte cuvinte, sufletul este unul, însă are mai multe puteri, care trebuie îndreptate spre Dumnezeu, fără a le despărţi, unite. Scrie, aşadar, că odată ce unitatea minţii-nous (aici a sufletului) devine treime, rămânând însă una, intră în legătură cu Dumnezeiasca Monadă Cea în Treime, îndepărtând de la sine orice înşelare şi rămânând mai presus de trup, de lume şi de stăpânitorul acesteia. Cuvântul Sfântului Grigorie are în vedere faptul că treimea sufletului, în starea sa firească, rămâne unime, când cele trei puteri îi sunt îndreptate către Dumnezeu, când, altfel spus, scopul, ţinta lor este Dumnezeu. Realitatea este însă că această treime a sufletului ajunge să-şi piardă prin împărţire natura sa unitară, ceea ce naşte în om boala.
Potrivit Sfântului Grigorie Palama, unimea sufletului devine treime, păstrându-şi unitatea prin metoda ciclică, adică întoarcerea minţii către sine, şi prin această întoarcere către sine, înălţarea sa către Dumnezeu. Intoarcerea minţii către sine înseamnă păzirea ei întru trezvie, iar înălţarea către Dumnezeu este rod al rugăciunii. Dacă omul îşi adună întru unime puterile minţii şi le ţine îndreptate către Dumnezeu prin multă nevoinţă, atunci „se apropie în chip înţelegător de Dumnezeu, se învredniceşte de cele negrăite şi de gustarea veacului ce va să fie şi cunoaşte prin simţirea minţii că bun este Domnul, după cum zice Psalmistul: «Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul» (Psalmi 33:9)". Lucrul cu anevoie pentru minte nu este de a afla această triadă, ci de a rămâne într-o astfel de stare vreme îndelungată.
Adâncind această analiză, Sfântul Grigorie Palama arată că numim minte atât energia-lucrarea minţii „sufletului", ce constă în gânduri şi înţelesuri, cât şi puterea care le lucrează, numită în Sfânta Scriptură inimă. Energia-lucrarea minţii la nivelul gândurilor se curăţeşte cu uşurinţă de către cei ce se îndeletnicesc cu rugăciunea de un singur gând (monologisti), a minţii în inimă, însă puterea care o lucrează, adică inima, nu poate fi curăţită, dacă nu are loc curăţirea tuturor puterilor sufletului. In acest loc, Sfântul face referire în chip lămurit la întreita alcătuire a sufletului şi învaţă că puterea sa raţională se tămăduieşte prin rugăciune, fireşte, prin cea a minţii în inimă, însă deopotrivă este trebuinţă şi de tămăduirea puterii sale pătimitoare, a celei mânioase şi poftitoare. Cele trei puteri se împărtăşesc unele de altele întru unimea sufletului, pricină pentru care fie şi numai o singură energie necurăţită le întinează pe toate celelalte. Dacă prin rugăciunea noetică omul ajunge să-şi curăţească mintea şi să se lumineze, nu trebuie să se socotească încă pe sine curăţit, altminteri se va înşela. Pentru a-şi putea curaţi puterea raţională a sufletului, trebuie să ia în ajutor şi celelalte puteri ale acestuia. Işi va vedea atunci în chip mai lămurit necuraţia, va spori în smerenie şi, deopotrivă cu lucrarea pocăinţei (tânguirea), se va osteni şi pentru tămăduirea fiecăreia dintre puterile sale sufleteşti. Prin fapte se tămăduieşte partea făptuitoare, prin cunoaştere cea gnostică, iar prin rugăciune partea văzătoare (contemplativă), omul ajungând, astfel, la curăţia cea adevărată şi statornică a minţii şi a inimii2.
Intr-o altă scriere a sa, Sfântul Grigorie Palama arată că, pe această cale a curăţirii şi tămăduirii sufletului, puterea raţională trebuie unită cu rugăciunea, cea poftitoare cu înfrânarea, iar puterea mânioasă cu iubirea. Prin cultivarea acestor virtuţi se curăţesc toate cele trei puteri ale sufletului omenesc.
Ierótheos, Mitropolitul Nafpaktosului
Isihie si teologie. Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă; Editura Sophia
Cumpara cartea "Isihie si teologie. Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă"
1Philokalia ton ieron niptikon, Ed. Papadimitriou, voi. 2, pp. 234-235. V. Mitrop. Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, trad. Irina Luminiţa Niculescu, Ed. învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, voi. 2, pp. 234-235. (n. trad.)
2 Ibidem, vol. 4, pp. 132-133.
-
Vindecari si vindecatori
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.