Discutând despre teologia morală creştin-ortodoxă, există un principiu teologic pe care întotdeauna trebuie să-l explicăm. In soteriologia ortodoxă - învăţătura noastră teologică despre mântuire - considerăm că voia liberă a omului este un element important al transformării sale duhovniceşti. Nimeni nu poate fi forţat să intre în comuniune cu Dumnezeu. Actele „morale" de suprafaţă săvârşite forţat nu sunt morale cu adevărat.
In timp ce Dumnezeu îl alege întotdeauna pe om, omul trebuie să îl aleagă pe Dumnezeu pentru sine şi să acţioneze în baza acestei alegeri pentru ca relaţia să funcţioneze. Dumnezeu nu va forţa pe nimeni să fie în comuniune cu El, iar dacă este să ne comportăm într-o manieră ortodoxă, nu putem încerca să forţăm pe nimeni altcineva.
Prin urmare, moralitatea nu vizează în principal anumite acte externe specifice, ci atitudinea inimii. Dacă inima nu este obişnuită să trăiască o viaţa castă şi ascetică de creştin care încearcă să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-L iubească, atunci loialitatea faţă de regulile externe ale unei vieţi morale va fi inutilă.
Smerenia reprezintă un element important în mântuirea noastră, atât în comuniunea noastră cu Dumnezeu, cât şi în comuniunea noastră cu ceilalţi oameni, în termeni practici, aceasta înseamnă că, dacă dorim să fim transformaţi de Dumnezeu, nu o putem face după bunul plac. Acceptarea planului lui Dumnezeu este voluntară, însă trebuie să-l acceptăm. Nu putem dicta termenii mântuirii noastre.
De asemenea, nu putem dicta nici termenii mântuirii altora. Indiferent care sunt păcatele sau ispitele celuilalt, dacă il judecăm - alungându-l din comunitate, ocolindu-l sau vorbindu-l de rău singuri ne abatem de la calea mântuirii. Dacă ne comparăm cu ceilalţi, atunci ar trebui ca în permanenţă să ajungem la concluzia că vom intra ultimii în împărăţie, aceasta dacă vom ajunge acolo. Sunt cel dintâi dintre păcătoşi (I Timotei 1, 15). Poate nu săvârşesc exact păcatul pe care îl văd la fratele meu, însă toate păcatele mele la un loc sunt mult mai rele. S-ar putea ca fratele meu să se pocăiască, însă eu nu. Uzurp locul lui Hristos dacă îl judec pe celălalt.
Toate acestea fiind spuse, există unele lucruri pe care le putem spune despre locul pe care moralitatea creştin-ortodoxă o are în cultura modernă. Creştinii ortodocşi sunt implicaţi în ceea ce adesea numim „război cultural". Noi, ortodocşii, avem datoria să transmitem adevărul profetic lumii, să interacţionăm cu lumea înconjurătoare, nu ca să ne simţim mai bine legaţi de aşa-zisa noastră moralitate, deoarece suntem păcătoşi, ci pentru ca lumea să audă Evanghelia. Lumea trebuie să audă cum poate să-L iubească pe Dumnezeu şi să păzească poruncile Sale, pentru ca toţi şi întreaga creaţie să fie adusă înapoi în armonie cu Dumnezeu şi să primească viaţa dumnezeiască. Dacă nu transmitem mesajul despre planul lui Dumnezeu pentru lume, atunci nu iubim lumea.
Există unii ce susţin că n-ar trebui să ne preocupe cultura, că ar trebui să ne retragem in comunităţile noastre, să încercăm să ducem o viaţă sfântă şi să primim pe cei ce bat la uşa casei noastre. Nu fiecare i restin crede acest lucru, însă majoritatea o tac. Insă nu aceasta a fost abordarea prorocilor, a lui Iisus Hristos, a apostolilor Săi sau a sfinţilor care i-au urmat. Niciunul dintre ei nu a avut mustrări de conştiinţă pentru că au abordat problemele morale ale timpului în locuri publice. Au predicat Evanghelia incluzând cuvinte puternice nu pentru a condamna, ci pentru a arăta calea către comuniunea cu Dumnezeu - spunând adevărul cu putere, dar şi cu dragoste. Pentru ortodox, adevărata sfinţenie înseamnă angajare, deoarece ni se porunceşte să lucrăm la mântuirea lumii, să botezăm fiecare persoană în numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Duh, învăţând-o să păzească tot ceea ce ne-a poruncit Hristos (Matei 28,19-20).
Acestea fiind spuse, există două fronturi pe care creştinii ortodocşi pot fi activi în privinţa războaielor culturale. Primul este cel al culturii în mod direct, căutând să atingem vieţile celor din jurul nostru şi amintindu-ne că porunca Domnului n-a fost "sa iubiţi masele", ci să „iubiţi pe aproapele vostru". Datoria noastră primordială nu este doar să demonstrăm cum arată cu adevărat o viaţă morală, ci să învăţăm şi pe alţii această viaţă. Inseamnă şi să lucrăm în mod direct la uşurarea suferinţelor celorlalţi, chiar dacă nu suntem de acord cu comportamentul sau stilul lor de viaţă, sau ştim că este cu adevărat periculos să lucrăm ca să facem şi pe alţii să înţeleagă punctul de vedere creştin-ortodox prin credinţă şi dragoste activă.
Cel de-al doilea front este cel politic. Acesta este mai indirect în raport cu capacitatea sa de a influenţa mântuirea. Datoria noastră principală este să transformăm cultura în mod direct. Dacă facem acest lucru, politica va veni în mod natural. De aceea, există unele lucruri pe care putem încerca să le îndeplinim politic, aceasta dacă este posibil în vreun fel, chiar dacă transformarea culturii nu este încă deplină. Nu extragem prea multe din felul în care a funcţionat teoria politică în Biblie sau în scrierile Părinţilor bisericeşti, însă există cel puţin un lucru pe care guvernul ar trebui să-l facă: reţinerea răufăcătorilor, mai ales a celor care constituie o ameninţare publică, pentru ca să aşezăm pacea.
Aceasta nu înseamnă că fiecare act imoral ar trebui să fie ilegal, ci că unele acte imorale sunt o asemenea ameninţare pentru societate, încât guvernul are datoria să-i reducă pe cei ce le comit. Nu putem, conform clişeului, să „legiferăm moralitatea". Nu putem adopta legi care fac pe oameni morali, tocmai pentru că moralitatea este o atitudine ascetică a inimii. Insă putem minimaliza răul public pentru a instaura pacea. Avem datoria să apărăm pe cei nevinovaţi, să favorizăm un mediu în care oamenii pot căuta şi găsi pe Dumnezeu.
Există unii care afirmă că nu avem nici un drept să încercăm să influenţăm procesul politic privind credinţa creştină, acest lucru constituind „impunerea religiei noastre" asupra celorlalţi, încălcând astlel libertatea despre care învaţă teologia ortodoxă, insă Biserica Ortodoxă nu a acordat niciodată libertate absolută în înţeles secular, „permiţându-le" oamenilor să facă orice vor. Unele acţiuni chiar constituie o ameninţare publică. Există o diferenţă între libertatea care este puterea de a fi sfânt şi aşa-zisa „libertate" care reprezintă permisiunea săvârşirii oricărui act dorim.
La fel, cel puţin pentru cei care trăiesc în ţări care au o tradiţie de guverne reprezentative, trebuie să înţelegem că această tradiţie are anumite principii fundamentale care n-au nici o bază în filosof ia ştiinţifică sau cea pur seculară. Un astfel de principiu este afirmaţia din Declaraţia Americană de Independenţă că fiecare persoană este creată egală şi înzestrată de creatorul său cu drepturi care nu pot fi înstrăinate. Insă logica şi experienţa ne spun că oamenii nu sunt egali. Unii oameni sunt mai inteligenţi sau mai puternici decât alţii. Unii oameni contribuie la societate mai mult decât alţii. Aşadar, în ce bază îi numim „egali"? Numai în termeni transcendenţi suntem egali. Valoarea intrinsecă umană nu este ceva ce poate fi recunoscutîn termeni pur seei ilari; ea reprezintă rezultatul înzestrării de către Creator.
Majoritatea afirmaţiilor politice de bază au o origine transcendentă, aşezând valoarea pe viaţa omului pur şi simplu pentru CĂ este om, şi nu în scopuri meritocratice sau utilitariste. Acest principiu nu poate fi derivat numai din ştiinţa, care nu pune mai mult preţ pe colecţia de elemente care alcătuiesc pe om, decât pe colecţia care alcătuieşte o piatră. De ce ar trebui sa aibă mai multă valoare viaţa decât lipsa vieţii? Şi de ce ar trebui să aibă mai multă valoare viaţa omenească decât cea a unei plante sau a unui animai? Răspunsul la aceste întrebări se regăseşte în principiile transcendente, dintre care multe îşi au originea în religie. Acest lucru nu înseamnă că religia este „impusă" cuiva, ci înseamnă că chiar şi necredincioşii se bucură de beneficiile religiei, fără a fi forţaţi să o adopte.
Mai mult, tradiţia politică spune că ne putem alege reprezentanţii după bunul plac. Pe buletinele de vot nu suntem întrebaţi de ce. De pildă, a te aştepta ca un credincios să-şi lase credinţa la uşă atunci când intră într-o cabină de votare este la fel de ridicol ca a te aştepta ca un socialist sau capitalist sa facă la fel cu convingerile sale politice. Când ne gândim că mulţi candidaţi sunt aleşi în principal pentru felul în care arată la televizor, de ce ar obiecta cineva dacă un votant alege după cele mai profunde credinţe ale sale?
In orice caz, orice am face, creştinii ortodocşi încearcă să-şi amintească faptul că angajamentul nostru faţă de lume nu este pentru câştigul nostru egoist sau pentru a „recruta" oameni la felul nostru de a gândi sau pentru a-i face să se alăture „clubului" nostru filosofic, ci angajamentul nostru are un singur scop: mântuirea noastră şi a lumii. Orice interacţiune a noastră cu această lume ar trebui să fie pentru mântuirea ei.
In zilele noastre, angajamentul tata de aceste două fronturi - cel politic şi cel cultural - par a se concentra asupra unei singure întrebări: Ce înseamnă să fii om? Credinţa ortodoxă creştină are un răspuns clar la această întrebare: suntem copiii lui Dumnezeu, creaţi după chipul Său - creaţi după chipul lui Hristos - şi pentru a fi în comuniune cu El. Această întrebare şi răspunsul ei susţin toate chestiunile morale de primă importanţă ale vremurilor noastre.
Pr. Andrew Stephan DAMICK
Sa facem cunostinta cu Dumnezeu, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Sa facem cunostinta cu Dumnezeu"
.jpg)
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.