CHIAR cu MOARTE cu TOT, viaţa este preferabilă non-vieţii şi fiinţa - neantului. Negativul nu promite nimic mai mult decât o expansiune dialectică, însă pentru credinţă, pentru nădejde şi pentru dragoste, el nu se ridică deasupra nivelului de la care se cere depăşit. In definitiv, chiar când îşi face apariţia, parazitând fiinţa, el este minorul, neesenţialul, perisabilul, ilustrând o dialectică dezechilibrată, ce nu rezistă sfârşitului nostru şi cu atât mai puţin sfârşitului istoriei.
*
Să te declari obosit de viaţă ori de câte ori ai prilejul, să te arăţi scârbit de ea, arborând aerul superior al ipocriziei - ce inutilă, omenească infirmitate! Dacă, prin cine ştie ce miracol, ai dobândit înţelegerea că de moarte nu se poate scăpa, tăcerea este o limbă suficient de exactă pentru a o exprima. Restul - doar vanitate.
*
Descoperirea morţii nu înseamnă nimic atâta vreme cât rămâne ineficace, s-a mai spus. Ca şi cum am fi fost creaţi nu pentru certitudinile empirice ale lumii, ci pentru vagul ce decurge din imaginarea sfârşitului nostru, pentru presimţirile infinite pe care el le aduce. De altfel, ţine de esenţa spiritului să se lase încântat nu de certitudini, ci de nuanţe.
*
Moartea, stingerea din această viaţă, se învaţă de la sine, dovadă că până şi cei nepregătiţi trec cu succes funebrul test. Ceilalţi, înţelepţii, pentru că au simulat-o de atâtea ori, au în plus doar avantajul obişnuinţei.
*
Pentru credincioşi vindecarea nu înseamnă, cum credea Cioran, vindecarea de viaţă, ci doar de incapacitatea ei fundamentală de a fi deplină, de neajunsurile ei. Dacă Hristos a venit pentru ca oamenii „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In 10, 10), de ce să nu acceptăm că până şi incurabilul va dispărea, în explozia de plenitudine a vieţii dumnezeieşti ajunsă la noi, trecută prin moarte?
*
Cu fiecare zi care trece este sigur că ne îndepărtăm de naştere şi ne apropiem de moarte. Cum de nu anihilează forţa acestei descoperiri orice ipocrizie? Sunt atât de puţini cei ce o iau în serios, încât se poate spune, fără a risca prea mult, că moartea rămâne o descoperire fie privată, fie tardivă.
*
Când vom muri, vom pierde nu doar prezentul - inutil în fond şi lipsit de măreţie ci şi tot ce am fi putut deveni, într-un viitor prielnic. Ne ratăm pe noi înşine în ceea ce, iluzoriu, aveam mai înalt, ne pierdem ultima distincţie de care ne-am crezut întotdeauna vrednici. Doar împărăţia cerurilor ne mai poate consola, fiindcă doar ea nu uită destinul nostru magnific.
Nicolae Turcan
Paradoxuri si ingenuncheri, Editura Eikon
Cumpara cartea "Paradoxuri si ingenuncheri"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.