Născuţi sacrificaţi, victime fără vină ale comunismului, copiilor deţinuţilor politici li s-a dezvoltat, cu rea ştiinţă, complexul de "clasă socială. Părinţii lor n-au trişat cu principiile, n-au vândut şi nu s-au vândut, n-au făcut tranzacţii etice, nu s-au descalificat moral ca să scape de închisoare, de o pedeapsă nemeritată; copiii au plătit cu incertitudinea privind viitorul sau cu odiseea exilului, ieşind din degradare, când s-a putut, prin exil.
Existenţa acestor copii „nu era deloc de înţeles pentru o minte sănătoasă", cum formulează Ana Slăvescu. Tatăl său, generalul Eugen Manoil, luptător pe frontul de Răsărit, a fost eliminat din „armata populară" fără pensie şi fără posibilitatea de a se angaja: nu era „element sigur" pentru „câmpul muncii". Trăiau din ce vindeau de prin casă. Cât i s-a permis să lucreze la Canal, ca specialist în explozivi, a văzut cum deţinuţii erau vârâţi de vii în apă „ca să facă un fel de dig din trupurile lor, până când îngheţau; îngheţa apa pe ei, se făceau ca un bloc de gheaţă" - şi atunci Dunărea o lua prin altă parte.
Bodnăraş, fostul coleg de la Politehnica din Timişoara, i-a oferit o funcţie mare în cadrul armatei. Generalul s-a sfătuit cu fiica lui şi au decis să refuze compromisul: „Domnule, nu accept! [...] Cu preţul acesta, nu! Asta înseamnă pentru mine sinucidere, fiindcă eu am depus odată un jurământ pe care nu pot să mi-l calc".
Dosarul a împiedicat-o pe Ana Slăvescu să facă o facultate. S-a căsătorit cu Mircea Slăvescu, condamnat, pe când era inginer şef la Uzinele „Republica", „pentru uneltire prin agitaţie", 8 ani de închisoare, din care a executat 5. Şi asta pentru că afirmase, într-o discuţie, că SUA deţine o tehnică mai avansată decât URSS.
Copiii celor închişi nu se văitau, nu se văicăreau. Nimeni nu se autocompătimeşte în Copilăria, ca luptă de clasă (Fundaţia Academia Civică, 2013), editori Traian Călin Uba şi Ilie Rad, Colecţia Istorie orală. Mulţi au rămas orfani. Pasajul cel mai dureros, scena cea mai sfâşietoare o scrie Ana Blandiana: „Sora mea Geta, care abia ştia să umble, s-a dus până la altar, la uşa împărătească, s-a uitat înăuntru, s-a întors spre lume şi a spus: «Nu-i!» şi toată biserica a izbucnit în hohote de plâns. Ea îl căuta pe tata şi tata nu mai era...". S-a întâmplat după una din arestările preotului ortodox Gheorghe Coman din Oradea.
Intâmplări neîntâmplări, le spune Sanda Golopenţia, într-o mărturie care creează o stare emoţională de nesuportat. Copiii ăştia tăceau, năpădiţi de o tristeţe matură, după zile şi nopţi de frică: „Tăceam simplu, spre a rămâne normali". Tăceau în şedinţe, la defilările obligatorii, la cozi. „La terminarea studiilor eram doctor în tăcut".
Cei mici ştiau ce se întâmplă, dar erau obişnuiţi să nu comenteze nimic. Când mama începe să spună o poveste cu un rege şi o regină, copila, de o ingenuitate înduioşătoare (e vorba de Ioana Creţoiu-Casassovici) se repede la fereastră, s-o închidă, ca să nu fie auziţi din stradă: „Stai, mamă!".
Spune Ioana Vlasiu, nepoata marelui istoric Ion Lupaş, unul dintre unionişti, că în '59 au fost evacuaţi dintr-un apartament modest. Motivul? Indezirabil în perimetrul CC-ului. Vizavi locuiau demnitari PCR, poate şi „mătuşile roşii" ale raportorului în Procesul Comunismului, V. Tismăneanu.
Viorica Potârcă, născută în acelaşi an cu mine (fiica lui Virgil Potârcă, fost ministru al Justiţiei în guvernare PNŢ, mort la Sighet în '54), avea doar 5 ani când mama şi cei doi copii au fost scoşi de miliţieni înarmaţi din casă, suiţi în camion şi aruncaţi într-o magherniţă cu pământ pe jos. Nu li s-a permis să ia decât 3-4 furculiţe, 3 linguri, 3 linguriţe... „Nu jucării, nimic altceva". Avea 9 ani când şi mama i-a fost arestată. I-au scos din şcoală, şi pe ea, şi pe fratele ei. „Dacă am fi fost mai mari, majori, probabil că am fi făcut puşcărie, ca Măriuca Vulcănescu şi Lucica Samsonovici". Oana Orlea a fost închisă la 16 ani. Citiţi interviul Marianei Marin (CR, '91), intitulat laţi boarfele şi mişcă!
Viorica Potârcă a trăit dur comunismul. Eu sunt o victimă soft a dosarului de origine. Tatăl meu a avut un destin tragic: discriminat ca membru PNŢ şi nemembru PCR, refuzând să înveţe rusa cântând, a fost aruncat, pentru insubordonare, din baroul bucureştean şi trimis avocat la Pârscov. Eşecul profe¬sional, ratarea socială l-au ucis de timpuriu.
„Copiii de preoţi şi de avocaţi să se ridice în picioare", scanda pe nas dirigintele, prof de latină la „Hasdeu", în exces discriminatoriu, dar cu câtă ironie şi autoironie se putea. Povara originii sociale „nesănătoase" o cunosc. Din cauza „scamelor" la dosar, am fost judecată într-o şedinţă specială UTC pentru „delict de inteligenţă" (e sintagma fiicei lui Vladimir Streinu, Ileana [Ussy] Iordache). Stăteam prea mult în bibliotecă, mă rupeam, aşadar, de colectiv. Ce voiau să spună acuzatorii-colegi? Că a studia însemna a fi reacţionar?
Viaţa şi cariera mea numai izbânzi din izbânzi n-au fost, cf. imnului: „Din izbânzi în izbânzi mergi popor luptător". Apartenenţa de clasă proletară era singura care conta, nicidecum aptitudinile, hărnicia, ambiţia, voinţa... Insă memoria profesorilor care n-au vrut să ne deformeze mintea ideologic trebuie salvată. In şcoala anexată doctrinei marxist-leninist-stalimste, unii ne făceau educaţie, ne formau; alţii ne deformau. Eu am avut noroc de profesori pentru care „omul nou" era neomul, care au înţeles că a fi pedagog e o mare răspundere, care ne-au transmis cunoştinţele necesare. Manualul de istorie şi manualul de geografie erau cele mai stalinizate, dar profesorii din liceul „B.P. Hasdeu" din Buzău, Laurenţiu Stan şi Traian Cristescu, ne-au dat de înţeles că manualele malformează, mint cu sistemă.
„Auzi (comenta excedat tatăl meu reaua credinţă a ziarului «Scînteia»), cum a ajutat URSS economic Guineea. Le-a luat bauxita şi le-a dat utilaje de deszăpezire. Doar ninge abundent la ecuator!".
Sub tablourile lui Dej-Ana-Luca-Teohari, am primit, în şcoala primară, ideologie cu ghiotura. (Ce-i drept, pozele lor cădeau ritmic de pe pereţi.) Trebuia să luptăm cu forţele răului: unchiul Sam, călăul Tito, aţâţătorii la războaie din America, pe versuri de Măria Banuş şi Nina Cassian. M-am dumirit (greu) că nu erau libere nici lecturile, nici referinţele la ele, după ce-am dus la şcoală basmele reginei Măria. Ce tămbălău a mai ieşit! Micuţele teroriste cu comportament ideologic de pioniere, m-au reclamat la învăţătoare pentru cartea interzisă. Barbaria de-a pune pe foc biblioteci a fost urmată de alta: indexarea lor, adică scoaterea din circuitul lecturii.
Chiar şi-n manualele de limbi străine luptam contra imperialismului şi-l sfărâmam: în franceză, germană, engleză...
Copiii de deţinuţi politici erau din start „greşiţi" ideologic, repet. Orice urcuş pe scara socială le era anulat. „Nu-i bun. E copil de moşier/ negustor/ chiabur/ popă/ avocat". De comunism n-aveai scăpare: dacă nu te ocupai tu de el, se ocupa el de tine. Şi-i greu de înţeles experienţa asta pentru cine n-a trăit-o.
In Câmpulung Muscel, se înfiinţase un punct de lucru (citiţi: îndoctrinare), Muzeul de obiecte burghezo-moşiereşti. Despina Slăvescu, urmaşa familiilor Rosetti, Berindei, Pherekyde, Ştirbei, fiică a inginerului Radu Rosetti, „arestat fără temei" (conducea Uzina Electrică „Schitu Goleşti", luată de SovRom), a descoperit în acel pseudo-muzeu „umbrela-scaun a bunicului meu maternal, Constantin Berindei, cât şi trusa de pistoale de duel care aparţinuseră strămoşului nostru, hatmanul Radu Rosetti". La defilările de 1 Mai şi 23 August, balcoanele primăriei era pavoazate cu două covoare persane rechiziţionate de Miliţie din casa părintească.
De admirat: solidaritatea familiei. Rădăcinile afective trainice au făcut ca aceşti copii să încerce ''să ignore existenţa precară, uniformele tocite, paltoanele rămase mici, pantofii sparţi... Au supravieţuit fără fisuri de caracter. Au înţeles că o poziţie socială refuzată în comunism e o biruinţă morală asupra şefilor opac-agresivi şi presiunii psihice pe care au exercitat-o asupră-le.
Schimbarea de val politic Ceauşescu-Iliescu n-a adus normalitatea scontată. Revoluţia a fost pentru cine s-a pregătit, dar să vedem şi cine a pregătit-o. Vă amintiţi declaraţia lui Ion Iliescu din 2008? Mie mi-a readus-o în minte istoricul Gh. Buzatu: „Factorul motor al acestuia au fost comuniştii (ah, tinerii morţi aveau carnet PCR!, nota mea, Magda U.), iar factorul hotărâtor - muncitorimea industrială". Pe care au desfiinţat-o premierii postsocialişti, trăgând din toate poziţiile în economie. Adio înc'o revoluţie, aşadar! Iar socialiştii noştri au preluat din mers sloganul liberal: îmbogăţiţi-vă!, cu varianta ternară Profitaţi, profitaţi, profitaţi! Amintiri vechi, care nu vor, dar trebuie să fie uitate şi iertate? Ba nu. „Trecutul netrecut" (mulţumesc, Sanda Golopenţia!), câtă vreme dezorientarea continuă, nu trebuie să treacă. (Raportul final reţine ce-i favorabil în perioada dejisto-paukeristă, în detrimentul celeilalte feţe a răului, ceauşistă). Suntem obligaţi - alt cuvânt mai uşor nu există - să spunem adevărul integral despre o istorie mutila(n)tă. Chiar dacă ne izbim de refuzul informaţiei ca inconfortabilă, ca oripilantă. Cu atât mai mult cu cât complici-profitori ai erorilor şi ororilor practicilor totalitare revin, ies la rampă ca să-şi corecteze, chipurile, greşelile de viziune şi să declare că, gata, s-au iluminat. Doar e democraţie, şi încă „originală"!
N-avem încotro: trebuie să credem în forţa justiţiară a memoriei corecte.
Magda Ursache
Noi vrem cuvant! Sau alte feluri de cenzura, Editura Eikon
Cumpara cartea "Noi vrem cuvant!"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.