„Dumnezeu nu dă mari daruri fără mari ispite", spunea un nevoitor creştin, Sf. Isaac Sirul. Aşa se face că şi schimonahia Macaria a avut parte de numeroase ispite puternice şi cu multe chipuri, ca şi de asupriri din partea diavolului, a slujitorilor lui şi a celor ce fac voia lui, mai ales în ultimii ani ai vieţii sale.
Chiar şi hoţii au venit la casa ei cu gânduri rele, amărând viaţa Matuşkăi, care şi aşa era destul de amărâtă. Prima dată când au venit era prăznuirea Sfântului Alexandru Nevski, 23 noiembrie/6 decembrie, 1987, la ora 6:00 dimineaţa. In ziua dinainte Matuşka le înştiinţase pe Zinaida şi pe Irina, care stăteau acolo, lucrând în gospodărie.
- Sunt speriată. Păziţi-mă pe mine şi casa. Nu ieşiţi afară... mi-e inima grea - are să se întâmple ceva. „îngrijitoarele" nu i-au luat vorbele în seamă.
- De ce să stau pe lângă dumneata ? a zis Zinaida cu îndoială.
N-au trecut nici câteva ceasuri, că „îngrijitoarele" şi uitaseră avertismentul Matuşkăi.
In zori, una din ele a ieşit în ogradă fără să închidă uşa casei în urma ei. Hoţii o aşteptau afară. Au înşfăcat-o pe femeie, au împins-o în casă şi au lovit-o de câteva ori peste faţă, ameninţând-o să nu ţipe.
Schimonahia Macaria şi-a adus aminte întâmplarea următoare: „Am ţipat numai «Arhanghele Mihail! De este cu putinţă, scapă-mă !» Unul din hoţi a venit la mine şi a zis: «Bunico - stai binişor», şi nu m-a atins defel. A zis doar atât: «Dă-te la o parte, bunico, dă-te la o parte.» Dar eu am zis: «Copilaşule, îţi dau tot ce am.» Atunci el a zis: «Tu eşti bolnavă... O să-mi iau singur.» Dar eu stăteam acolo, lipită de perete.
«Păi, copilul meu», i-am zis eu, «stau ca într-un par. O să stau aşa până ce termini ce ai de făcut aici.» Au căutat prin tot patul, crezând că vor găsi bani sub saltea. Apoi au început să scoată de sub pat câte o pungă şi să le deschidă, iar în ele erau săpunuri, batiste sau şerveţele.
«Bunico, de ce ai numai săpun şi hârtie ?» au întrebat ei foarte dezamăgiţi. Au găsit un portofel la capul patului şi au mai luat unul din cufăr. Zinka şi Irinka tremurau ca frunzele de plop în furtună. La plecare, hoţii şi-au pus fiecare câte o opincă din coajă de tei într-un picior, iar în celălalt un bocanc, ca să nu fie descoperiţi după urme."
Maica Macaria povestea aceste lucruri cu lacrimi în ochi: „De ce au venit cu cuţitele ? Le-aş fi dat banii şi fără ele. Banii nu înseamnă nimic pentru mine. Sunt numai praf. Au venit şi i-au luat; dar, oricum, nu o să-i ţină mult. Şi aşa or să-i dea pe băutură."
Altădată schimonahia Macaria a avertizat-o pe vechea şi încercata sa „îngrijitoare" Maria: „O să dai drumul în casă unui hoţ". Şi aşa s-a şi întâmplat. In plină zi un hoţ a dat buzna în casă şi, ameninţând cu un cuţit, a cerut bani. I-au dat portmoneul şi a fugit afară.
Auzind strigătele de ajutor ale Măriei, vecinii, care văzuseră un bărbat fugind pe uliţă, au chemat poliţia. Poliţia a căutat hoţul mai multe zile, iar când l-au prins, s-a aflat că fusese condamnat de patru ori pentru crime.
„Ce sperietură !“ zicea Matuşka. „Au venit de două ori, apoi a treia oară, iar eu stăteam acolo ca o moartă." Ţiganii au venit de mai multe ori, încercând să pătrundă în casă prin înşelăciune sau cu forţa. Intr-o zi au reuşit. Matuşka, simţind primejdia iminentă, şi-a prevenit „îngrijitoarele" din timp. „Inima mi-e tare grea - o să se întâmple ceva rău."
„Zece persoane au dat buzna în casă", mi-a spus ea după aceea. „Deşi erau femei, puteau să te înjunghie de moarte. Dar ţiganca m-a mângâiat pe cap: «Tu eşti bună, zaci mereu bolnavă.» Au scotocit patul, au luat icoana Maicii Domnului din Smolensk şi un portofel cu bani şi au plecat."
Era în luna decembrie a anului 1987.
Mai întâi m-am mirat - de ce oare n-a păzit-o Domnul de hoţi pe schimonahie ? Apoi am observat că „îngrijitoarele" nu numai că nu şi-au cerut iertare de la Matuşka pentru nebăgarea de seamă şi nepăsarea lor, ba încă îşi vărsau necazul pe ea. Se pare că Domnul a îngăduit toate acestea ca să dovedească încă o dată tăria credinţei Matuşkăi şi adâncul smereniei sale. Ea însăşi a spus: „E doar o încercare. Domnul să îmi încerce inima."
Nu puţin a avut de îndurat schimonahia Macaria din partea vecinilor. Ştia că unul dintre ei nu numai că era la curent cu planul hoţilor, ci chiar îi trimisese el însuşi. La sfârşitul lui iulie 1988, unul dintre cei ai casei l-a auzit fără să vrea pe vecin zicând: „De îndată ce pleacă preotul, dăm buzna înăuntru“.
I-au spus Matuşkăi. „îmi ardea inima ca focul", mi-a zis ea. „Mi-era rău, foarte rău. Dar m-am rugat tot timpul lui Dumnezeu.“ Simţind de-a dreptul, ori mai curând prevăzând, spunea: „Rău va fi pentru locul acesta dacă s-au ridicat împotriva mea. Insăşi Maica Domnului m-a aşezat aici." După o clipă de tăcere, a urmat: „O să ne rugăm !“
„Noaptea trecută a fost groaznic, groaznic de tot“, a spus ea după aceea, „dar Domnul a avut milă de mine pentru rugăciunile mele.“
„De ce oare e atacată astfel mereu şi mereu ?“ mă minunam eu. Dar se pare că aşa trebuia să fie. La mijlocul lui iunie 1988, schimonahia Macaria a dobândit din nou tămăduire de o boală foarte gravă şi a putut să se lupte cu duhurile întunericului la întreaga măsură. După cât se pare, mai ales pentru aceasta a atacat-o cel rău pe nevoitoare, spre a-i nimici pacea şi a-i slăbi puterea rugăciunii.
In timpul zilei, maica Macaria nu avea parte de linişte, nici din partea oamenilor ce veneau să o viziteze, nici a „îngrijitoarelor" sale; iar noaptea se lupta neobosită cu puterile vrăjmaşe. „Vrei să te rogi cu înflăcărare, dar el (diavolul) ţi-o nimiceşte", explica ea. Am auzit de multe ori cum alunga diavolul de la ea. Intr-o zi a venit la ea. Pe-atunci era grav bolnavă, dar puternică duhovniceşte, iar el a ispitit-o: „Ţigancă negricioasă, nespălată şi puturoasă, o să mă răzbun pe tine."
„Pleacă", i-a zis ea, gonindu-l. „De ce ai venit ? Nu mi-e frică de tine. Am să te pocnesc aşa de tare cu mătăniile de-o s-o iei la sănătoasa."
Intr-o altă noapte am auzit: „Pleacă, smintitule“. Dimineaţa am întrebat-o pe cine alunga. „Pe părosul ăla“, a fost răspunsul ei.
L-am auzit şi a treia oară, împreună cu igumenul Donaţie, care stătea la Matuşka. In seara aceea Matuşka mânca pesmeţi de secară. De-odată a devenit foarte atentă şi cu asprime a poruncit unei persoane nevăzute: „Pleacă ! Pleacă, pleacă, nemernicule !“
Fireşte, noi n-am văzut pe nimeni. Căci „pentru ca cineva să simtă apropierea duhurilor întunericului trebuie ca el însuşi să fie lumină... Când diavolul aruncă fie şi un singur gând de orice fel într-un suflet luminat şi curat, îndată stârneşte tulburare, apăsare şi durere în inimă.“
GHENADIE DURASOV
Fragment din cartea "CUVIOASA MACARIA, MANGAIETOAREA CELOR SUFERINZI", Editura Sophia
Cumpara cartea "CUVIOASA MACARIA, MANGAIETOAREA CELOR SUFERINZI"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.