Nicolae Constantin Paulescu, de profesie medic si fiziolog, s-a nascut pe 8 noiembrie 1869, in localitatea Bucuresti si a trecut la cele vesnice in ziua de 19 iulie 1931, in aceeasi localitate.
NICOLAE PAULESCU, FUNDATORUL NAŢIONALISMULUI CREŞTIN
La 19 iulie 1931 s-a stins, într-o magnifică seninătate creştină, doctorul Nicolae Paulescu, profesor de fiziologie medicală la Universitatea din Bucureşti, savant de renume internaţional şi doctrinar unic al naţionalismului creştin. Deşi fusese membru marcant al unei organizaţii naţionaliste, nu-mi amintesc ca această organizaţie să fi facut vreodată pomenirea lui Paulescu. Numai câţiva tineri urcă anual până la cimitirul Bellu, să îngenuncheze la mormântul celui pe care l-au adorat în viaţă.
Nu I-am cunoscut pe Nicolae Paulescu, dar, dându-ne seama de imensa valoare a învăţăturii lui, am căutat mereu să rupem păienjenişul uitării vinovate de pe numele lui şi să-l actualizăm în atenţia tineretului naţionalist. Când eram profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău, i-am închinat douăsprezece prelegeri de expunere a cugetării lui. In mare parte scrise pentru a alcătui un plănuit volum, aceste prelegeri s-au pierdut o dată cu maldărele de manuscrise şi hârtii ce mi-au fost confiscate stupid în noaptea arestării mele din 29 decembrie 1933 . Cât a apărut Calendarul, i-am evocat în fiecare an figura. Acelaşi lucru am căutat să-l facem în numeroase conferinţe prin ţară, ca şi la radio. Cartea Puncte cardinale în haos pomeneşte mereu numele lui. Am înfiinţat apoi Institutul de Studii Naţionaliste şi Creştine „Nicolae Paulescu”, unde, timp de un an, cei mai competenţi cunoscători au vorbit despre doctrina şi personalitatea lui.
Intr-adevăr, naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvântului, are [la noi] un singur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist , dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic, cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios . Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian, cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ci actuale.
Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, precum toţi ceilalţi, dar e în plus creştin autentic. Din domeniul literaturii, singur George Coşbuc îi corespunde. Nici Cosbuc, nici Paulescu nu discută creştinismul sub raportul filosofic sau rasial, ci îl acceptă ca pe religiunea revelată, de caracter supranatural. Poetul îl descoperă reflectat în substanţa sufletului românesc. Savantul îl găseşte atestat în finalitatea organismului omenesc. Dar, pentru amândoi, creştinismul e suprema terapeutică morală şi suprema formă de perfecţiune a insului încadrat în colectivitatea naţională.
Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează: Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu.
Studiul fiziologiei, domeniu în care Paulescu şi-a cucerit un nume european, îl duce, în concluzie, la existenţa sufletului şi la existenţa lui Dumnezeu ca autor al naturii. Finalitatea categorică a funcţiunilor fiziologice din fiinţa omenească cere în mod logic existenţa lui Dumnezeu. Splendidul capitol de filosofie ştiinţifică. In care el demonstrează experimental, cu o claritate de cristal şi cu logică de fier, adevărul creştin, încununează vastul şi laboriosul său Trăite de Physiologie medicale. Această demonstraţie ştiinţifică a metafizicii revelate îşi avea rostul ei, mai ales în epoca în care a apărut Paulescu. E vârsta de glorie a darwinismului şi a haeckelianismului.
Ştiinţa română, prin profesorii [N.] Leon şi [D.] Voinov [cTabloul bio-bibliogralic (anul 1904), precum şi primul text al acestei secţiuni (cf. mai ales notele 2 şi 3)], îmbrăţişase fără control erorile ateismului biologic. In această atmosferă de prejudecăţi şi superstiţii „ştiinţifice”, mărturisirea de credinţă a lui Nicolae Paulescu chiar la Universitate a fost un eveniment de un curaj extraordinar. Polemicile pe care le-a stârnit n-au făcut decât să pună în lumină capacitatea genială a tânărului fiziolog, care, publicându-şi argumentările antidarwiniste şi în limba franceză, îşi atrase numele de „maestru” din partea savanţilor. Nu e nici o laudă pentru noi să recunoaştem că, până azi [1936], apologia adevărului creştin pe temeiuri ştiinţifice, închegată de Paulescu, e mult mai preţuită în Occident decât în România.
Prin urmare, pentru cugetarea lui, drămuită cu o metodă de o rigoare ştiinţifică ireproşabilă, nu întâmplarea oarbă, ci Dumnezeu e autorul naturii. Constituţia şi funcţiunile fiinţei omeneşti sunt ilustrarea concretă a acestui adevăr. Dar el e demonstrat cu o amploare fără asemănare prin acele legi care conduc întreaga natură vie şi care sunt instinctele.
Dacă argumentele lui împotriva lui Darwin şi a lui Haeckel au rămas valabile până azi în Occident, unde transformismul e considerat o simplă iluzie, iar faimoasa ipoteză a “generaţiei spontane” - un simplu nume în muzeul erorilor ştiinţifice, credem totuşi că adevărata putere originală a gândirii lui Paulescu se manifestă in teoria sa
despre instincte.
Instinctele sunt legile divine care funcţionează în toată natura vie, în scopul conservării şi perpetuării vieţii. Ele funcţionează ireproşabil şi nedeliberat (deci inconştient pentru individ), în scopuri care depăşesc puterea de înţelegere individuală. Insul participă la activitatea lor prin senzaţiile de durere sau de plăcere. Şi acesta e un lucru vrednic să-l reţinem. în lumea animalelor necuvântătoare, instinctele funcţionează fără greş şi analiza minuţioasă pe care savantul o întreprinde în această direcţie duce la concluzia că instinctele sunt adevărate minuni, în sensul că Dumnezeu le cugetă, iar fiinţele vii le îndeplinesc întocmai şi nedeliberat. Această îndeplinire nedeliberată pune desigur natura animală în afară de categoriile binelui şi răului. Domeniul vieţii animale e acela al unei ireproşabile nevinovăţii paradisiace. Instinctul, am putea spune, e providenţa divină infuzată în natura vie.
Numai în om, care este fiinţă spirituală liberă, instinctele devin adesea conştiente. Dar conştiinţa instinctului este mai ales conştiinţa voluptăţii ce însoţeşte funcţionarea lui. în economia vieţii naturale, voluptatea e un mijloc de atracţie, care asigură bunul mers al unui instinct. Conştiinţa deliberativă a omului cade însă adesea în confuzie, luând această voluptate drept un scop în sine. când ea nu e în realitate decât un mijloc.
Din această confuzie se nasc patimile, care în natura animală nu există şi care sunt un trist privilegiu al naturii omeneşti. Nicolae Paulescu e pur şi simplu genial când defineşte patima în raport cu instinctul. Patima e abaterea unui instinct de la funcţia şi de la scopul normal, abatere în care voluptatea, care e un mijloc accesoriu, devine un scop în sine.
Să luăm un exemplu: instinctul sexual. Scopul lui e reproducerea şi perpetuarea vieţii. In lumea animală el funcţionează cu o castitate divină. In om, însă, voluptatea care îl însoţeşte devine conştientă, se transformă din mijloc accesoriu în scop în sine. Şi astfel se naşte desfrâul, cu feluritele lui forme de aberaţii sexuale. Aceeaşi explicaţie [este valabilă] pentru toate instinctele şi patimile corespunzătoare lor.
Dar această explicaţie a patimilor deviate din instincte e tot ce s-a spus mai adânc în filosofia ştiinţifică în legătură cu problema morală. Conflictele haotice din societăţile omeneşti, care sunt monstruoasele întrupări ale răului din lume, îşi au izvorul în aceste devieri ale instinctelor, adică în patimi. Concepţia lui Paulescu despre instincte ca legi divine şi despre răul din lumea umană e în acord admirabil cu doctrina creştină şi îndeosebi cu teologia reprezentativă pentru Ortodoxie a Sfântului Ioan Damaschin.
Nu e locul aici să facem demonstraţia acestui acord perfect. Să ne mulţumim numai cu semnalarea lui şi cu afirmarea că ştiinţa adevărată, aceea care aprofundează realitatea până în termenii ei ultimi, e imposibil să vină în conflict cu doctrina creştină. Nicolae Paulescu e filosoful care gândeşte ştiinţific adevărul Evangheliei.
Să mergem mai departe. Ce e naţionalismul în lumina concepţiei lui Paulescu?
Naţionalismul e un instinct natural. Şi anume, instinctul social de mare amploare al iubirii de naţie.
Să ne lămurim mai pe larg. In concepţia marelui savant, instinctele sunt de două feluri: individuale şi sociale.
Cele individuale sunt de trei categorii: instincte de nutriţie, de apărare şi de reproducere. Instinctul de nutriţie deviat dă acestui viciu patima beţiei de toate formele. Instinctul de reproducere dă, prin deviere, patima desfrâului, cu toate formele acestui viciu.
Instinctele sociale sunt următoarele: instinctul de familie, eu formele lui de iubire conjugală şi iubire părintească; instinctul de dominare paternă, întemeiat pe instinctul de subordonare al iubirii filiale; instinctul de proprietate: o locuinţă, o bucată de pământ, provizii şi capital economisit spre bunăstarea familiei; instinctul de trib şi de naţie sau naţionalismul.
Naţionalismul e „iubirea naţională care leagă între dânşii pe membrii unei naţii”. El se întemeiază pe instinctul de dominaţie (monarhul) şi de subordonare a poporului.
Prin urmare, ceea ce constituie societăţile omeneşti e instinctul sau sentimentul de iubire: conjugală, părintească, tribală şi naţională. Ordinea şi ierarhia în sânul acestor societăţi se întemeiază pe instinctele de dominaţie şi de subordonare. Baza naţionalismului este familia, iar suprema lui formă naturală este neamul.
Dincolo de naţionalism există încă o formă de iubire umană, care se manifestă îndeosebi prin sentimentul de milă faţă de suferinţa oricui cf, în secţiunea a doua a volumului de faţă, fragmentul intitulat “Instinctele de naţie şi de umanitate”].
Naţionalismul e, aşadar, un instinct natural de iubire, înrădăcinat în fiinţa omenească. Inainte de a căpăta strălucirea conştientă a unei spiritualităţi etnice, ei apare concretizat ea o puternică realitate biologică. E un dar al naturii. Dacă adversarii naţionalismului îl ironizează ca pe o formă primară a instinctului, Nicolae Paulescu îl justifică tocmai pe temeiul instinctelor biologice. Căci, încă o dată, instinctele sunt legi divine infuzate în natura vie. Bestialitatea nu stă în natura vie. Bestialitatea nu constă din forţă instinctivă, în desfaşurare, ci din abaterea pătimaşă de la funcţia normală a instinctelor. Bestial nu e naţionalismul încadrat în iubirea socială a neamului său; bestial devine cel care, rupt din această comunitate de iubire, alunecă în aventura revoluţiilor sângeroase împotriva familiei şi a neamului. Naţionalismul conştient şi adevărat e acela care asigură funcţionarea normală a instinctelor sociale, care năzuiesc la conservarea şi la desăvârşirea unităţii naturale, biologice, a unui neam.
Adversarii naţionalismului sunt tocmai patimile sociale născute din devierea instinctelor naturale de societate. în acest domeniu, opera lui Paulescu capătă o amploare extraordinară prin analiza demonstrativă a tuturor curentelor moderne, anarhice şi subversive, care, întrupând patimile sociale, tind la distrugerea ordinii naţionaliste a lumii.
Patima beţiei şi a desfrâului, măcar că sunt devieri ale instinctelor individuale de nutriţie şi de reproducere, au repercusiuni sociale catastrofale. Savantul nostru urmăreşte dezvoltarea acestor patimi cu meticulozitatea unui procuror Iară cruţare, care pune la contribuţie toate datele ştiinţei pentru a demonstra oroarea morală a deviaţiilor.
Dar unde Nicolae Paulescu se ridică intr-adevăr la înălţimi de dascăl unic al vremii noastre e în demonstrarea patimilor de proprietate şi de dominaţie, ca abateri de la sfintele instincte naturale respective.
Patima de proprietate el o vede reprezentată în cele trei sisteme politice, care au anarhizat lumea modernă: liberalismul, socialismul şi bolşevismul. Liberalismul, prin capitalismul individualist şi cămătar, a întrecut măsura instinctului normal de proprietate, acumulând, pe scama câtorva, bogăţii în absurd. Socialismul şi comunismul, urmărind distrugerea sentimentului de proprietate individuală, nu tind în realitate decât Ia exproprierea popoarelor creştine şi la împroprietărirea lui Israel pe tot pământul.
Rolul acestui neam anticreştin în formarea ideologiilor anarhice moderne şi în iniţiativele revoluţionare e arătat de Paulescu cu date, cu extrase doctrinare, cu ilustraţii de nume proprii, cu o bogăţie de elemente şi cu o judecată strânsă, cărora nimic nu Ii se poate opune. E însăşi realitatea care vorbeşte. Omul acesta de ştiinţă nu face nici o afirmaţie pe care să n-o întărească prin documentaţii de nezdruncinat. In demascarea pericolului evreiesc are un singur emul de egală măsură: pe d. A. C. Cuza.
Judecate în raport cu teoria instinctelor sociale, liberalismul, socialismul şi bolşevismul apar ca tendinţe antinaturale şi anormale ce contrazic legile elementare de conservare şi de perfecţionare a vieţii naţionale.
Patima de dominaţie, al cărei izvor e orgoliul luciferic, Paulescu o vede întrupată în duel, în lux, în modă, în abuzul de putere, în tiranie, în demagogie, dar mai cu seamă în tendinţa de dominaţie universală specifică iudaismului. Francmasoneria şi organizaţia cahalului statul iudaic supranaţional - sunt formele acestei patimi funeste.
Două lucruri trebuie să subliniem ca titluri excepţionale ale naţionalistului Nicolae Paulescu:
1) E cel dintâi - şi aproape singurul - doctrinar naţionalist care a demascat şi a demonstrat în ce constă pericolul francmasoneriei. Pe când unii dintre şefii naţionalismului românesc au menajat oculta din laşitate sau din interes, au participat la cultul hrubelor sau le-au vizitat din complezenţă, ba şi-au dat chiar concursul guvernelor masonice. Paulescu singur s-a păstrat într-o intransigenţă de oţel, luând asupră-şi toate riscurile acestei atitudini. De remarcat că antimasonismul său e anterior dizolvării lojilor din Italia, operată de Benito Mussolini.
2) In ce priveşte spiritul specific iudaic, Paulescu, care e un creştin convins, face o deosebire categorică între Vechiul Testament şi Talmud. Vechiul Testament e bun comun al creştinismului, ca depozit al primei revelaţii mesianice. Talmudul e falsificarea iudaică a Vechiului Testament. Absurda teorie rasială a lui Chamberlain, aplicată Bibliei, n-a avut nici o influenţă asupra savantului nostru. Pentru el. Talmudul, doctrina duşmăniei diabolice împotriva lui lisus Hristos, e sursa care hrăneşte sălbaticul spirit de separatism şi de universală dominaţie al iudaismului.
Prin aceste trăsături, Nicolae Paulescu e cel mai complet şi mai normativ dintre doctrinarii eminenţi ai naţionalismului nostru. La acestea se adaugă concepţia sa despre creştinism, care îl deosebeşte de toţi ceilalţi.
Ce e creştinismul în doctrina lui Paulescu?
Creştinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor.
Instinctele sunt legi divine ale naturii create. Dar omul, care e spirit liber, are facultatea de a le călca şi de a degenera în patimi. Răul din lume, şi îndeosebi răul social, stă în voinţa noastră. Remediul lui e o întoarcere la educaţia voinţei. Sub acest raport, Nicolae Paulescu examinează, în legătură cu instinctele deviate, diferitele sisteme filosofice şi diferitele forme de religiune din afară de creştinism, cerându-le soluţia [r/.. în secţiunea a doua a volumului de faţă, “Remediile patimilor sociale”]. K un studiu absolut obiectiv al problemei răului şi al soluţiilor date acestei probleme de filosofi şi de fondatorii de credinţe religioase. Concluzia comparată a acestui studiu e că singur creştinismul oferă soluţia în concordanţă cu legile divine ale conservării şi desăvârşirii vieţii. Din fiecare poruncă sau regulă de viaţă dată de lisus Hristos reiese cunoaşterea magistrală a funcţiei instinctelor şi a deviaţiei lor pasionale. Fiecare poruncă evanghelică tinde la crearea unui plus de viaţă morală în favoarea insului, a familiei, a naţiunii şi a omenirii. Din această concordanţă a principiilor creştine cu legile naturii pure, care nu trebuie înţeleasă ca o simplă întoarcere la instinctele nealterate din animal, ci ca o spiritualizare şi ca o înnobilare morală a lor prin efortul conştiinţei creştine, Nicolae Paulescu trage concluzia divinităţii Iui lisus Hristos, a consubstanţialităţii Mântuitorului întrupat cu Dumnezeu creatorul lumii.
Studiul fiziologiei duce la existenţa lui Dumnezeu Creatorul. Studiul haosului de patimi din viaţa omenească şi a remediilor lor duce la divinitatea Mântuitorului. Iubirea divină predicată de El îşi are corespondenţa naturală în iubirea de familie, de neam, de aproapele, care e axa instinctivă a vieţii. Prin creştinism, instinctul natural se transformă şi se sublimează în conştiinţa morală a perfecţiunii. Naţionalismul biologic se transfigurează în naţionalism creştin, adică din iubire socială naturală în iubire socială supranaturală, fundată în credinţa religioasă. Creştinismul înnobilează şi sfinţeşte naţionalismul.
Peste acest sistem de idei, Nicolae Paulescu aşază, ca o cupolă de azur, marea viziune a organizaţiei universale. Chestiunea aceasta îi era pusă de existenţa proaspătă a Soeietăţii Naţiunilor, care tindea la rânduirea universală a lumii moderne. Savantul nostru vedea în instituţia de la Geneva un reflex al subteranei iudeo-masonice şi o falsificare a ideii de pace mondială. Această pace nu este posibilă decât prin mijlocul unui singur organism supra- naţional: Biserica universală şi unică a creştinismului.
Dar Biserica e azi divizată. în aspiraţiile sale de Biserică unică şi universală, Paulescu critică deopotrivă excesele bizantine şi excesele papale, care au dus la marea schismă de la anul 1054. Ca orice creştin adevărat, el se roagă pentru unirea tuturor bisericilor lui Hristos, pentru a se îndeplini mângâierea făgăduită a „păcii tuturor”.
Paulescu nu e un catolicizam, cum greşit l-au înţeles unii. Filosoful rus Vladimir Soloviov, bunăoară, frământat de aceeaşi problemă, e un catolicizam, fiindcă nu vede altfel unirea decât prin rânduirea Ortodoxiei sub egida Papei. Paulescu e un aspirant la unirea creştinismului aşa cum va hotărî misterioasa voie a lui Dumnezeu.
Nădăjduind, el a înţeles să rămână un admirabil ortodox, cu toate recunoaşterile măgulitoare ale savanţilor catolici din Apus, cu toate atenţiile de la Roma, cu toate îmbierile de a trece la catolicism, care n-au încetat nici lângă patul agoniei. A trăit ca un ascet ortodox şi a murit în paradisiacă seninătate sufletească, primind Sfintele Taine din mâna părintelui Ghiţă de la biserica lui parohială din Bucureşti cu hramul Sfântul Mina. Viaţa lui a fost viaţa aproape ireproşabilă a sfinţilor. Ce pildă covârşitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta, care îşi îngenunchia geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa Sfântului Potir şi care a lăsat ca rămăşiţele lui pământeşti să fie înfăşurate în flăcările tricolorului românesc! Dacă e cineva în personalitatea căruia doctrină şi practică sunt una, acesta e doctorul Nicolac Paulescu. Existenţa lui întreagă e o capodoperă a spiritului.
Creştinism şi naţionalism, verificate !a lumina metodei ştiinţifice, se unifică în doctrina lui asemenea cu două părţi întregitoare, asemenea cu o îndoită putere, biologică şi spirituală, pusă în slujba conservării şi desăvârşirii vieţii naţionale. Viaţa lui e întruparea vie a doctrinei Iui.
Nicolae Paulescu e, dintre toţi doctrinarii noştri vii sau morţi, singurul care nu aparţine trecutului. Ceilalţi reprezintă o faţă sau alta din complexul problemelor naţionaliste şi au fost sau sunt ei înşişi, uneori, în contradicţie cu propria lor învăţătură. La Paulescu amploarea gânditorului e în desăvârşită armonie cu viaţa omului. Mulţi dintre cei care se mărturisesc azi naţionalişti creştini, fiindcă aşa e moda, simulează adesea când naţionalismul, când, mai ales, creştinismul, spre dezolarea tinerilor care îşi caută cu frenezie modelul în care să creadă.
Nicolae Paulescu e naţionalist adevărat şi creştin adevărat. De aceea el nu aparţine trecutului, ci e singurul care întrupează, în doctrina şi în viaţa lui, anticiparea viitorului. Tipul românului naţionalist-creştin de mâine nu ni-l putem închipui altfel decât după modelul Paulescu.
El e mai mult decât doctrinar: el e profetul României naţionaliste şi creştine. Adevăratul român nu va putea fi decât creştin adevărat, iar adevărata Românie naţionalistă şi creştină nu va fi decât aceea în care legile politice se vor confunda cu însăşi Legea dumnezeiască a lui Iisus Hristos.
Nichifor Crainic
Nota: Articol inclus în vol. Ortodoxie şi etnocraţie din 1937, apărut la Editura Cugetarea - P. Georgescu-Delafras din Bucureşti.
Fragment din cartea "Doctorul Nicolae C. Paulescu sau stiinta marturisitoare", Editura Christiana
Cumpara cartea "Doctorul Nicolae C. Paulescu sau stiinta marturisitoare"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.