De ziua Sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, duhovniceşte suntem îndemnaţi să aducem un omagiu lui Nicolae C. Paulescu - a cărui descoperire epocală în serviciul umanităţii din anul 1921 a fost prăznuită în zilele din urmă ale lui august 2001. Paulescu a trăit în lumina de taină a Preacuratei, menită a fi deopotrivă Fecioară şi Mamă; altfel spus, menită a uni, în simbioză de har, castitatea şi maternitatea. In castitatea pură a spiritului vezi adevărul şi în iubire maternă iubeşti lucrarea şi rodul adevărului, cum iubeşte mama, jertfelnic, pruncul.

In acest sens, Revelaţia divină pune în lumină taina Preacuratei ca paradigmă în opera mântuirii. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”, şi din Fecioară. Ea a fost pregătită ca „vas ales”. Patriarhul Filotei al Constantinopolului, tâlcuind cuvântul Pildelor lui Solomon: „Inţelepciunea şi-a zidit casă...” (9, 1), o arată pe Maica Domnului drept „casă a înţelepciunii lui Dumnezeu”, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica, în Acatistul dedicat dumnezeieştilor ei Părinţi, îl cinsteşte pe
Sf. Ioachim rostind: „Bucură-te că tu pe toţi părinţii ai întrecut.../ te-ai învrednicit a fi părinte Maicii lui Dumnezeu”, iar pe Sf. Ana de asemenea: „Bucură-te că prin naşterea ta s-a stins datoria păcatului.../ s-a ţesut cortul Impârâtului”. Şi, într-adevăr, Ioachim şi Ana şi-au primit darul Naşterii Preacuratei la bătrâneţile lor, întru care, după cuvântul Sf. Maxim Mărturisitorul, firea „şi-a apropiat limpezimea cea dintru început”. Iar, după inspiratul cuget al lui Ion Heliade-Rădulescu, „Mesia, sau Logosul, prin natura Sa avea să fie rodul Sfântului Duh, care, peste tot în Evanghelii, în epistolele Apostolilor, în Cărţile Părinţilor Bisericii, e slăvit şi înţeles ca Duhul Adevărului...

Deci raţiunea este rodul Duhului Adevărului. Dar unde e conceput Logosul de către Duhul Adevărului? - In sânul unei Fecioare”1. De aceea, în înţelesul adânc al descoperirii dumnezeieşti, nu te poţi realiza, împlini ca om de ştiinţă, ca filosof, deci iubitor de înţelepciune, ca artist şi în orice alt act creator, decât în duhul acesta al Preacuratei, hărăzită a fi, cum s-a rostit mai sus, deopotrivă Fecioară şi Maică. Nicolae C. Paulescu nu numai că aduce, prin gândirea şi opera lui, un omagiu Maicii Domnului, ci însăşi viaţa lui, în întregul ei, a fost un omagiu adus Maicii Domnului, prin care se revelează, în simbioză pilduitoare, castitatea şi maternitatea. La moartea lui, Nicolae Iorga, pe atunci prim-ministru, scria: „Profesorul Paulescu... a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”. Şi precizează: „Cine l-ar fi văzut, discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa.

A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioşi pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui”. E mărturia unui savant cu operă uriaşă, la adresa altui savant de aceeaşi măreţie. Ceea ce, de sesizat, îl distingea sacru pe Paulescu, după mărturia lui Iorga, era harul, viaţa până la sfinţenie a acestui om. In acest sens i-am văzut viaţa ca un omagiu adus Maicii Domnului, Fecioară şi Mamă, ştiind că munca lui de savant era însoţită, susţinută, luminată de puritatea lui morală, de castitatea lui. Ar trebui ştiut, o dată mai mult, că în nici un domeniu al existenţei nu se poate realiza, împlini o operă autentică fără această simbioză între munca ştiinţifică pentru adevăr şi sfinţenia vieţii pentru adevăr. Numai atunci, după cuvântul Mântuitorului, „Adevărul te face liber”.

Nicolae C. Paulescu face parte dintre acele spirite mari, dedicate întregului adevăr, văzut cu ochii omului de ştiinţă, cu ochii filosofului, cu ochii omului credincios. Gândirea, opera lui reprezintă un crez, cunoscut, trăit, mărturisit, ca adevărul credinţei, ca Ortodoxia căreia i-a fost fiu fidel, cu devoţiune, până la consimţământul smerit al savantului de renume mondial de a fi, totodată, epitrop al bisericii lui parohiale.

Viziunea lui ştiinţifică, definită de ucenicul şi biograful lui, docent dr. V. Trifu, ca Fiziologie filosofică2, este sintetizată în cele trei prelegeri publicate succesiv în anul 1905: Finalitatea în biologie (14 februarie), Materialismul (16 februarie), Suflet şi Dumnezeu (18 februarie). Aceste expuneri, numite de el, simplu, „lecţii”, constituie mesajul capital al gândirii, al concepţiei lui despre existenţă şi viaţă, şi ni se revelează ca un catehism ştiinţific al oricărui intelectual autentic.

Tema fundamentală a gândirii lui, ca profesor de fiziologie, a fost finalitatea, potrivit propriu-zis specialităţii pe care a îmbrăţişat-o: finalitatea în biologie. Ceea ce va preocupa permanent gândirea secolului XX - spre pildă, pentru un Merleau-Ponty, omul este dedicat sensului, iar Jean Lacroix afirmă: „Dumnezeu este sensul lumii iar
lumea este limbajul” - Paulescu văzuse adânc, încă la începutul secolului şi în plin materialism, văzuse în sens statutul fundamental al existenţei, al creaţiei, respectiv al
fiinţei vii. Orice existenţă, orice fiinţă vieţuitoare, în organizarea ei, de la celulă la ţesuturi, organe, aparate, ne dezvăluie deodată „un plan prestabilit”, căruia, cum observase Claude Bemard, fiinţa i se supune ca „unui ordin primit la origine, şi căruia i s-au supus, de asemenea, părinţii, moşii şi strămoşii ei, de când rasa şi specia ei există”.

Intreg acest plan e dirijat către un scop, „prezintă un caracter evident de finalitate”. „Finalitatea morfologică şi fiziologică reprezintă, aşadar, pentru Paulescu, trăsătura
distinctivă a fiinţelor vieţuitoare”.

Finalitatea ni se dezvăluie atunci ca „un întreg fondator” al vieţii, care călăuzeşte tainic făptura şi care numai în om se conştientizează. Această realitate profundă a vieţii se manifestă prin instincte, individuale şi sociale, numite semnificativ de Paulescu „legi divine”. Şi de observat cât de clar distinge el între normalitate şi maladie. El vede firească relaţia dintre normalitate şi finalitate, în finalitate dezvăluindu-se sensul creator al existenţei, şi consemnează eroarea pe care o comit unii savanţi „care văd finalitate în maladii, când finalitatea nu există decât în fiziologie”; în timp ce maladia constă tocmai în distrugere, se arată ca o inversiune a finalităţii, a sensului creator al existenţei.

Privind materialismul, Paulescu a arătat că această doctrină „păcătuieşte grav în contra regulilor celor mai elementare ale logicii: - închide ochii în faţa caracterului de finalitate, caracter distinctiv al faptelor vitale; - identifică printr-o confuzie a fiinţei vii cu cadavrul său, cu un corp brut; - e rezultatul unui raţionament fals, care presupune că în natură nu există nimic în afară de ceea ce cade direct sub simţurile noastre; or, se ştie că chiar materia, aşa cum o concep materialiştii, scapă acţiunii lor directe; - doctrina materialistă este incapabilă să explice faptele vitale, morfologice şi fiziologice; astfel, ea nu poate da seama nici de formarea, după un plan prestabilit chiar la începutul vieţii, a unor organe care nu vor funcţiona decât mai târziu; nici de evoluţia care se efectuează în vederea reproducţiei; nici de înlănţuirea sau coordonarea fenomenelor vitale în vederea unei serii de scopuri, al căror termen ultim este subzistenţa individului şi perpetuarea speciei”.

Privind doctrina „generaţiei spontanee”, potrivit căreia „fiinţele vieţuitoare derivă din substanţa brută în mod spontaneu, adică fără alte intervenţii decât aceea a energiei pe care o posedă materia acestei substanţe”, Paulescu aduce ca răspuns demonstraţia critică a lui Pasteur, care „a expulzat această teză pentru totdeauna din ştiinţă”. De altfel, savanţii, în consens, afirmă că: „în condiţiile experimentale cele mai diverse pe care le putem imagina, ea [generaţia spontanee - n. n.] nu se produce niciodată”, întrucât „fiinţa vieţuitoare nu se formează decât prin filiaţie, prin intervenţia unui organism viu, preexistent”. Şi această a doua prelegere se încheie cu sintagma: „Materialismul nu este decât un ţesut de erori, o doctrină răufăcătoare care împiedică progresul ştiinţei vieţii”.

In a treia prelegere, Suflet şi Dumnezeu, Paulescu se ocupă, mai întâi principial, de ipoteza darwinistă. El observă că „doctrina darwinistă (transformistă, evoluţionistă) pretinde că fiinţele vieţuitoare sunt supuse la un fel de alegere, de selecţie, care recunoaşte trei factori principali: variabilitatea, ereditatea şi lupta pentru existenţă”.

Aceşti factori se manifestă astfel: variabilitatea produce modificări ale caracterele vieţuitoarelor, utile sau vătămătoare individului; ereditatea transmite modificările descendenţilor; lupta pentru existenţă are ca efect exterminarea fiinţelor care, prin variabilitate, au suferit modificări inutile sau vătămătoare ale caracterelor lor; ea nu lasă să subziste şi să perpetueze decât acele fiinţe ale căror caractere s-au modificat în sens util. „Această ingenioasă ipoteză, capabilă să explice admirabila armonie ce domină lumea vieţuitoare, fără să recurgă la intervenţia cauzelor finale, a fost primită de materialişti cu un entuziasm indescriptibil, zice Paulescu, întrucât ea salva sistemul lor de falimentul ce-l ameninţa”. Dar, totodată, el dovedea:

„Observaţia prelungită timp de mai multe mii de ani constată că omul rămâne om; câinele, câine; stejarul, stejar”. Şi Darwin „nu aduce nici un fapt care să demonstreze în mod evident transformarea măcar a unei specii actuale într-o altă specie actuală”. Astfel că motivele pe care se bazează Darwin „sunt iluzorii... în natură nu se produce
nici o variabilitate nedeterminată şi nelimitată a oricărui caracter, nici transmisie ereditară definitivă a tuturor modificărilor dobândite”.

In schimb, viziunea lui Paulescu va fi confirmată de profundele cercetări în biologie ce vor urma. Jacques Monod, laureat al Premiului Nobel pentru Biologie în 1965, într-un studiu elaborat ulterior, ca un corolar al operei lui, Le hazard et la necessite, defineşte mesajul „esenţial al ştiinţei modeme privind ontologia viului prin aceste trei proprietăţi care conferă identitate acestei ordini a realului şi o deosebesc de restul unversului: a) teleonomie (= fiinţele vii sunt înzestrate cu un proiect pe care îl reprezintă în structurile şi îl realizează prin performanţele lor); b) morfogeneză autonomă (= fiinţele vii sunt maşini chimice care se construiesc pe ele însele potrivit unui determinism autonom, riguros, implicând o «libertate» cvasitotală faţă de agenţi sau condiţii exterioare); c) reproducere invariantă (= fiinţele vii sunt maşini care se reproduc în mod invariant)"3.

Altfel, aşa cum spusese Paulescu, stejarul rămâne stejar, bobul de grâu rămâne bob de grâu, mieluşelul, mieluşel. Incă şi mai profund, cum exclamase Psalmistul:
„Hotar ai pus pe care nu-l vor trece...” {Psalm 103, 10). Dar tot mai pregnant Paulescu stăruie dovedind că „finalitatea vitală nu este efectul întâmplării, ci... recunoaşte drept cauză un agent care a conceput scopul morfologic şi fiziologic al fiinţei vieţuitoare şi care coordonează mijloacele pentru atingerea acestui scop”.

Privind hazardul invocat adesea de unii oameni de ştiinţă, e nimerit să subliniem cuvântul lui H. Poincare, că „hazardul nu e decât măsura ignoranţei noastre”, iar Ch.
Peguy vedea în el „logica lui Dumnezeu”. Dar ce reprezintă sufletul, în viziunea savantului român? Paulescu îl defineşte drept „agent al finalităţii vitale”. Agent sau subiect, am zice, prin care toate „actele vitale ale fiecărei fiinţe formează o grupare armonioasă în care totul concordă şi nimic nu se contrazice!”.

Şi încă mai analitic, precizează: „Sufletul e agentul ce reglează divizia celulelor, diferenţierea lor, dispoziţia lor după un plan prestabilit în vederea formării unor organe cu funcţii speciale... Sufletul prezidă la evoluţia fiinţei şi realizează reproducţia ei. Absenţa lui constituie moartea”. Dar, o dată cu aceste însuşiri, sufletul „are ca atribut conştiinţa, e imaterial şi unic pentru fiecare fiinţă vieţuitoare”.

Şi aici Paulescu e confirmat de cercetările şi observaţiile altor mari savanţi ai secolului, între aceştia John C. Eccles (Premiul Nobel pentru Medicină în 1963), care
afirmă: „Problemele legate de unicitatea resimţită de fiecare eu au fost neglijate de filosofia contemporană. Se poate presupune că aceasta e datorată materialismului
ambiant, care nu vrea să vadă problemele fundamentale pe care le pune experienţa spirituală. [...] Eu mă voi concentra asupra evenimentului cel mai extraordinar în câmpul experienţei noastre, adică venirea la existenţă a fiecăruia dintre noi ca autoconştiinţă unică. E un miracol pentru totdeauna, dincolo de posibilităţile de explicare ale ştiinţei”. Şi adaugă: „Pentru că soluţiile materialiste sunt incapabile să explice experienţa unicităţii noastre, eu mă simt constrâns să atribui unicitatea eului (sau a sufletului) unei creaţii spirituale de ordin supranatural. Pentru a mă exprima în termeni teologici: flecare suflet este o creaţie divină nouă, implantată în foetus la un moment cuprins între concepţie şi naştere. Este certitudinea existenţei unui nucleu interior de individualitate unică şi care face necesară ideea acestei creaţii divine”4.

Potrivit viziunii şi credinţei lui Paulescu, „zămislirea se face în momentul întâlnirii celor două celule sexuale, a căror unire formează oul fecundat. In acel moment, Dumnezeu trimite Sufletul, adică artistul incomparabil care, supunându-se poruncii divine, se pune imediat pe lucru, ca să-şi construiască trupul în care va vieţui...”5 şi să conducă făptură umană către scopul desăvârşirii ei.

Iar în final, pe această cale ştiinţifică, Nicolae Paulescu ajunge la măituria lui Dumnezeu. Definind încă de la prima prelegere „ştiinţa drept cunoştinţa prin cauze”, pe acest principiu al cauzalităţii - altfel zicând, „nimic nu se face fără cauză” - el arată cum „clinica, biologia şi fiziologia i-au revelat cu o splendidă claritate pe Creator - Cauza primară”. In acest sens, trăind viu, realist, finalitatea, el mărturiseşte: „Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, nematerială, unică şi înţeleaptă, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu”, proclama Paulescu, în faţa studenţilor săi uimiţi şi fermecaţi6.

Sufletul lui aspirând la o tot mai deplină înţelegere şi mărturie a Adevărului, se simte convins să spună, într-o conştiinţă a plenitudinii: „Ştiinţa vieţii m-a condus să zic într-o lecţie precedentă: Cred în Dumnezeu! Aceeaşi ştiinţă mă face astăzi să adaug: Şi în Iisus Hristos. Şi relevând înţelegerea spirituală, duhovnicească, a Evangheliei, trăsătura distinctivă a Crezului creştin în „spiritul divin al Adevărului”, el îşi încheie a treia operă de Fiziologie filosofică zicând: „înaintea acestui spirit al Adevărului mă închin strigând: Cred în Duhul Sfânt!”.

Contemplă astfel unitatea revelaţiei Treimii în armonie divină, în care vede adânc taina Iubirii - har şi dar de care se împărtăşeşte toată făptură şi tot omul. Şi aşa, el nu
vede decât „uriaşa simbioză, strânsa dependenţă reciprocă ce uneşte toate fiinţele vieţuitoare, şi admirabila armonie ce domină întreaga creaţie”, pe care o numeşte, plin de admiraţie, „împărăţia lui Dumnezeu”. Şi adânceşte: „Prin urmare, legea supremă, care conduce societăţile naturale, la oameni şi la animale, este Iubirea” . Cu certitudine, atunci, trebuie spus că în această viziune a iubirii, a înţelegerii vieţii, însăşi marea lui descoperire în slujirea cu iubire a omului - descoperirea insulinei - a fost rod al concepţiei şi muncii lui în universul Iubirii; întrucât acest hormon „reglează metabolismul glucidelor, ca şi al lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism”, deci restaurează ordinea, armonia în structurile vieţii, astfel că în întregime existenţa noastră se conduce, din adânc, de lumina Iubirii. Şi, în acest sens, în viziunea fiziologiei lui medicale, Paulescu se arată, cum s-a zis, „cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii”.

Interpretând Cuvântul divin al Evangheliei: „Iar când va veni Fiul Omului întru mărire... El va zice celor de-a dreapta Sa: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia... Căci bolnav am fost şi M-aţi îngrijit... Amin zic vouă; de câte ori aţi făcut aceasta, unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi facut-o...”, Paulescu notează: „în spital veţi mai găsi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, evrei, ori toţi aceşti oameni primesc în spital aceleaşi îngrijiri fiindcă Dumnezeu vrea ca iubirea ce-I datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci”.

Şi, de neomis, el trăia şi taina Bisericii, pe care o vedea drept aşezământul ideal, „stabilit de însuşi Dumnezeu”. S-a arătat „întotdeauna credincios fiu al Bisericii strămoşeşti” şi recomanda numeroşilor săi ascultători „să cunoască şi să sprijine Biserica românească, întrucât aceasta, înţeleaptă şi cuminte, nu a luat parte la dezbinarea lumii creştine”. Inţelegea, autentic şi real, că Biserica Ortodoxă Română, într-o simbioză sacră, unea în Duhul dreptei credinţe sufletul românesc cu latinitatea limbii, în deschidere către întregul Occident, către tot omul din lume.

Părintele Galeriu

Fragment din cartea "Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Stiinta marturisitoare", Editura Christiana

Cumpara cartea "Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Stiinta marturisitoare"

Note:

1 Souvenirs et impressions d’unproscrit, Paris, 1850, p. 23.
2 Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică, I, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944.
3 Cf. Vasile Tonoiu, „în căutarea unei «noi alianţe»”, în volumul Raţiune şi credinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 34-35.
4 John Eccless, Evolution du cerveau et creaîion de la conscience, Flammarion, Paris, 1994, pp. 315-317.
5 Cf. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 34.
6 Cf. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 134, şi Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de ,.^suflet” şi ,JDumnezeu” în fiziologie, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 115.
7 Cf. Dr. V. Trifu, op. cit., p. 32.

 

• Nicolae Constantin Paulescu
  Publicat in : Religie
• Nichifor Crainic despre Nicolae Paulescu
  Publicat in : Religie
• RECENZIE : - Doctorul Nicolae Paulescu sau Stiinta marturisitoare
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: