1. Putem răni şi cu o privire

Textul acesta este, statistic vorbind, unul din cele mai îndrăgite de elevi şi unul potrivit pentru a începe o discuţie, dacă vrem să le arătăm că Sfinţii Părinţi vorbesc despre lucruri care, realmente, ne privesc şi că au sensibilitatea unui adolescent. Nu e nevoie de analize: copiii înţeleg foarte uşor nuanţele delicate ale sentimentelor şi ale exteriorizărilor lor. Simt nevoia să stea de vorbă, să-şi amintească exemple din viaţa lor, să conştientizeze „răni" pe care le-au primit sau pe care le-au provocat în timpul comunicării. Copiilor mai mici le place foarte mult să „comenteze" vizual un text: prin desene, benzi desenate, colaj sau picturi.

E bine ca adolescenţii să se poată exprima prin cuvinte sau prin imagini.

Incheierea textului din avva Dorotei pare să fie odihnitoare pentru ei, pentru că aşază lucrurile în cadrul lor firesc: „Trebuie să ne bucurăm de bucuria celuilalt şi să facem tot ce ne stă în putinţă ca să-i venim în ajutor şi să-l servim, să folosim orice prilej ca să-l cinstim şi să-i fim binefăcători".

După părerea mea acest fragment vine să le vindece lupta interioară, în pragul căreia îi aduc fraze ca acestea: „o să-i plătim cu aceeaşi monedă" sau „îl punem noi acolo unde îi e locul". Ne apropiem deja de miezul poruncii iubirii: Aţi auzit că vi s-a dat poruncă «să-ţi iubeşti aproapele şi să-l urăşti pe cel ce ţi-e vrăjmaş». Eu însă vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri... casă fiţi fiii Tatălui vostru Ceresc, pentru că El face să răsară soarele şi pentru cei răi şi pentru cei buni şi trimite ploaie şi celor drepţi şi celor nedrepţi (Mt. 5, 43 şi 45).

2. „Justificările": să învingem răul mai întâi în noi

Nici un rău - mânia, aducerea-aminte a răului, invidia, pornirea spre ceartă - spune Sfântul Vasile cel Mare, să nu vină de la noi. Nici măcar o urmă de răutate, nici în faptă, nici în cuvânt, nici în gesturi şi nici în expresia feţei. Tinerii se simt mult mai dispuşi decât adulţii să intre într-o asemenea luptă cu ei înşişi. Ideea că pot opri răul îi interesează şi nu se opresc doar la a-şi crea o mască ireproşabilă în spatele căreia să se ascundă.

Ce se întâmplă însă cu ceilalţi când începem o astfel de luptă? Nu e suficient să ne justificăm greşelile, continuă Sfântul Vasile, spunând că cineva ne-a supărat înainte. De ce, adică, să nu le-o plătim şi noi lor, cu aceeaşi monedă, când greşesc? Răspunsul este că, în felul acesta, în loc să se oprească, răul se înmulţeşte şi contribuim şi noi la înmulţirea lui, deschizând uşa la şi mai multă amărăciune, neînţelegere şi dorinţă de răzbunare. Iată ceva ce pare să cureţe locul pentru cei ce doresc cu adevărat să lupte: nu are importanţă de ce facem un rău, ci faptul că-l facem.

Să inversăm puţin lucrurile: ne-am gândit vreodată cât de multe putem învăţa de la ceilalţi în lupta împotriva răului? Cât de buni profesori pot să ne pară? Putem fi ca atleţii care ştiu că obstacolele le întăresc muşchii pentru alergat. Merită să ne oprim la o scrisoare trimisă de un părinte duhovnic rus, Macarie, stareţul mănăstirii Optina, cuiva care avea probleme în a-şi controla mânia. Era un profesor care se plângea de nebuniile pe care le făceau elevii.

„Luptă cu vitejie cu răbufnirile tale de mânie, îi scrie stareţul. Mânia e una din patimile tale cele mai grave, dar nu te poţi vindeca decât dacă devii conştient de ea. Aşadar, elevii care te enervează cu obrăzniciile lor sunt uneltele lui Dumnezeu pentru îndreptarea ta. Mulţumeşte-le din adâncul inimii pentru asta. E mai bine să nu-i cerţi când te afli în această stare de tulburare a sufletului. Şi ţie îţi va folosi, dar şi cu copiii vei avea rezultate mult mai bune dacă vei discuta cu ei, cu calm, mai târziu. Ii vei ajuta să-şi înţeleagă greşelile vorbindu-le cu convingere." Ceilalţi pot fi „exerciţiul" nostru şi, cine ştie, pe măsură ce ne vom corecta, ni se vor părea mai puţin „răi".

Incă un exemplu drăguţ se referă la o întâmplare cu un sfânt care se mânia foarte mult. în- tr-o zi a simţit că nu mai poate (Sinaxarul nu ne spune dacă nu-şi mai putea suporta furia sau nu-i mai suporta pe ceilalţi fraţi care-l supăraseră) şi a alergat în biserică, unde s-a rugat fierbinte Domnului Hristos, cerându-I să-l izbăvească de patima mâniei. Când, plin de speranţă a ieşit afară, s-a întâlnit cu un frate cu care nu se certase niciodată. Şi totuşi acum, fratele acesta s-a luat de el şi l-a înfuriat. Sfântul nostru s-a dus atunci să caute alt frate la care afla mângâiere de fiecare dată. Dar şi acesta s-a purtat rău şi l-a înfuriat. A alergat atunci din nou în biserică şi, căzând în genunchi, a spus: Dar, Doamne, nu Ţi-am cerut să mă scapi de mânie? Domnul i-a răspuns: Da, tocmai de aceea îţi dau mai multe prilejuri, ca să izbuteşti să te izbăveşti singur .

3. De ce „ni i-a dat" pe cei răi?

Iată o întrebare obişnuită a oamenilor. De ce să existe şi cei răi? Şi, în orice caz, pentru ei, porunca iubirii nici nu ar trebui să fie valabilă, pentru că, dacă e valabilă, nu ne ajută cu nimic, de vreme ce ne fac rău şi ne păgubesc. Sfântul Siluan Atonitul răspunde că putem, cu siguranţă, să spunem că „punând în practică poruncile lui Hristos, ni se poate întâmpla numai bine în existenţa noastră veşnică" . Dar acum, acum, ce se întâmplă? Criteriile Sfântului Ioan Gură de Aur privesc şi viaţa prezentă, nu numai pe cea viitoare: Tu să fii bun şi nimeni niciodată nu-ţi va putea face nici un rău, dimpotrivă, tu vei fi cel câştigat. Tu să fii bun şi cei buni se vor înmulţi - lucru care, cu neputinţă de tăgăduit, este de folos pentru toţi.

Când ne punem întrebarea de ce trebuie să existe şi cei răi, uităm că oamenii au fost lăsaţi de Dumnezeu însuşi să aleagă liberi binele sau răul. Cu această întrebare se mai naşte una: cine e bun şi cine e rău? Şi, mai mult, există oameni buni care sunt numai buni şi oameni răi care sunt numai răi? Odată, într-un interviu la televiziune, Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei a fost întrebat care sunt creştinii buni şi care cei răi. A răspuns: „Graniţele între bine şi rău nu sunt ca cele între state sau ca cele dintre oameni, ele se află înlăuntrul nostru şi se pot muta" . Fiecare dintre noi duce această luptă în fiecare clipă, în faptele noastre, în gânduri, în inima noastră şi ar fi o naivitate, ca să nu spun răutate, să ne plasăm pe noi înşine de o parte şi pe ceilalţi de cealaltă parte doar pentru că aşa credem noi.

Totuşi cei care cred şi luptă conştient pot, cu răbdare şi exerciţiu, să rămână pe drumul spre bine. Cum? împlinind poruncile Domnului Hristos, imitându-L şi fiind „drepţi" tot mai mult timp, până ce vor ajunge să fie aşa pe deplin. Aceştia „au puterea de a-i face pe cei răi să se schimbe şi să le semene lor", spune Sfântul loan Gură de Aur cu optimism. Secretul, aici, este că cei drepţi nu trebuie să se considere superiori sau privilegiaţi. Greşeala aceasta a făcut-o fariseul, dispreţuindu-l pe vameş, şi tocmai pentru asta Dumnezeu nu l-a „îndreptăţit". Astfel, fariseul (şi oricine e ca el) pierde ceea ce crede că era privilegiul lui: a fi „drept". Drepţii nu sunt şi cei privilegiaţi, ei sunt „aluatul" lui Dumnezeu, care, amestecat în făină, face să crească pâinea pe masa împărăţiei.

Este vorba, de fapt, despre puterea de a-i influenţa pe alţii. Au fost, nu-i aşa, doisprezece cei care au schimbat lumea. Mai este vorba şi despre dispoziţia celor doisprezece apostoli de a se sacrifica, de a se jertfi. „Dacă m-aş fi temut de cruce - spunea Sfântul Apostol Andrei -, n-aş fi propovăduit-o." Inrâurirea pe care o are cel drept este puternică când între el şi păcătos există o legătură care-i uneşte: posibilitatea sacrificiului, a jertfei. „Durerea - spune Antonie Bloom - este veriga care-i uneşte pe cei drepţi cu păcătoşii. Veriga care-l leagă pe drept, cel care suportă suferinţele, de păcătos, cel care le provoacă. Dacă n-ar exista această legătură a durerii, cei doi ar rămâne pe vecie despărţiţi şi ar merge unul lângă celălalt ca două linii paralele care nu se întâlnesc niciodată, în acest caz dreptul n-ar fi în stare să-i ofere nimic păcătosului, pentru că nimeni nu poate avea nici o înrâurire asupra cuiva de care nu se poate apropia."

Doar predica în sine nu schimbă lumea. Nu se poate ca cineva să creadă şi să nu ridice această cruce. Nu se poate ca cineva să încerce, să se străduiască să-şi salveze doar viaţa sa, pentru că aceea n-ar mai fi viaţă, ci doar un şir de despărţiri şi de trădări. „Oricine vrea să-şi scape viaţa sa o va pierde." Şi la ce-i foloseşte cuiva să câştige lumea toată, dar să-şi piardă viaţa, în sensul cel mai propriu şi mai deplin: sensul coexistenţei şi al unităţii. Prin dragostea jertfitoare îl câştigăm pe celălalt, dar ne câştigăm şi propria viaţă. Această cruce e uşoară, pentru că nu o ridicăm singuri. Ce trebuie să facem noi este să fim doar hotărâţi şi să ne străduim. Harul şi puterea care aduc schimbarea sunt ale Sfântului Duh.

Notă: Pentru copiii care doresc să aprofundeze acest studiu cu Evanghelia, ne-am referit:
- la parabola aluatului, Mt. 13, 33;
- la crucea adevăratului ucenic: Mc. 8, 34-37;
- la povara cea uşoară: Mt. 11, 28-30;
- la I Petru 3, 13-15: Şi cine vă va face vouă rău dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?

4. „Nu biruim răul cu rău"

La sfârşitul discuţiei despre rău suntem pregătiţi pentru „secretul" pe care-l învăţăm din textul din Pateric3, un lucru pe care oamenii îl ignoră de obicei, poate doar pentru faptul că nu le trece prin minte. Sau, când vor să-l încerce, vor să vadă rezultate imediate ori aşteaptă de la ceilalţi să le spună mulţumesc şi să le admire mărinimia, în felul acesta e posibil să nu obţină nimic altceva decât o şi mai mare dezamăgire.

Iată „secretul": e greşit să crezi că răul e mai puternic decât binele. Dimpotrivă, răul este învins întotdeauna. Şi este învins de iubire.

Aşa cum am văzut mai sus, de cele mai multe ori nu facem decât să reacţionăm răniţi şi cu egoism, să răspundem la rău cu rău şi să îngreunăm şi mai mult lucrurile. Iubirea, cea statornică, este cea care îşi jertfeşte, îşi sacrifică „egoismul" şi care aşteaptă răbdătoare. Este cea care are posibilitatea de a vedea răul zdrobit şi metamorfozat în bine.

Să facem o paranteză: iubirea rămâne iubire, nu „cade", cum spune Apostolul Pavel în Imnul Iubirii, ci recunoaşte celorlalţi libertatea propriei lor alegeri. Iubirea lui Hristos pentru Iuda se arată până în ultima clipă, dar nul lipseşte pe ucenic de libertatea lui.

Vom cita mai departe fragmente din Noul Testament şi din Sfinţii Părinţi pe această temă.

• Noul Testament, Epistola Apostolului Pavel către Romani:

Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât vă stă în putere, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: «A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul». Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12,17-21).

• Sfântul Ioan de Kronstadt, Gânduri din jurnalul meu duhovnicesc:

„Să fii tolerant, răbdător şi plin de iubire către toţi cei ce trăiesc în jurul tău şi care, ca şi tine, sunt cuprinşi de diferite patimi. Să învingi orice e rău, cu binele. Şi, mai înainte de toate, să-L rogi pe Dumnezeu pentru ei, să-L rogi să-i îndrepte şi să le întoarcă inimile spre El, izvorul bunătăţii."

• Părintele Porfirie:
„Să ne împrăştiem iubirea asupra tuturor, dezinteresat şi fără să ne preocupe starea lor. Când Harul lui Dumnezeu va veni şi se va aşeza în noi, atunci nu ne va mai interesa dacă ne iubesc sau nu, sau dacă ne vorbesc cu bunătate. Vom simţi nevoia ca noi să-i iubim pe toţi."

Mica filocalie a inimii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Mica filocalie a inimii"

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: