I
Evanghelia din Duminica trecută, de la Marcu, din capitolul 10, versetele 22-45, ne aduce dinaintea noastră un Dumnezeu extrem de lucid. Mântuitorul Iisus le spune celor ce aveau să-L întâmpine şi celor care-L însoţeau: „Iată, ne ducem în Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori şi-L vor bate şi-L vor scuipa, dar a treia zi va învia". Aproape că nu-ţi vine să crezi! Un om, vorbind astfel, că merge spre moarte, va tulbura cu totul omenitatea celor din jur. Apostolii, care sunt înspăimântaţi, fără îndoială - crescuse între timp respectul lor, crescuse între timp încrederea în Hristos -, era clar că luau foarte în serios această atenţionare a Mântuitorului. Ei, săracii, cuminţi şi atenţi, au zis: „Invăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine". Este vorba de Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Ce cer ei este aproape peste putinţă: vor să stea unul de-a dreapta Sa şi unul de-a stânga Sa, în slava Sa. Mântuitorul are această teribilă ripostă: „Nu ştiţi ce cereţi". Pentru că, vedeţi, la vremea aceea la care lucrurile se petreceau, nimeni nu avea să ştie şi nu ştia încă faptul că de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului aveau să fie răstigniţi teribilii tâlhari, rămaşi până astăzi ca exemple pozitive şi negative de întâmpinare a unei suferinţe împreună cu Hristos.

Cu alte cuvinte, cei doi cereau aceeaşi moarte pe care Mântuitorul tocmai o descrisese şi nu era uşoară deloc, dar ei se încăpăţânau să creadă că ei pot să ceară lui Dumnezeu un loc. Dumnezeu - să îmi daţi voie să folosesc imaginea - Se încăpăţâna să nu le acorde un loc despre care nu ştiau încotro duce. Hristos este tandru şi atent cu ucenicii Săi până în clipa în care Se apropie de Ierusalim. în Ierusalim este extrem de atent la ucenicii Săi. îndrăznesc să spun că nu cere nici unuia dintre ucenicii Săi să-L urmeze pe Cruce, pentru că simte că nu acolo este rezolvarea, ci din contră, ei vor fi în pocăinţă şi în ruşinea de a-L fi trădat mai potriviţi pentru a vesti Evanghelia decât în răstignire totală. Poate că-i o lecţie şi pentru noi, creştinii de astăzi, pentru preoţi, pentru toţi cei care slujim Cuvântul Adevărului, că Hristos nu ne vrea epuizaţi în Cuvântul lui Dumnezeu, nu ne vrea răstigniţi în vocaţia noastră pastorală. Vrea să rămânem vii, vrea să facem dovada că El, Hristosul nostru, Dumnezeul nostru cel viu, mort pe Crucea Golgotei, tocmai pentru păcatele noastre, Cel asemenea nouă afară de păcat, este transferabil către vieţile celor din jur! Este trăibil, dacă vreţi. Este familiar fiecăruia dintre noi în ceea ce înseamnă propovăduirea şi întărirea împărăţiei Cerurilor. E uimitor cum cei doi cer ce nu pot să înţeleagă. De multe ori în viaţă ni se pare că ştim şi înţelegem şi suntem mândri de câtă înţelepciune avem. Foarte rar avem puterea aceasta binecuvântată de a şi înţelege despre ceea ce cerem, de a cuprinde în gând ceea ce cerem de la Hristos, Dumnezeul nostru.

De aceea dar, în postul acesta, iată, apropiindu-ne de sfârşit - mai e un pic şi vedem Sâmbăta lui Lazăr, deja şi vedem Floriile -, apropiindu-ne aşadar de Pastile Crucii, care este Săptămâna cea mare a Patimilor, să învăţăm măcar să ştim ce să-I cerem Mântuitorului Hristos şi când Ii cerem să învăţăm că nu întotdeauna ne răspunde pe măsura dorinţei noastre, ci pe măsura competenţei lui de Dumnezeu. E o Evanghelie a competenţelor, dacă vreţi, aceasta. E bine să ţinem cont de alegerea lui Dumnezeu în viaţa noastră.

II
Suntem la a doua tâlcuire a Evangheliei din Duminica trecută şi aş merge un pic mai departe să vă aduc aminte de momentul când ceilalţi zece aud ce au cerut cei doi - Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu -, cum se mai tulbură ei! Cum mai credeau ei că ierarhia creată de Hristos nu este una a inimilor iubitoare, ci una a funcţiilor lucrătoare. Şi s-au supărat foarte tare şi s-au tulburat. Mântuitorul, încercând să-i vindece, le lasă cuvânt greu până astăzi pentru toţi aceia care încearcă să facă din Biserică o carieră. Sau să creadă că există carieră în Biserică: „Ştiţi că cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc, dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care dintre noi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru şi care va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie slujitorul tuturor, pentru că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi".

Ce taină se ascunde în cuvintele acestea! Ce lecţie de veşnicie! Ce mod de a ne pune la punct pe toţi atunci când ne sticlesc ochii pentru vreo funcţie aflată în zare sau pentru vreun mod de a ne fi mai bine decât cel în care şedem tot din mila lui Dumnezeu, până la urmă. Ce ne învaţă Mântuitorul Hristos atunci când vrem să cârmuim şi să fim mai mari peste cei din jur, să ne purtăm măcar ca egalii lor, dacă nu ca slugile lor, dispuşi tot timpul să creştem în ceilalţi adevăratul respect moral, adevărata ierarhie de valori care ţine Biserica?

Zilele acestea suntem tulburaţi în continuare de tot soiul de aluzii sportive şi nesportive la adresa averii Bisericii, a competenţei preoţilor. De câteva luni bune s-a pregătit terenul pentru aceasta. De luni bune, media românească a creat teren pentru toate buruienile care ne întristează acum. Fiţi fermi şi trebuie să înţelegeţi până la capăt! Biserica nu stă pe o ierarhie precum este cea modelată de lumea în care trăim. Nu stă după minciunile în care ne zbatem ca să dovedim că suntem cineva. In Biserică nu trebuie să dovedeşti nimănui nimic. Decât Dumnezeului slavei să-I faci ascultare şi inima ta, şi mintea ta, şi sufletul tău, şi cugetul tău, toate să I le dăruieşti ca unui Dumnezeu, Care este Stăpânul vieţii tale!

Tot Postul Mare am rostit acest Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Nu este posibil ca tocmai nouă să ne lipsească această înţelegere că Hristos ne este Domnul şi Stăpânul vieţii noastre. Există o taină la care este supusă Biserica în fiecare post al Paştelui, nu cumva să căpătăm liniştea necesară să înţelegem aceste chemări ale Mântuitorului. E bine să se huruie în urechile noastre toate zdrăngăniturile şi toate tablele murdare ale lumii din jur, pentru ca sunetul lor să ne asurzească şi să nu mai fim dispuşi să ne lipim de Hristos. Mântuitorul spune, de fapt, că numai cui îi este dat se poate lipi de El, pentru ca să crească de fiecare dată în valoarea pe care o creşte cu Sine. Şi cum fără Hristos nu există niciun soi de valoare, îi îndeamnă pe toţi ca atunci când vor să fie mari, să se facă mici în mâna lui Dumnezeu, Care pe toate le poartă pe deasupra furtunilor. E o taină aceasta! Care dintre noi vrea să fie mai mare, să fie slujitor şi cel care vrea să fie dintâi între noi, să fie slujitorul tuturor, „pentru că nici Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi". în viziunea acestei vieţi date pentru răscum-părarea noastră e cert că singura valoare de la care putem să începem să ne construim viitorul este apartenenţa la Biserică, apartenenţa la Hristos.

III
Am să încerc să rup astăzi cu tâlcuirea Evangheliei Duminicii din trecut şi să deschid Evanghelia acolo, la Sâmbăta care ne aşteaptă. Sâmbătă îi vom prăznui împreună pe toţi cei plecaţi dintre ai noştri, mai cu seamă Sâmbăta aceasta. Este Sâmbăta lui Lazăr. Este Sâmbăta care ne duce în Betania, satul Măriei şi al Martei, sora ei. Măria era aceea care a uns cu mir pe Domnul, ţine să sublinieze Ioan, ca să arate că intimitatea era deplină, că dinaintea Mântuitorului Hristos oamenii aceştia însemnau ceva. Când surorile au trimis la Iisus se I se spună: „Doamne, iată, cel pe care-l iubeşti este bolnav", Iisus aude şi consemnează Evanghelistul vorbele Lui: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu prin ea". Şi ne spune Evanghelia că „Iisus îi iubea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr". Iar după ce a aflat că este bolnav Lazăr, după două zile, în care a zăbovit, a primit mesajul că a murit Lazăr.

E impresionant că Domnul şi Dumnezeul nostru, în ciuda faptului că se îndreaptă spre Ierusalim, în ciuda faptului că le vestise ce I se întâmplă, în drum spre Ierusalim mai are timp şi să învieze un prieten. Dinaintea lui stă moartea şi o înfruntă în moartea prietenului Său. Dinaintea lui stă putreziciunea şi o înfruntă dinaintea putreziciunii prietenului Său. Dinaintea lui stă tristeţea însingurării şi El luptă împotriva însingurării surorilor celor prea iubite, Marta şi Măria. E impresionant şi că prietenul adormit al Mântuitorului face ascultare de prietenul Său, îndată când îl strigă să iasă. E o taină aceasta: să asculţi de Hristos când ţi-e prieten şi dincolo de moarte. Ieşirea lui Lazăr, deschiderea ochilor, ieşirea în lume pentru a arăta că nu se întâmplase nimic real, rănibil până în sfârşit, este taina pe care ne-o pune Duminica aceasta la îndemână.

„Părinte, Iţi mulţumesc că M-ai ascultat! Eu ştiam că pururea Mă asculţi, dar am grăit pentru poporul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis", se încurajează Mântuitorul prin rugăciune înainte de minune. „Lazăre, vino afară!" rămâne, până la urmă, taina cea mai de preţ a învierii noastre. Ea este, dacă vreţi, prefaţa învierii Mântuitorului Hristos. Prefaţa învierii Mântuitorului Hristos, care este început învierilor noastre. Aşa ar trebui să scriem de fapt pe poarta de intrare a cimitirelor noastre, de fiecare dată: Hristos a înviat! şi Lazăre, vino afară! Cele două tainice cuvinte, cele două tainice parole, care ne arată că Mântuitorul Hristos nu a venit să ne vindece de boală, ci a venit să ne vindece de moarte.

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în faţa morţii, Se roagă. Cere ajutorul Tatălui. Nici El nu poate singur, decât în împreună-lucrarea din Treime, care de fiecare dată ţine partea omului, chipul Său, indiferent de rănile păcatelor. Nici noi nu suntem altfel dinaintea morţii. Ridicând ochii, cerem iertare pentru cei plecaţi ai noştri din veac. Şi ascultăm în urechile noastre, de fiecare dată, această chemare de biruinţă, această chemare de ridicare: Lazăre! Măria! Ioane! Constantine! Vasile! Fiecăruia dintre cei dragi ai noştri, Domnul le va spune să iasă afară. Şi ei, dacă sunt prietenii Lui, o vor face.

Părintele Constantin Necula
In drum spre Emaus, Editura Agnos

Cumpara cartea "In drum spre Emaus"

• Imparatia lui Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Unde este Imparatia lui Dumnezeu?
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Imparatia lui Dumnezeu intre aparenta si potenta
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: