Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, acum de curând, de ziua mea, am primit multe flori. Unii dintre credincioşii care s-au gândit la mine au socotit că îşi pot arăta simţămintele lor calde şi limpezi pentru mine prin flori. Se obişnuieşte ca la o împrejurare de felul acesta să se ofere flori. Şi acum, în vremea noastră, există această posibilitate nu numai vara, ci şi în vreme friguroasă - iarna, toamna - se pot oferi flori. Bineînţeles, se oferă flori de către cei care au o consideraţie faţă de flori şi au o consideraţie fată de oamenii cărora Ie oferă flori.
Floarea este ceva ce ne aduce aminte de frumuseţe. Cel care oferă flori oferă ceva din frumuseţea sufletului său şi vrea să înfrumuseţeze, să adauge ceva la frumuseţea celui ce primeşte florile. De fiecare dată când am primit o floare sau mai multe flori, de ziua mea sau cu alte prilejuri, m-am gândit să le aduc înaintea lui Dumnezeu. M-am gândit la aceasta pentru că odată, demult, în primii ani de mănăstire, mi-a citit cineva o nuvelă scrisă de Gala Galaction. Scriitorul Gala Galaction a fost preot şi a scris o nuvelă, o schiţă - nici nu ştiu ce este de fapt - intitulată „Trandafirii”. Si scrie el în această schiţă că o fată i-a oferit nişte trandafiri si el a luat buchetul de trandafiri si l-a dus la o cruce.
Lui Dumnezeu I se cuvine tot ce este frumos, tot ce este bun în această lume, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”. Asta o ştim de la Sfântul Apostol Iacob, a scris-o în Epistola sa Sobornicească, dar o rostim şi noi la fiecare Sfântă Liturghie, în rugăciunea amvonului, când, adresându-ne lui Dumnezeu, zicem: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor.”
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, floarea are darul ei, ea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Floarea e ceva unic. Si asta ne aduce aminte că si noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca noi, ca fiecare dintre noi, nu mai există în lumea aceasta, suntem ceva unic. Asa că este o legătură între flori şi oameni. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta, şi asa suntem si noi. Si noi avem rostul acesta de la Dumnezeu:
să înfrumuseţăm pământul, să aducem ceva din cer pe pământ, să înmulţim ceea ce este frumos, să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare înfloreşte prin firea ei, ea nu are cum să se gândească să înflorească pentru cineva anume. Şi bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce este frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi mai ales îi desfată pe cei la care ajunge.
O floare înfloreşte pentru ea, în primul rând, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legătură cu ea. Oriunde ar fi, o floare înfloreşte. Există o floare care se numeşte „floarea-reginei” sau „floare-de-colţ”. Creşte pe munte, în locuri la care se ajunge greu şi, de aceea, bineînţeles că este văzută de puţini oameni. S-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la floarea-de-colţ, la floarea-reginei, şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Iar când ajunge cineva totuşi la ea înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind în noi ceva unic, trebuie să avem şi noi ceva din gingăşia unei flori. De altfel, şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, aşa de mare, plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea lui, prin parfumul lui. Sunt însă şi flori plăpânde, de exemplu ghioceii, brânduşele - nuşcelele cum le mai spune pe aici - sau viorelele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi ce parfum minunat au, mai ales în buchet! Te desfată, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi, să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie, să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie, să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie, să avem deci smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu, să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă parfumul lor în jur, să avem şi noi „miros de bună mireasmă duhovnicească”, să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim.
Când aducem lui Dumnezeu florile pe care le-am primit de la alţii, zicem cumva ca la Sfânta Liturghie: „Doamne, Iţi aduc «ale Tale dintru ale Tale». De ce? Pentru că ceea ce Iti ofer eu acum, Tu ne-ai dat. Floarea nu e creată de mine, mi-au dat-o prietenii mei, mi-au dat-o cei care mă iubesc, floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc, şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea, iar acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea, primeşte-le pe ele cum m-ai primit pe mine.”
Poetul Vasile Militaru are o rugăciune de seară în care sunt pomenite şi florile. El zice:
„Cu de lacrimi gene ude înalţ rugă Domnului,
Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului.
Gândurile ce mă tulbur cu-al Tău Duh înfrânge-le, Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sângele.
Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile
Si cu inimă curată să mă scoale zorile.
Să pornesc la muncă sfântă, cum pornesc albinele,
Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele.
Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii,
Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii.”
E o alcătuire gingaşă ca florile, e o alcătuire pe care o poţi oferi lui Dumnezeu în rugăciunile de seară, când îi spui lui Dumnezeu: „Aş vrea, Doamne, ca în lumea aceasta să se înmulţească binele - «să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca şi ele fagurii cu binele» - şi să Te slăvesc pe Tine, din lumea aceasta - «de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii», să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, a Te preaslăvi ca şi florile, cu gingăşie, cu delicateţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca ele pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire. Să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii pentru că nu au nevoie de ele, ci să fiu ca florile, pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă, pe care le primesc, pe care le sădesc şi la grijesc, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.”
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum când ne pregătim pentru spovedanie şi când ar trebui să spunem şi dacă suntem ca florile, şi dacă oferim ceva pentru binele
altora, când ar trebui să spunem şi dacă suntem delicaţi, şi dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu îl înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile, şi prin aceasta să aducem mai mult bine în lumea aceasta. Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, ca să fim si noi ca florile, bineînţeles oameni fiind, si nu numai flori. Am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc, să ne bucurăm şi prin ceea ce adunăm noi în sufletul nostru spre mărirea lui Dumnezeu. Amin.
Dumnezeu să ne ajute!
Mănăstirea Brâncoveanu, 8 martie 2002
ARHIMANDRIT TEOFIL PĂRÂIAN
Fragment din cartea "CALE SPRE BUNĂTATE", Editura Sophia
Cumpara cartea "Cale spre bunatate"
-
Un an de la moartea Parintelui Teofil Paraian
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.