In anii '90 ai secolului trecut, fenomenul interdependenţei era deja înregistrat de analişti, chiar dacă şocul globalizării nu-şi dezvăluise încă proporţiile. Ghiţă Ionescu, un reputat politolog britanic de origine română, analizează în lucrarea Oameni de stat într-o lume interdependentă (apărută la Londra în 1991 iar în ediţia românească la Ed. AII 1998) acţiunile unor mari lideri politici după al doilea război mondial. Autorul trece în revistă sensul modern al cuvântului interdependenţă şi ne propune o definiţie proprie: „Interdependenţa este rezultatul revoluţiilor din micro-electronică şi din comunicaţiile secolului XX. Revoluţiile tehnologice au generat, la rândul lor, în mod inexorabil, fenomenul de «globalizare» adică întrepătrunderea intereselor umane comune de pe întreaga planetă şi, acum, de asemenea, şi în spaţiul cosmic, explorat şi exploatat în interesul uman. Interdependenţa se realizează deplin numai când globalizarea s-a desăvârşit: ea devine o nouă dimensiune a intereselor umane" (p. 5) Politologul citat este optimist în privinţa menţinerii însemnelor tradiţionale ale naţiunilor:
„Ubicuitatea interdependenţei nu poate să niveleze şi să relativizeze concepte atât de orgolioase precum stat, suveranitate şi, desigur, putere. Nici aceste instituţii şi nici funcţiile lor nu riscă să fie abolite, dar, pentru a folosi o expresie modernă, ele vor deveni flexibile astfel încât să poată fi mânuite sub acoperirea şi în ritmul rapid al interdependenţei contextuale" (idem). Analiza politică a gânditorului de origine română suferă, totuşi, de o anumită „timiditate", de o lipsă de curaj. Acest lucru iese în evidenţă, de fiecare dată, atunci când autorul lucrării citate mai sus sileşte faptele trecutului să se încadreze într-o realitate aflată mereu cu un pas înainte de decizia prezentă a liderilor politici, încât impresia noastră despre interdependenţă sau globalizare trebuie să coincidă cu ideea că aceste principii ale ordinii mondiale sunt fireşti, că aparţin unui destin inexorabil al omenirii. Realitatea globalizării este mult mai crudă. Asemenea cutiei Pandorei, ea reprezintă dezlănţuirea haotică a celor mai iraţionale energii umane, care declanşează atât agresivitatea, fără precedent, a naturii împotriva omului (dacă nu cumva vom retrăi povestea biblică a potopului), cât şi războiul de clasă, pe care l-a prevăzut doar profetul Marx, sub forma internaţionalizării capitalului şi a pauperizării proletariatului.
Fenomenul globalizării îşi are originea în apariţia pieţei mondiale, prin deschiderea economiilor naţionale unui comerţ mondial. Avantajul urmărit pe această piaţă nu mai funcţionează după modelul lui Ricardo, ca rezultând din compararea costurilor a două pieţe mondiale, despărţite frontalier. Piaţa mondială oferă un avantaj absolut, indiferent de graniţele naţionale. Acest fapt a condus, din 1945 încoace, la creşterea de două ori mai rapidă a comerţului faţă de producţia mondială. Ceea ce înseamnă că raportul dintre bunurile şi serviciile schimbate pe plan internaţional şi cele care rămân în ţările care le produc este în creştere. Capitalul şi întreprinderile private devin mobile, nemaifiind interesate decât de reducerea absolută a costurilor. Firmele transnaţionale nu mai au nimic în comun cu tabloul idilic al lui Ricardo. Nici un fel de patriotism nu-i opreşte pe managerii marilor companii sa-şi fabrice produsele în acel colţ al lumii în care salariile sunt cele mai mici şi nu se percep taxe pentru prestaţii sociale sau cheltuieli pentru protecţia mediului. Pe plan mondial are loc o reducere atât a preţului mărfurilor, cât şi a preţului forţei de muncă. In lucrarea Capcana globalizării, sesizând acest fenomen, Hans-Peter Martin şi Harald Schumann arată că: „In comerţul mondial mărfurile nu mai sunt oferite de statele naţionale şi de întreprinderile lor pentru ca apoi acestea să negocieze sau să-şi dispute distribuirea profitului realizat în interiorul graniţelorţării. In schimb, acum, proletarii din toate ţările concurează pentru împărţirea muncii care li se mai oferă în cadrul producţiei organizate la nivel mondial" (Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 181). Concluzia autorilor este aproape sumbră.
Concernele transnaţionale deposedează de putere guvernele şi alegătorii, raţionalizează producţia până la absurd, sporind productivitatea muncii fără a crea noi locuri de muncă, ci, mai degrabă, generând şomaj, iar schimbarea radicală este provocată în raporturile dintre muncă şi capital: „Internaţionalismul, odinioară o armă ideologică a mişcării muncitoreşti împotriva guvernelor şi capitaliştilor, având disponibilitatea să poarte războaie, lucrează acum în favoarea celeilalte părţi" (idem). Toate sindicatele, organizate numai la nivel naţional, trăiesc fenomenul neputinţei în lupta lor împotriva capitalului. Internaţionala concernelor înăbuşă orice revendicare având avantajul transferului transfrontalier al producţiei. Pretutindeni pe glob se instaurează teama pierderii locului de muncă, societatea se scindează între cei care sunt tot mai bogaţi şi cei ce ajung la limita subzistenţei. Conflictele tradiţionale dintre Est şi Vest, dintre Nord şi Sud, s-au mutat în interiorul fiecărei naţiuni. Zidul Berlinului, care s-a prăbuşit la sfârşitul anului 1989, este restaurat, din nou, în preajma marilor metropole, pentru a-i proteja pe ultimii îmbogăţiţi de primejdia criminalilor sau a eventualelor răzmeriţe. Mult elogiata clasă de mijloc se subţiază sensibil chiar şi în ţările puternic industrializate.
Ivan Ivlampie
Omul tranziţiei, Editura Eikon
Cumpara cartea "Omul tranziţiei"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.