Se poate observa că în Biblie sunt folosite mereu diverse metafore legate de organele de simţ.

Dintre metaforele vizuale ne vom opri asupra următoarelor: lumină - întuneric, văzut - nevăzut, orbi - văzători. Opunerea luminii întunericului are caracter duhovnicesc: Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului (I Tes. 5,5); să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii (Rom. 13, 12); altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! (Efes. 5, 8); nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului (Efes. 5, 11). Despre necredincioşi se spune că dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4). Critica vederii neînduhovnicite ajunge chiar să o compare pe aceasta cu iadul: Iadul şi pieirea nu se satură: aşijderea şi ochii oamenilor sunt nesăţioşi (Pilde 27, 20). Dimpotrivă, cei care vin la Dumnezeu cu credinţă îşi curăţă organele de simţ şi se luminează cu strălucire lăuntrică: Dumnezeu, Care a zis: „Strălucească din întuneric lumina", a strălucit în inimile noastre (II Cor. 4, 6). Tocmai aceasta este lumina taborică, pe care o cunosc din experienţă călugării îmbunătăţiţi şi a cărei descriere există în scrierile patristice. Această lumină a arătat-o lumii însuşi Iisus Hristos pe Muntele Taborului, de unde îi şi vine numele: După şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (Mt. 17,1-2).

Metafora luminii, în virtutea semnificaţiei sale pozitive, e aplicată deseori lui Dumnezeu: Dumnezeu lumină este, şi nici un întuneric nu este întru Dânsul (I In 1,5). La fel şi cu Cuvântul: Intru El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a cuprins-o (In 1, 4-5). Iisus Hristos este Lumina Cea adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lume (In 1, 19). Despre aceasta El însuşi a spus: Atâta timp cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt (In 9, 5); Eu sunt Lumina lumii; cine urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii (In 8,12).

O importantă dihotomie senzorială este reprezentată de opoziţia între văzut şi nevăzut: Noi nu orivim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice (II Cor. 4, 18); prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd (Evr. 11, 3). Lumea duhovnicească e nevăzută pentru om, de unde şi porunca lui Dumnezeu: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare... (Ieş; 20, 4).

Ce-i drept, aici era vorba în primul rând de respingerea idolatriei: din Egipt, din Orientul Apropiat etc. Această măsură de protecţie era orientată spre păstrarea curăţiei credinţei de către iudei, dar ireprezentabilitatea lui Dumnezeu a fost ulterior schimbată de întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Care Şi-a asumat întreaga natură a omului, aşadar şi reprezentabilitatea lui exterioară (fapt pe care se şi întemeiază tradiţia iconografică ortodoxă).

Şi în Vechiul Testament fuseseră deja anumite teofanii - preînchipuiri premergătoare arătării lui Hristos. Dumnezeu S-a arătat lui Moise şi a vorbit cu el: Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, ca nu poate omul să vadă faţa Mea şi să trăiască (Ieş. 33, 20); Când va trece slava Mea, te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna Mea peste tine până voi trece, iar când voi ridica mâna Mea tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea (leş. 33,22-23). Personal însă, ipostatic, Dumnezeu nu S-a descoperit nici lui Moise, nici celorlalţi patriarhi şi proroci vechi-testamentari. Ca atare, sunt pe deplin îndreptăţite spusele: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (In 1,18; I In 4,12); pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vadă (I Tim. 6,16).

In toată deplinătatea Sa ipostatică Dumnezeu S-a descoperit prin întruparea Fiului: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, pe Acela L-a făcut cunoscut (In 1,18). După cum spune Hristos însuşi, cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In 14, 7). In vremurile din urmă toţi vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi slavă multă (Le. 21, 28), şi tot ochiul îl va vedea (Apoc. 1, 7), iar în vremea noastră pentru a-L vedea pe Hristos este nevoie de ochi duhovniceşti, fără de care omul e orb duhovniceşte. De aceea este atât de importanta dihotomia biblică: orbi - văzători. Profund simbolice sunt numeroasele vindecări ale unor orbi de către Hristos (v. Mt. 9, 30; 12, 22; 20, 34; Mc. 8, 24; 10, 52; In 9, 7 ş.a.). Prin imaginea vindecării celor orbi fizic ni se dă o lecţie de vindecare a orbirii duhovniceşti: Cine urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I In 2,11), iar despre cei ce stăruie în orbirea lor s-a zis: Lăsaţi-i: sunt călăuze oarbe orbilor, şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Mt. 15,14).

In Biblie nu sunt date uitării nici celelalte organe de simţ: Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? (I Cor. 12,17). Să vorbim pe scurt despre auz şi grai. Prorocii vechi-testamentari au prezis că urechile surzilor se vor deschide (Is. 35,5), lucru care s-a şi împlinit în Noul Testament, când Hristos a tămăduit numeroşi surzi şi muţi (v. Mc. 7, 33; 9, 17) - dar vindecate trebuie nu numai şi nu atât bolile trupeşti, cât viciile sufleteşti: multa vorbire şi vorbirea murdară. Biblia spune despre acestea: Opreşte limba ta de la rău, şi buzele tale să nu grăiască vicleşug (Ps. 33,12); cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug (I Pt. 3, 10); nici un cuvânt putred să nu iasă din gura voastră (Efes. 4, 29); nici să se pomenească între voi... vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cad (Efes. 5, 3-4). Iar curăţia sufletească şi credinţa le-au îngăduit prorocilor vechi-testamentari şi apostolilor nou-testamentari să audă glasul lui Dumnezeu, să primească cuvântul lui Dumnezeu.

Pe lângă vindecarea celor orbi, surzi şi muţi, în Biblie sunt descrise şi vindecări ale unor şchiopi: de către Iisus Hristos (v. Mt. 21, 14), de către Apostolul Petru (v. Fapte 3, 7), de către Apostolul Pavel (v. Fapte 14,10). Este şi logic, fiindcă prin păcat s-au întunecat toate organele de simţ, aşadar şi capacitatea noastră kinestetică, ce necesită, de asemenea, vindecare. Istoria religiei arată că acţiunile rituale din păgânism aveau o bază în principal kinestetică, adică existau dansuri şi gesturi extatice aparte.

Părăsindu-L pe adevăratul Dumnezeu, şi poporul evreu a dansat înaintea viţelului de aur (v. Ieş. 32,19). Fiica Irodiadei a dansat înaintea lui Irod („dansul din buric") pentru a primi capul lui Ioan Botezătorul (v. Mt. 14, 6). Totuşi, sensibilitatea kinestetică poate fi folosită în mod corect: este posibil să închinăm lui Dumnezeu şi dansul. Astfel, de pildă, regele David dănţuia din răsputeri înaintea Domnului (II Regi 6,14), şi prin aceasta îşi exprima plinătatea bucuriei trăite în urma întâlnirii cu lucrul sfânt. La fel stau lucrurile şi cu pipăitul: şi acesta poate fi închinat atât idolilor, cât şi lui Dumnezeu. Pe de o parte, îl putem săruta pe Baal (v. III Regi 19, 18), lucru care făcea parte în mod obligatoriu din ceremonia închinării în faţa idolului acestuia, sau, ca Iuda, II putem trăda pe Iisus Hristos (v. Mc. 14, 45); pe de altă parte, ne putem saluta unii pe alţii, după tradiţia apostolică, cu sărutare sfântă (v. II Cor. 13,12; I Tes. 5, 26), cu sărutarea dragostei (I Pt. 3,14).

Şi utilizarea mirosului poate fi dublă. Când aceasta se face în mod lipsit de har, şi mirosul este lipsit de har. Diferite substanţe aromate se foloseau şi în religiile precreştine, lucru pe care îl criticau deja prorocii vechi-testamentari. In creştinism, mirosul este curăţit şi sfinţit, aşa încât tămâia este asociată cu rugăciunile sfinţilor creştini: Şi fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor (Apoc. 8, 4); şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor (Apoc. 5, 8).

LARISA ŞEHOVŢOVA, IURI ZENKO
ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXA, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXA"

 

• Organele de simt duhovnicesti
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: