In vremea aceea fiii din Galiţia ai lui Israel erau obligaţi să trimită oameni să slujească la oaste, fiecare comunitate -atâtea suflete câte cerea stăpânirea. In fiece an mai-marii obştii din fiecare oraş se adunau în sala de întruniri şi stăteau şi cercetau cui dintre locuitorii oraşului lor îi ajunsese fiul sau ginerele la vârsta slujbei ostăşeşti. Dacă era fiul unor oameni de vază sau dacă învăţa la o şcoală de învăţat Talmudul îl lăsau în pace şi luau în locul lui un coate-goale sau un fluieră-vânt de care îi pica bine oraşului să se descotorosească. Dacă nu erau destui ca să se facă numărul de suflete pe care îl cerea stăpânirea, luau cu plată dintre cei care rătăcesc prin ţară şi care sunt gata să slujească la oaste ca lefegii.
Cei care bântuie prin ţară şi cei care se vând oştii regelui ca simbriaşi, cine sunt ei? După ce a fost împărţit regatul Poloniei între cei trei regi, Galiţia a ajuns în mâinile împăratului Joseph, stăpânitorul Austriei. Şi el s-a apucat şi a poruncit ca orice om care n-are pământ sau vreo afacere care să-i fie de trebuinţă ţării, acela să fie surghiunit. Slujbaşii împăratului au cercetat şi au găsit că sunt mulţi ovrei care n-au nici pământ, nici afacere, şi pentru împărat nu rentează să-i ţină. Aşa c-au fost surghiuniţi din locurile lor de baştină. Au început să pribegească din târg în târg în căutarea unui locşor în care să se-aşeze. Care a găsit a găsit, care n-a găsit a intrat la oastea regelui, fiindcă împăratul Joseph le-a îngăduit lor, ovreilor, să slujească la oaste, şi una ca asta nu se mai întâmplase în nici o ţară şi niciodată altcândva, în vremea nici unuia dintre regii care domniseră înaintea lui.
Odinioară în Israel, o dată pe an dregătorii regelui îi înştiinţau pe mai-marii obştilor câte suflete trebuie ei să dea oştii regelui. Ei intrau în sala de întruniri a consiliului şi discutau şi dezbăteau chestiunea, cântăreau şi alegeau, fiindcă nu chiar oricine vrea să slujească la oaste, din pricina pângăririi sabatului şi a zilelor de sărbătoare şi din pricina mâncărurilor oprite şi a celorlalte încălcări ale legii pe care le săvârşesc cei care slujesc la oaste. Dacă aşa stau lucrurile, ce mai rămâne de făcut, oricine are bani se răscumpără cu bani, şi în locul lui e luat la oaste un altul, un suflet în locul altuia, dintre aceia cărora banii le sunt mai dragi decât trupul şi trupul le e mai drag decât sufletul şi care sunt gata să-şi vândă sufletul ca să-şi păstreze în stare bună trupul. Unii dintre ei erau dintre cei care, din pricina noii domnii ce prigonea rău neamul lui Israel şi pusese pe el biruri grele pe care ovreii nu le puteau plăti, se dezrădăcinaseră din locurile lor de baştină şi pribegeau din târg în târg, iar alţii erau săteni pe care stăpânirea îi osândise să fie surghiuniţi, fiindcă, după părerea ei, aceia făceau rău localnicilor deoarece le turnau vinars de se îmbătau şi începeau să trândăvească, iar câmpurile erau lăsate de izbelişte şi nu erau semănate şi nu erau arate şi stăpânii pământurilor nu puteau să plătească biruri stăpânirii. După ce umblau din loc în loc şi nu găseau nici un loc în care să poată trăi, unii dintre ei, nu mulţi, veneau şi se înfiinţau în faţa mai-marilor obştilor ca să fie trimişi la oastea regelui. Mai-marii obştilor luau dintre flăcăii ăştia şi pe-aceia îi trimiteau la oastea regelui în locul flăcăilor pe care obştea trebuia cu orice preţ să-i trimită în anul acela la oastea rege-lui. Dacă obştea n-avea bani ca să plătească oameni, atunci lua dintre meseriaşii de care târgul n-avea neapărată nevoie. Dacă nu erau câţi trebuia potrivit cu numărul pe care îl ceruse stăpânirea, atunci se luau dintre cei mai sărmani. Aşa obişnuiau toate obştile şi aşa se obişnuia şi la Biczacz.
Intr-un an oraşul Biczacz n-a găsit câţi trebuia pentru trimis la oaste, fiindcă ajunsese la urechile stăpânirii cum că în târgul acela e o obşte însemnată, şi atunci stăpânirea i-a cerut suflete după însemnătatea obştii, dar stăpânirea nu ştia că însemnătatea asta a oraşului Biczacz venea de la cei care învăţau Talmudul, şi nu de la locuitorii de rând. Au cercetat şi n-au găsit cu cine să întregească numărul de suflete pe care-l cerea stăpânirea, mai mare decât în toţi anii, fiindcă toţi cei pe care obştea îi găsise potriviţi fuseseră de-acum luaţi şi cine nu era potrivit nu era potrivit.
Oraşul Biczacz a fost cuprins de o mare îngrijorare. Cine avea fiu era îngrijorat pentru fiu, cine avea ginere era îngrijorat pentru ginere. Şi nici chiar mai-marii oraşului nu erau cruţaţi de îngrijorarea că o să li se ia slujitorii de care au nevoie, căci se întâmplase într-un an ca oraşul să nu găsească destule suflete de trimis la oaste şi s-a tras la sorţi, şi a căzut la sorţi servitorul unui dregător dintre cei mai sus-puşi din obşte, şi fiindcă i-a fost luat, lumea lui s-a înnegurat pentru el într-atât încât viaţa lui n-a mai fost viaţă.
Când s-a apropiat vremea să fie trimişi recruţii, mai-marii târgului s-au adunat din nou şi n-au descoperit nimic în afară de versetul Nu vor mai fi decât oameni neprihăniţi în poporul tău, care trebuia spus limpede, fiindcă nu se găsea în tot oraşul Biczacz nici unul care să fi pângărit ziua de sabat şi nici unul care să fi preacurvit şi nici alţi netrebnici din soiul de pierde-vară de care obştea voia să se descotorosească. Şi de ce n-au plătit nici unuia dintre aceia care erau gata să slujească Ia oaste pentru simbrie? Fiindcă în zilele molimei obştea lărgise cimitirul şi luase o bucată de câmp de la un goi şi mai-marii oraşului făgăduiseră să-i dea aceluia banii pentru câmp până în ziua cutare şi cutare, ziua a venit şi nu i-au dat goiului banii, pentru că, de multe biruri şi dări pe care le pusese pe neamul lui Israel stăpânirea cea nouă, mai-marii oraşului sărăciseră şi se ruinaseră şi nu mai izbuteau să plătească datoria, deoarece de îndată ce le veneau ceva bani la mână venea o lege nouă, şi nu se află nici o lege pe care s-o scoată stăpânirea în privinţa fiilor lui Israel, chiar nici una, pentru care să nu fie nevoie de bani, întrucât nu e dat legilor să-şi tocească tăişul decât cu ciubuc pentru slujbaşii regelui. Odinioară, pe vremea regatului Poloniei, dumnealor se mulţumeau cu bani de aramă, acum, cu stăpânirea cea nouă, cer bani de argint. Odinioară, pe vremea regatului Poloniei, slujbaşii regatului se socoteau ajutaţi de către neamul lui Israel, fiindcă regatul nu le acoperea trebuinţele, pe când acum, în zilele regatului nou, slujbaşul îşi închipuie că el ar ajuta nea-mul lui Israel, şi oricât i s-ar da tot nu-i ajunge, şi dânsul strâmbă din nas şi spune: Mai dă, mai dă.
Aşadar obştea nu putea să-i plătească goiului datoria pe care o avea la el pentru bucata de pământ pe care o luase de la el ca să mărească cimitirul. S-a apucat goiul şi şi-a slobozit porcii printre morminte, şi fiii lui Israel s-au temut de pângărirea mormintelor. Au luat şi i-au dat goiului, s-a golit vistieria oraşului Biczacz şi nu mai putea să tocmească pe nimeni să plece la oastea regelui. Mai era o pricină, o întâmplare care se petrecuse cândva. S-a întâmplat că au fost tocmiţi atâţia şi atâţia ovrei dintre aceia care se vând obştilor ca să slujească în armată. Li se dădea de mâncat şi de băut şi li se dădea tot ce pofteau. Dar când le-a venit vremea să fie trimişi la dregătorii regatului n-a mai fost găsit nici unul dintre ei, fiindcă le-o luaseră înainte şi fugiseră ca să se vândă la altă obşte.
Fiindcă mai-marii oraşului au văzut că nu e nimeni, au pus ochii pe un orfan, fiul unei văduve, cu toate că acela încă nu împlinise vârsta de slujit la oaste. Unii spun că mai-marii au ajuns la el singuri, alţii spun că a fost aci mâna unui meseriaş, fiindcă fiică-sa pusese ochii pe tânărul acela şi taică-său voia să-i ţină departe unul de altul, pentru că tatăl fetei avea o croitorie şi avea o casă şi era staroste la sinagoga croitorilor, şi străbunii lui, câteva generaţii mai înainte, fuseseră cumva rubedenii cu străbunii lui rabi Leibusch, binefăcător pe câte-o lună, şi el avea de gând să se încuscrească cu gospodari aşezaţi, şi uite că a venit un orfan, un fiu de văduvă, unul care n-are decât haina de pe el, şi i-a făcut vrăji fiică-sii şi i-a răpit inima. Oricum ar fi, cele două lucruri sunt legate între ele.
Cum aşa? Rabi Leibusch, binefăcător pe câte-o lună, era în luna aceea binefăcătorul oraşului. Mama orfanului a venit să-şi primească partea din pomana de Pesah. I-a dat-o. A mai rămas acolo şi-a mai cerut. Rabi Leibusch i-a spus: Asta-i partea ta, şi asta ţi-am dat, şi acum valea, du-te. Ea a început să se jelească şi să bocească şi să-i înşire toate necazurile ei, bărbatul ei a răposat şi i-a lăsat doar un fiu, numai pe el îl are, şi nu le-a lăsat din ce trăi nici cât să chiorăşti un şoarece. Toată iarna au trăit din ce agonisea ea în sărăcia ei, cumpăra o găină de la o creştină şi o vindea cu ceva câştig, sau pregătea găina să fie kasher pentru nevestele gospodarilor, sau le pregătea untură de gâscă pentru Pesah, sau jumulea găinile, sau le gătea domnilor cu stare găini pentru nunţile fetelor lor, acum că vin zilele de Pesah ar vrea să cumpere cele trebuitoare pentru sărbătoare, să nu rămână flămânzi ea şi cu orfanul ei, după cum fuseseră flămânzi toate zilele iernii, că n-avuseseră de mâncat decât scuipatul din gură. Rabi Leibusch i-a spus: Sunt în târg multe văduve sărace, sunt în târg mulţi orfani, cu ce eşti tu mai bună ca ei? S-a mâniat văduva că o aseamănă cu alte văduve sărace. A cutezat văduva şi i-a spus: Cui crede că suntem de pizmuit să-i rămână fiii orfani şi nevasta văduvă. Tocmai atunci a venit Godil croitorul să-i probeze lui rabi Leibusch o haină, nu ştiu dacă în cinstea Paştelui sau în cinstea dregătorilor slujbaşi ai regelui, fiindcă în anul acela rabi Leibusch fusese ales să-i ducă pe recruţi în cetatea de scaun a ţinutului să-i predea slujbaşilor regelui.
L-a văzut văduva pe Godil. A spus văduva: Uite-lpe Godil, să spună el dacă nu mi se cuvine să fie cineva binevoitor cu mine, dacă riu de dragul meu, atunci de dragul băiatului meu, care lucrează la Godil. Godil a tăcut. Văduva a spus: Godil, de ce taci? De ce-ţi pui frâu la limbă? Spune-o vorbă, să audă rabi Leibusch un cuvânt de laudă pentru fiu-meu. Godil a spus: Ce-i de spus despre fiu-tău, lucrează la mine ca ucenic. Văduva a strigat în mânia ei: Godil, numai atât, şi nimic mai mult? Godil a vorbit din nou şi a spus: Ce vrei să mai spun, că se cuvine să fie rabinul ţinutului? Işi face treaba şi n-am nimic cu el. Văduva a ridicat glasul la el şi a ţipat: Aşa te porţi cu un orfan fiu de văduvă, n-ai nimic de spus despre el decât ce-ai spus? S-a mâniat Godil că femeia aceea îl tutuieşte în faţa lui de faţă cu rabi Leibusch, fiindcă rabi Leibusch ar putea să creadă că ea şi cu el, Godil, sunt de-o seamă. Godil a spus: Haide haide haide, dacă ţii morţiş, uite că mai pun la toate laudele pe care i le-am adus lui fiu-tău încă o dată pe-atât. Văduva a spus: Atunci mişcă-ţi limba-n gură şi vorbeşte limpede. Godil i s-a adresat lui rabi Leibusch şi a spus: Măcar că-i tânăr, cum e omul aşa e şi puterea lui,1 e falnic ca stejarii şi mai înalt ca toţi cei de-o vârstă cu el. Nici cei de douăzeci de ani, nici cei de douăzeci şi doi de ani care se tocmesc la oastea regelui nu-i ajung ăstuia nici până la umăr. De cât îşi iubea băiatul, auzind cum e lăudat văduva n-a priceput până la capăt spusele lui Godil, şi nu şi-a dat seama că tăcerea lui Godil era mai bună decât vorbirea lui Godil. I-a spus lui rabi Leibusch pe un ton biruitor: Aşadar, rabi Leibusch a auzit ce-a spus Godil despre fiu-meu. Dar am să adaug ceva la vorbele lui Godil: odată vara trecută într-o sfântă zi de sabat am ieşit împreună cu fiu-meu la plimbare. Am ajuns în sat şi ne-am aşezat în grădina cucoanei poloneze de la care cumpăr găini şi fructe. Cucoana a trecut pe lângă noi şi m-a întrebat cine-i ovreiul ăsta tânăr. Mi-am zis în sinea mea: Să-i sară ochii creştinei ăleia care nu-şi mută privirea de la fiu-meu. In cele din urmă a spus: Pe-un flăcău ca ăsta, pe-un flăcău ca ăsta la noi l-ar fi făcut general.
N-au trecut bine două-trei zile, şi fiul acelei văduve a fost luat la oastea regelui. Au mai trecut câteva zile şi a fost trimis împreună cu toţi ceilalţi recruţi la oaste. Băiatul se numea Dan, iar numele fetei căreia îi făgăduise credinţă şi care la rândul ei îi făgăduise credinţă era Bilha, iar numele tatălui Bilhăi era Godil croitorul. Numele văduvei care era mama băiatului l-am uitat. Porecla bărbatului ei o mai ştiu, iar pe ea o chemau după numele lui, fiindcă asta-i datina prin păr-ţile noastre, ca femeile să fie numite după bărbaţii lor, numai că bărbatul acela a murit şi nu se aminteşte porecla de ocară a unui mort.
L-au luat pe Dan din braţele maică-sii. După cum nu luaseră în seamă vârsta lui Dan, care încă nu era de vârsta potrivită de mers la oaste, aşa n-au luat în seamă lacrimile maică-sii, care curgeau ca o apă fără sfârşit.
Dan a fost trimis într-un loc departe de Buczacz, că de când sunt ei, oamenii din Buczacz, nici unul dintre ei nu fusese acolo, şi la numele Dan au adăugat un nume de familie, pe care nici el şi nici maică-sa şi nimeni din neamul lui taică-său şi nimeni din neamul maică-sii şi nimeni din Buczacz nu-l auzise vreodată. Şi curând după ce i s-a dat numele, mai-marii târgului au uitat numele care îi fusese dat. Deocamdată asta nu avea nici o însemnătate, mai târziu vom auzi ce însemnătate avea. I-au spus Hoffmann, ceea ce înseamnă pe limba aşkenazită Om care are nădejde. Dar trebuie să spunem că, deşi n-au avut de gând decât să-1 facă pe supusul lor să pară mai bun decât era, i-au dat totuşi un nume frumos.
Dan a fost trimis într-un loc departe de Buczacz şi a lăsat în urma lui la Buczacz două perechi de ochi înlăcrimaţi. Bilha plângea pe ascuns şi în taină, nopţile în pat, maica lui Dan plângea în hohote în văzul lumii şi pe toate uliţele. Striga şi spunea: Ovrei miloşi şi milostivi, spuneţi şi voi dacă asta e dreptate, sunt dregători şi domni mari şi bogătani care au case pline de fii şi de gineri, şi nici unul dintre ei n-a fost luat la oastea regelui, iar o văduvă săracă, aceasta, care n-are decât un fiu, acela i-a fost răpit.
Un pui plăpând ale cărui aripi sunt încă slabe, un băieţandru ale cărui filactere sunt încă noi, care n-are decât optsprezece ani, un orfan de tată de care maică-sa are nevoie, e luat cu de-a sila din braţele maică-sii văduve şi e trimis la capătul pământului, peste nouă mări şi nouă ţări, unde nu sunt ovrei şi unde are să aibă de-a face numai cu creştini vreme de doisprezece ani, doisprezece ani. Păi până când are să se întoarcă şi are să vină, se năpustesc asupra mea toţi duşmanii neamului lui Israel, jumătate din carnea mea o să fie de-acum mâncată acolo în mormânt de viermi şi de râme, şi nici măcar un kadiş n-am să aud din mormânt din gura orfanului meu, că doar n-o să se găsească acolo printre creştini zece ovrei, câţi trebuie pentru spus o rugăciune. Oi ovrei ovrei, ce i-aţi făcut unei văduve nenorocite, oi ovrei ovrei, ce i-aţi făcut orfanului meu? Dacă nu v-a oprit judecata, cum de nu v-a oprit faptul că sunteţi ovrei?
Cine avea fii sau nepoţi sau gineri care ajunseseră la vârsta luatului la oaste îi aducea laude şi îi mulţumea regelui, regelui regilor cel sfânt, fie-i numele lăudat, lui Dumnezeu din ceruri, că pentru slujirea regelui a fost luat fiul ăsteia, şi nu fiul sau nepotul sau ginerele lui, iar cine n-avea fiu sau ginere sau nepoţi nici acela nu era nerecunoscător faţă de Providenţă, fiindcă aceasta născocise pe cine născocise şi le cruţase rudele şi neamurile să-i dea regelui dintre fiii lor. Dar iubitorii de Dumnezeu cei credincioşi legământului lor, cei fără dragoste de sine, au fost cuprinşi de durere când au aflat ce i se făcuse lui Dan ca şi când le-ar fi murit un om drag. Doar aşa stă scris: Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată. Omul nu se poate răscumpăra prin aceea că-l dă ca preţ al sufletului său pe unul dintre semenii săi. Iar aici au luat un flăcău ovrei şi l-au dat ca răscumpărare a sufletului lor. Moise părintele nostru, odih-nească-se în pace, care preţuieşte cât şase sute de mii de oameni din neamul lui Israel, a spus: Dumnezeule mare, va muri Moise şi încă o sută ca el şi tu nu te atinge nici măcar de unghia unui om din neamul lui Israel2, iar aici o obşte sfântă întru Israel aduce nenorocire şi suferinţă asupra unor suflete, două, ale neamului lui Israel, o mamă şi un fiu, o văduvă şi un orfan.
Aici e locul potrivit pentru o anumită poveste. Cu o generaţie înainte de întâmplarea cu Dan, rabinul nostru cel mare înţeleptul rabi Meshulam Igra, binecuvântată fie amintirea celui drept, care se născuse în oraşul nostru, era rabin în J oraşul Tisminitz. A lăsat oraşul Tisminitz şi s-a dus la Presburg, care e în Ungaria, fiindcă în Ungaria nu erau luaţi la armată ovrei, şi din Tisminitz, care e în Galiţia, erau luaţi ovrei la armată şi oraşul Tisminitz plătea unor ovrei şi-i trimitea la oastea regelui un suflet pentru alt suflet şi lucrul ăsta îi era greu acelui om drept. Şi a spus aşa: Când o să-i vină ceasul lui rabi Iosef Eliahu, singurul meu fiu, să slujească la oaste, am să-l dau să slujească la oaste şi n-am să-1 răscumpăr prin nici un alt copil al lui Israel. Rabinul acela înţelept şi drept a părăsit oraşul Tisminitz, şi oraşul Tisminitz a procedat şi mai departe după obiceiul lui, şi la fel a procedat şi oraşul Biczacz, şi la fel şi celelalte obşti.
Cumplit i se frânge inima unei mame de la care singurul ei fiu e luat şi trimis la depărtări depărtate şi ea nu ştie dacă el se va întoarce vreodată şi, dacă se va întoarce, când se va întoarce. Cumplit i se frânge inima unei fete jefuite, al cărei iubit a plecat, s-a făcut nevăzut din pricina altora care l-au îndepărtat de ea. Gândurile văduvei erau răvăşite. De atât necaz şi jale i s-au rătăcit minţile şi nu se mai lega în ea gând cu gând. Ca într-un vis rău închipuirile inimii ei se muşcau una pe alta, şi ea era prigonită şi chinuită şi rănită. Ele, închipuirile astea, părăseau tărâmul închipuirii şi veneau şi luau fiinţă ca un fel de adevăr înspăimântător, dar înceţoşat. Şi lucrul ăsta, că adevărul care putea fi pipăit era înceţoşat şi nu era limpede, era nesfârşit de înspăimântător, dincolo de orice închipuire.
Pe de altă parte, Bilha dădea grai gândurilor ei. Şedea între cuptor şi plită şi-şi spunea: Toţi anii mei sunt optsprezece şi jumătate la număr, le adaug doisprezece ani, anii de slujbă la oaste ai lui Dan, am să fiu cam de vreo treizeci de ani şi jumătate, aproape cât maică-mea. Poate că, deşi am să fiu atât de bătrână, inima lui Dan încă are să mai fie mulţumită cu mine. Oricât de limpede îşi închipuia Bilha anii ei în ziua când Dan are să se întoarcă de la oaste, ea nu-şi putea închipui înfăţişarea lui Dan - pe care anii de la oaste trebuiau s-o fi schimbat - în ziua în care are să se întoarcă de la oaste şi are s-o vadă bătrână. Oricât de limpede şi-ar fi închipuit vârsta ei în ziua în care Dan are să se întoarcă de la oaste, ea nu-şi putea închipui că anii îl vor fi îmbătrânit şi pe el, şi că nici el n-are să fie în ziua în care are să se înapoieze la Biczacz aşa cum era în ziua când a plecat din Biczacz.
Mare e puterea închipuirii care aduce în faţa noastră lucruri uimitoare, numai că uneori o cuprinde o sleire a puterilor de nu mai poate închipui pur şi simplu nimic, nici măcar ceva atât de simplu, încât mai simplu de-atât nici nu e cu putinţă. Ce-i mai simplu decât asta, că anii care-l îmbătrânesc pe unul îl îmbătrânesc şi pe altul, dar fata aceea nu izbutea să şi-l închipuie pe Dan peste ani şi ani, în timp ce pe sine însăşi se închipuia peste ani şi ani.
S.Y. Agnon
Fragment din volumul "Talcul tuturor faptelor. Povestiri hasidice"; Editura Humanitas
Cumpara cartea "Talcul tuturor faptelor. Povestiri hasidice"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.