Plangeti cu mine, paduri si pustii!

Plangeti cu mine, paduri si pustii! Mareste imaginea.

Păcatul şi mântuirea însă n-au numai o implicaţie umană; ele ating întreaga ordine creată. Atunci când Adam a căzut, întreaga creaţie a căzut cu el; în acelaşi fel, mântuirea noastră va inaugura mântuirea întregului cosmos. Cum scrie părintele Sofronie, „fiecare sfânt e un fenomen de o amploare cosmică” (208). Nu ne mântuim de lume, ci cu lumea.

Această înţelegere cosmică a păcatului şi mântuirii are un temei solid în Scripturi. De exemplu, Sfântul Ioan Botezătorul îl salută pe Iisus cu aceste cuvinte: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridic a păcatul lumii” (In 1, 29). Inainte-mergătorul nu vorbeşte de „păcate” la plural, ci de „păcat” la singular; nu trimite la păcatul oamenilor, ci „al lumii”. Dincolo de păcatele personale ale fiecărui individ, există o stare de păcătoşenie mai adâncă care implică lumea în întregul ei. La rândul său, Sfântul Pavel afirmă că întreg universul creat e acum „în robia stricăciunii” şi „până acum suspină în durerile naşterii”, aspirând după „descoperirea fiilor lui Dumnezeu”. Atunci când noi, oamenii, vom intra în „libertatea slăvită” în Hristos, atunci întreaga creaţie va fi şi ea eliberată (Rm 8, 19-22). Căderea noastră, aşa-zicând, antrenează căderea întregii creaţii, iar mântuirea noastră va aduce în acelaşi fel eliberarea pentru întreaga creaţie. Din această pricină Noului Testament se încheie cu o viziune globală nu numai a unui „cer nou”, dar şi a unui „pământ nou” (Ap 21,1).

Acest mod de a sesiza dimensiunile cosmice ale operei mântuitoare a lui Hristos îşi găseşte expresia în slujbele bisericii. Să luăm, de exemplu, un text pe care Sfântul Siluan îl cunoştea fără îndoială foarte bine: „Prohodul” cântat la denia din Vinerea Mare în faţa epitafului ce-L reprezintă pe Hristos mort, gata să fie pus în mormânt. Acest „Prohod” subliniază că opera mântuitoare a lui Hristos nu este selectivă, ci are o dimensiune universală. Moartea şi învierea Sa aduc iertare şi viaţă nouă întregului neam omenesc: „Fiind Tu pe cruce, împreună ai suit şi pe muritorii vii; iar stând sub pământ ai sculat de acolo pe cei adormiţi. Răstignit pe cruce, ai chemat pe oameni, iar curată coasta Ta împungându-se, tuturor iertare dai, Iisuse al meu”.

Acest „Prohod” însă merge şi mai departe; strofele sale proclamă faptul că moartea lui Hristos pe cruce a înnoit nu numai întreaga umanitate, dar a transformat întreaga făptură creată: „S-a schimbat făptura prin ale Tale patimi, căci cu Tine au pătimit toate câte sunt, ţiitor a toate cunoscându-Te”.

Această afirmaţie remarcabilă nu este izolată. Strofele „Prohodului” revin adeseori asupra acestei teme a solidarităţii cosmice cu patima lui Hristos: „întreaga făptură recunoaşte în Tine împărat adevărat pe pământ şi în cer, deşi în mormânt Te încui, Hristoase al meu. / Pământul de frică s-a mişcat, o, Cuvinte, şi luceafărul lumina sa şi-a ascuns, apunând a Ta lumină sub pământ. / Se junghia în taină mai înainte mielul, iar acum, Tu pătimind fără să cârteşti eşti făţiş junghiat şi firea curăţeşti. / Munţi şi vâlcele şi mulţimi de oameni tânguiţi-vă şi plângeţi cu mine toţi şi jeliţi cu Maica Domnului ceresc! / Luna, soarele se întunecă împreună, Doamne, şi robi binevoitori ţi s-au arătat şi în mantii negre s-au înveşmântat. / Vino întreagă fire, psalmi de îngropare lui Hristos să-I cântăm!”

Pământul poartă cu noi, oamenii, doliul lui Hristos mort şi aşezat în mormânt; întreg pământul e înălţat la o viaţă nouă în acelaşi timp cu noi, oamenii, prin învierea  Mântuitorului. Mântuirea pascală se întinde dincolo de domeniul umanului la întreaga natură, la animale, arbori, coline şi văi, la soare şi lună, la totalitatea creaţiei materiale.

Fidel acestei înţelegeri globale a operei mântuitoare a lui Hristos, stareţul Siluan crede că mântuirea noastră personală e pe deplin legată de mântuirea lumii întregi. Porunca „iubiţi toate” înseamnă că trebuie să iubim creaţia întreagă: oameni mai întâi, dar şi animalele, plantele şi fiecare element al naturii. Iubirea noastră trebuie să fie o „iubire fără margini”. Aşa cum spune părintele Sofronie, „întorşi spre Dumnezeu, sfinţii văd în El lumea întreagă”. Trebuie să simţim „milă pentru sărmanul norod şi pentru lumea întreagă şi de fiecare făptură, (...) o iubire pentru fiecare zidire a lui Dumnezeu” (128), scrie Sfântul Siluan.

„Plângeţi pentru toţi” înseamnă că trebuie „să vărsăm lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura” (173). „Când sufletul învaţă iubirea de la Domnul, atunci îi este milă de întreaga lume, de fiecare făptură a lui Dumnezeu” (187). Când poartă doliul părăsirii harului lui Dumnezeu, el face apel la întreaga creaţie să se tânguie împreună cu el: „Plângeţi cu mine, păsări şi toate fiarele sălbatice! Plângeţi cu mine, păduri şi pustii! Să plângă cu mine toată zidirea lui Dumnezeu şi să mă mângâie în nenorocire şi întristare” (120). în scrierile Sfântului Siluan cu privire la legăturile care ne unesc pe noi oamenii de restul creaţiei, trei puncte mi se par deosebit de interesante.

Stareţul subliniază valoarea spirituală a trupului uman. Adoptând o atitudine negativă faţă de patimi, el se arată fundamental pozitiv în aprecierea condiţiei umane în dimensiunea ei fizică. Nu trebuie să ne urâm trupul nostru ca atare, ci starea de păcătoşenie şi patimile care îl strică. In starea sa de cădere actuală, trupul poate apărea drept potrivnicul nostru, dar în starea sa adevărată şi naturală, aşa cum a fost creat la origine de Dumnezeu, el este ajutorul şi prietenul nostru. Dumnezeu ne cheamă la o sfinţire totală: „Lumina Domnului va fi în sufletul, în mintea şi în trupul sfinţilor” (58). „Duhul Sfânt este în omul întreg: în suflet, în minte şi în trup” (110).

Inaintând pe calea duhovnicească, persoana devine „sensibilă”, simte harul Duhului Sfânt în trupul ca şi în sufletul său: a noua din cele zece „răsplăţi” pe care monahul le primeşte de la Dumnezeu „încă de aici pe pământ” e ca el „să simtă harul şi în trupul lui” (237). „Cine are harul în suflet şi în trup, acela are iubirea desăvârşită” (123).

„Iubirea desăvârşită” duce la transfigurarea trupului: „A patra treaptă - iubirea desăvârşită de Dumnezeu - e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Chiar şi trupul unui ca acesta este sfinţit şi după moartea sa se va preface în sfinte moaşte” (103).

Stareţul dă un exemplu de preamărire a trupului sfinţilor din propria sa experienţă: „Odată, Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă mărturisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era frumoasă şi tânără, ca a unui băiat” (138).

Părintele Sofronie se exprimă în cuvinte asemănătoare: „în rugăciunea de pocăinţă, feţele cele mai banale, desfigurate de păcat, sunt luminate de Lumină, îşi regăsesc tinereţea şi devin plăcute la vedere”.

In acest sens, teologia persoanei umane la Sfântul Siluan a hotărât „holistică”. Harul dumnezeiesc îmbrăţişează persoana totală, suflet şi trup împreună, trupul e îndumnezeit o dată cu sufletul. Acest lucru are o semnificaţie nemijlocită pentru atitudinea sa faţă de creaţia materială. Căci prin trupul nostru suntem legaţi de mediul nostru fizic; acesta ne traversează şi devine parte integrantă din noi înşine prin cele cinci simţuri. Atunci, dacă sfinţirea noastră nu implică doar sufletul nostru, ci şi natura noastră fizică, urmează că prin trupul nostru putem experia sfinţenia lumii materiale; cu atât mai mult, prin trupul nostru vom putea transmite sfinţenia lumii materiale care ne înconjoară. Trupul nostru e intermediarul esenţial între fiinţa noastră lăuntrică şi lumea naturii; pentru că trupul nostru poate fi un punct de har, e limpede că propria noastră sfinţire formează una şi aceeaşi taină cu mântuirea creaţiei materiale.

Ca monah athonit riguros, Sfântul Siluan fusese format într-o disciplină fizică austeră. Dar niciodată n-a interpretat această renunţare ascetică de sine într-un sens dualist. Obiectivul monahului, cum spune Sfântul Ioan Scărarul, e tocmai de a deveni „un trup sfinţit”. El caută sfinţirea trupului, nu nimicirea lui.

Sfântul Siluan a gândit cu grijă relaţia noastră de fiinţe umane cu animalele. Nimic mai normal decât aceasta. In tinereţea sa, el crescuse într-o comunitate rurală. La Sfântul Munte, care a devenit vatra sa monahală, e plin de vietăţi, păsări, fluturi, şerpi, şacali şi chiar (cel puţin pe vremea stareţului) lupi şi urşi, fără a socoti animalele domestice, caii şi asinii pe care mănăstirile obişnuiau să le hrănească în număr mare înainte de sosirea tractoarelor şi a jeepurilor. Animalele erau, aşadar, însoţitoarele sale de fiecare zi.

Atitudinea sa faţă de ele e marcată de două caracteristici: compătimirea iubitoare şi realismul. El arată în acelaşi timp delicateţe şi detaşare. Compătimirea iubitoare îi inspiră aceste cuvinte: „Intr-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă şi ea, nenorocita, se ţâra pe pământ; trei zile după aceea am plâns pentru cruzimea mea faţă de o făptură a Domnului, şi din acea clipă îmi aduc aminte pururea de această întâmplare” (207-208). „Intr-o zi, mergând de la mănăstire spre Vechiul Russikon, am
văzut pe cărare un şarpe tăiat în bucăţi şi fiecare dintre ele se zbătea încă în convulsii şi am fost cuprins de milă pentru întreaga zidire, pentru fiecare făptură care suferă şi am suspinat mult înaintea lui Dumnezeu” (208).

In paralel, stareţul ne îndeamnă să nu ne legăm inutil de animale şi să nu le acordăm iubirea pe care trebuie să o dăm mai degrabă lui Dumnezeu şi semenilor noştri: „A da hrană animalelor şi vietăţilor şi a nu le bate - în aceasta stă mila omului faţă de ele; dar a te lega de ele, a le iubi, a le privi şi a vorbi cu ele este semnul unui suflet lipsit de minte” (208). „Am scos acest pasaj din prima ediţie engleză - mi-a spus într-o zi părintele Sofronie -, căci ştiu că englezii nu vor fi niciodată în stare să înţeleagă acest lucru.”

De altfel, Sfântul Siluan nu sugerează niciodată că ar fi un păcat consumul de carne. Ca monah athonit, nu mânca carne, dar la Sfântul Munte sunt multe zile de peste an în care consumul de peşte e îngăduit de regula monahală. A fost chiar un timp, ne povesteşte stareţul, în care a trebuit să se lupte împotriva unei dorinţe aproape obsesionale de a mânca peşte (209).

Dacă monahul se abţine de la a mânca carne e pentru raţiuni ascetice şi de disciplină, nu pentru că ar fi în sine un păcat, într-adevăr, Biserica Ortodoxă n-a preconizat niciodată vegetarianismul ca principiu general.

Compătimirea Sfântului Siluan pentru suferinţa animalelor nu l-a făcut să piardă din vedere adevărul că Dumnezeu ne-a dat această lume nouă, oamenilor, spre folosul nostru. Omul, spune el, e „făptura cea mai mare” (129). Aşa cum spune părintele Sofronie, „lumea întreagă a fost creată pentru om”?. Bineînţeles, aceasta n-ar putea justifica nicidecum o exploatare crudă şi egoistă a mediului nostru natural. Din contră, în desfătarea noastră de lume, trebuie să arătăm cea mai mare smerenie şi
sensibilitate. Căci dacă Dumnezeu i-a spus omului să „stăpânească peste dobitoace” (Fc 1, 28), această stăpânire nu este sinonimă cu tirania.

Iubirea plină de compătimire a Sfântului Siluan se întindea dincolo de animale, la plante: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii...” (Ap 7, 3). Intr-o zi, pe când mergeau împreună, părintele Sofronie a izbit cu toiagul o tufă de ierburi înalte sălbatice. Stareţul n-a spus nimic, dar a dat din cap cu uimire; părintele Sofronie s-a simţit numaidecât cuprins de ruşine (83). Sfântul Siluan scrie: „Ai văzut în pom o frunză verde şi ai rupt-o, fără să fie nevoie. Chiar dacă acesta nu e un păcat, totuşi mi-e milă şi pentru frunză; inimii care a învăţat să iubească îi este milă pentru orice făptură” (129).

„Duhul lui Dumnezeu învaţă sufletul să iubească tot ce-i viu, aşa încât el nu vrea să mai vatăme nici măcar o frunză verde dintr-un pom şi nu mai vrea să strivească nici o floare a câmpului. Astfel, Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea pentru toate şi atunci sufletul suferă împreună cu fiece fiinţă” (208). Această compasiune cosmică, acest simţ al responsabilităţii umane faţă de întreaga creaţie, face din stareţul cu adevărat un sfânt al epocii noastre, o epocă a poluării globale. Cuvintele sale, scrise cu mai mult de o jumătate de veac în urmă, sunt marcate de intuiţie profetică. Pe drept cuvânt, Declaraţia despre ortodoxie şi criza ecologică28 publicată de Patriarhia Ecumenică în 1990 îl include pe Sfântul Siluan Athonitul printre martorii pe care-i citează alături de profetul Isaia, de Sfântul Isaac Sirul şi de Dostoievski.

Există însă o tensiune, un paradox chiar în atitudinea Sfântului Siluan faţă de lumea creată. Pe de-o parte, el ne îndeamnă „să iubim toate făpturile create” şi subliniază frumuseţea naturii: „In copilărie iubeam lumea şi frumuseţea ei. Iubeam pomii şi grădinile înverzite, iubeam câmpiile şi toată lumea lui Dumnezeu: cât de frumos este ea alcătuită. îmi plăcea să privesc strălucirea norilor, să-i văd trecând în înălţimile azurii” (55).

Dacă ne pierdem capacitatea de a ne minuna în faţa frumuseţii naturii, socoteşte stareţul, aceasta înseamnă că am pierdut în acelaşi timp simţul harului lui Dumnezeu (85). Pe de altă parte, el continuă să creadă că adevăratul monah „uită pământul” (237). Astfel, el scrie: „De când am cunoscut pe Domnul meu şi El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat în sufletul meu şi nu mai vreau să privesc această lume” (55). „Sufletul meu (...) nu mai vrea să vadă lumea aceasta, deşi o iubeşte...” (134). „Sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei” (53).

Aceasta e ordinea priorităţilor Sfântului Siluan. Oricare ar fi valoarea pe care am lega-o de frumuseţea creaţiei, va trebui să simţim o iubire incomparabil mai mare pentru Dumnezeu Creatorul.

Pentru Sfântul Siluan, nu există aşadar decât o singură şi nedespărţită taină a mântuirii, în acelaşi timp personală, universal umană şi cosmică. Orice lucru, asemenea unui ocean, curge şi intră în legătură cu toate. Aşa cum spune părintele Sofronie, esenţa profundă a vieţii duhovniceşti, premiza oricărei cunoaşteri duhovniceşti, e că aceasta este „existenţă în comuniune”29.

Pentru Sfântul Siluan ca şi pentru părintele Sofronie, nu poate exista ruptură între mântuirea noastră personală şi mântuirea lumii. Cele două alcătuiesc o unitate. Mântuirea noastră e în chip necesar legată de mântuirea fiecărui om, căci „fratele nostru e viaţa noastră”. In acelaşi timp, transfigurarea omului o inaugurează pe cea a cosmosului. Nu fără motiv, pe ultima pagină a cărţii părintelui Sofronie despre stareţul Siluan găsim o rugăciune cu semnificaţie universală (240): „Doamne, dă această iubire în toată lumea Ta.”

Fragment din cartea "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!", Editura Deisis
 

Pe aceeaşi temă

28 Martie 2024

Vizualizari: 679

Voteaza:

Plangeti cu mine, paduri si pustii! 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE