Pocăinţa - metanoia - asa cum este ea numită în Noul Testament si în lucrările Părinţilor greci, reprezintă o treaptă decisivă în dezvoltarea duhovnicească a persoanei. In vieţile unor Sfinţi pocăinţa s-a manifestat, în forma ei cea mai profundă, atunci când şi-au dat seama că trebuie să-şi păstreze credinţa în veşnicie sau atunci când s-au convertit de la necredinţă sau erezie, ori - ca în cazul multor neomartiri care au trăit sub jugul otoman - atunci când, dintr-o dată, şi-au dat seama de gravitatea greşelii lor prin faptul că s-au lepădat de credinţa creştină. Pocăinţa s-a făcut simtită si în situaţii ulterioare, ori de câte ori aceştia au simtit că au păcătuit în faptă, cuvânt sau cu gândul.

Cuvântul metanoia înseamnă schimbarea minţii. Această schimbare este însoţită de un profund regret legat de viaţa trecută a unui om sau faţă de o faptă săvârşită de acesta. In cazul celei dintâi pocăinţe, cea care conduce către o schimbare radicală a modului de viaţă al unei persoane, e vorba de o profundă schimbare de orientare, o schimbare bruscă a centrului de gravitaţie de la cele materiale către cele duhovniceşti, de la lumea fizică către Dumnezeu, de la grija faţă de trup, la grija faţă de suflet. Pocăinţa îl aduce pe om la scaunul spovedaniei, iar spovedania îl pregăteşte pe penitent pentru a primi sfinţitoarea Taină a Sfintei împărtăşanii.

Sfântul Ioan Damaschin defineşte pocăinţa drept o „revenire de la starea potrivnică firii la o stare după fire, de la diavol la Dumnezeu, o întoarcere care are loc printr-o mare străduinţă duhovnicească şi suferinţă”. Explicând mai pe larg pocăinţa, Sfântul Ioan Scărarul spune:

„Pocăinţa este un nou Botez. Pocăinţa este un legământ cu Dumnezeu pentru o nouă viată... Pocăinţa este o meditaţie legată de mustrarea de sine şi o atenţie lipsită de grijă faţă de sine... Pocăinţa este o împăcare cu Domnul prin săvârşirea faptelor bune, potrivnice păcatelor”.

Fiind mai presus de orice o mişcare către Dumnezeu, pocăinţa necesită o întoarcere către cele dinlăuntru ale omului, către suflet, fiindcă doar prin suflet şi în suflet poate fi aflat Dumnezeu. O relaţie directă cu Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu, la care Sfinţii au năzuit atât de mult să ajungă şi la care au ajuns cu adevărat, nu poate fi realizată
prin simţurile fizice. Tocmai de aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Si nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo."

Calea către interior necesită, în primul rând, adunarea minţii în centrul său, adică în inimă. Aceasta se numeşte concentrare, adunare a minţii. Acest cuvânt apare în Noul Testament, dar întotdeauna pentru a desemna sinagoga ebraică.

Totuşi, noţiunea de concentrare, de adunare a minţii, care o fereşte de împrăştiere, este prezentă în Noul Testament. Domnul nostru Iisus Hristos le adresează oamenilor îndemnul de a se elibera de grijile lumeşti, de ceea ce vor mânca si de ceea ce vor purta. Astfel de griji împrăştie mintea, facându-l pe om să se îngrijească si către multe să se silească, uitând de acel singur lucru care trebuie (Luca 10: 41-42). El le spune să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea si să nu fiţi îngrijoraţi (Luca 12: 29).

Făcând astfel, eforturile minţii vor fi îndreptate către despărţirea ei de acel ataşament de cele lumeşti şi îndreptarea ei către cele dinlăuntru... „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Luca 12: 31).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că practicarea concentrării este o condiţie necesară pentru o rugăciune şi o meditaţie reuşită, ca şi pentru contemplaţie. Făcând o legătură între concentrare şi meditaţie, Sfântul Petru Damaschin spune: „Trebuie să medităm asupra numelui lui Dumnezeu mai des decât respirăm, în toată vremea şi în tot locul, adunându-ne mintea de la cele lumeşti”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul face o legătură între rugăciunea curată şi concentrare în următorul text: „Există două stări extreme de rugăciune curată: una apare în suflet din teama de Dumnezeu şi din nădejdea cea bună; cealaltă, din Dumnezeiasca dragoste şi deplina curăţie.

Semnele distinctive ale celei dintâi stări sunt faptul că mintea s-a adunat întru sine, depărtându-se de cugetele lumeşti şi că omul se roagă neîmprăştiat şi netulburat, ca şi cum Dumnezeu ar fi dinaintea lui”. Patriarhul Calist (vieţuitor prin jurul anului 1360) leagă concentrarea de contemplaţie în felul următor: „In măsura în care mintea se adună întru sine, ea devine receptivă la lucruri mai înalte.

Iar atunci când adună întru sine toate mişcările ei, fie ele de natură discursivă, intuitivă sau oricare alta dintre ele si le închide întru sine, atunci ea vede ceea ce depăşeşte orice altceva în măreţie: pe Dumnezeu.

Iar mintea îl vede în măsura în care Atotsfântul Har al Duhului binevoieşte si după firea întru care sălăşluieşte materia, fiind ea însăşi creată ca să îl poate vedea pe Cel Ce este dincolo de toate acestea”.

S-a făcut deja referire la cea de-a treia nevoinţă duhovnicească pe care o voi analiza acum: meditaţia. Ea înseamnă concentrarea minţii asupra lui Dumnezeu asupra morţii, judecăţii, cerului, iadului, vieţilor Sfinţilor, cuvintelor lui Dumnezeu, apoftegmelor Sfinţilor Părinţi şi alte asemenea. Sfântul Proroc şi împărat David pune accentul pe practicarea meditaţiei, vorbind despre ea chiar de la începutul psalmilor. Iată ce spune el: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor... ci în legea Domnului e voia lui si la Legea Lui va cugeta ziua si noaptea (Ps 1: 1-2).

In ceea ce priveşte scopurile pentru care trebuie practicată meditaţia, Sfântul Teolept, mitropolitul Filadelfiei (vieţuitor în jurul anului 1325) spune:

„Atunci când slăbeşti în rugăciune, citeşte o carte, fii atent la ceea ce citeşti şi însuşeşte-ţi cunoştinţele dobândite de acolo si, mai ales, înţelesurile ei adânci. Apoi, meditează la cele citite pentru ca intelectul să se îndulcească de înţelegerea lor şi pentru ca aceste lecturi să rămână de neuitat, în acest fel căldura inerentă întru dumnezeieştile cugetări se va aprinde: Infierbăntatu-s-a inima mea înlăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc (Ps. 38: 4).

Fiindcă întocmai precum hrana îndulceşte gustul când este mestecată în dinţi, tot astfel Dumnezeieştile cuvinte, atunci  când sunt picurate în suflet, îndulcesc şi bucură intelectul. învăţaţi pe de rost cuvintele Evangheliilor şi zicerile Sfinţilor Părinţi şi studiaţi-le vieţile, pentru a le avea pe acestea drept obiecte de meditaţie noaptea; şi, la fel, atunci când mintea se îngreunează la mgăciune, să o poţi reînnoi şi să o pregăteşti pentru rugăciune”.

Prin reîmprospătare şi reînnoire, meditaţia pregăteşte mintea de apropierea de Dumnezeu prin mgăciune şi atingerea unirii cu El. Meditaţia este şi un mijloc de curăţire a sufletului, facându-l astfel apt de a primi Haml lui Dumnezeu. Acest lucru este afirmat de către Sfinţii Nichita Stithatul, Antonie cel Mare, Ioan Cassian şi mulţi alţi Părinţi Răsăriteni. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Sufletul raţional se străduieşte să se elibereze de orbirea aroganţei, laudei de sine, imposturii, răutăţii, lăcomiei şi cele asemenea lor - de tot ceea ce reprezintă lucrarea demonilor şi a deliberatei şi relei alegeri”. 

Constantine Cavarnos

Fragment din cartea "Cai si mijloace catre sfintenie", Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Cai si mijloace catre sfintenie"

 

 

• Metanoia
  Publicat in : Morala
• Pacatul si metanoia
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Metanoia - cea mai mare minune
  Publicat in : Religie
• Metanoia - intoarcerea la Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale