După slujbă, am dereticat scumpa noastră apărătoare de toate necazurile - bisericuţa noastră -, am prânzit şi i-am spus soţiei:
- Hai să citim împreună Acatistul Cuviosului Serafim!
L-am citit înaintea icoanei care, oriunde m-aş găsi, atârnă întotdeauna deasupra mesei unde lucrez şi scriu. Am sărutat mâna părintelui, cartea cu slujba şi acatistul său am aşezat-o deasupra cărţilor şi caietelor mele. întotdeauna îi vorbim ca unui om viu (aşa ne şi rugăm totdeauna).
- Apără-ne pe noi, părinte!
Dar inima aştepta cu îngrijorare o nenorocire inevitabilă: nu degeaba Cuviosul s-a milostivit cu noi prin sfintele sale moaşte. Dar oricât de îngrijorată este inima, tot aude cuvintele:
- Slavă lui Dumnezeu că au venit la timp!
„Nu este loc să deznădăjduieşti!” într-adevăr, nu este loc să deznădăjduieşti; aşadar, nu vom deznădăjdui! Şi îmi amintesc de prima mea vizită la Sarov şi Diveevo, în 1900. Elena Ivanovna Motovilova - fie-i împărăţia Cerului, scumpei mele bătrâne! Maica egumenă Maria - şi ea să moştenească împărăţia Cerului! Chilia Elenei Ivanovna, şi aici, primul tablou care i s-a făcut Cuviosului Serafim. Doar aceasta şi este icoana mea: copia primului tablou, iar la Diveevo, acestea se socotesc făcătoare de minuni. Cred că este facatoare de minuni şi icoana mea...
Presimţirea inimii a fost un semn de sus, de la Cuviosul Serafim. Chiar acum au plecat vameşii care nu venit pe capul nostru, dar mai bine să notez totul în ordine.
Stăteam la măsuţa mea, puneam în ordine însemnările mele... Intră în fugă sluga noastră credincioasă, Anuşka, speriată, cu o voce sinistră exclamă:
- Vin, vin! Sunt două sănii şi toţi au arme!
Nu sunt pentru prima oară la noi „scumpii oaspeţi”, nu ne mai stârnesc uimire, este timpul să ne obişnuim cu dânşii... Dar inima mi-a sărit din piept, speriată de ceva neobişnuit. Avea şi de ce...
Nu a avut timp Anuşka să-şi spună cuvintele că în camera noastră au şi apărut 6-7 oameni înarmaţi cu revolvere, puşti, în haine scurte, îmblănite, cu căciuli. In fruntea lor era un om mic de statură, şters şi neîngrijit, cu păr negru şi aspru ce îi ieşea de stib căciulă, cu nişte ochişori zglobii, asiatici, în adâncul cărora se aprinsese un focuşor care nu ne prevestea nimic bun. Puţin mai în spatele lui, era un altul, cu înfăţişare asemănătoare, probabil adjunctul său. Aceasta era „conducerea”, iar ceilalţi erau ajutoarele din miliţia rurală. In primul am recunoscut un „anchetator politic” de la comisia judeţeană extraordinară, redenumită „birou politic”. Auzisem şi mai înainte despre acesta, ca de un om cu o reputaţie deplin definită, dar îl întâlnisem în casa Judecătorului nostru popular” şi atunci, întâmplător, am avut plăcerea să-l cunosc.
Atunci era băut bine şi m-aş fi mirat să-i fi lăsat vreo urmă în mintea sa.
- Ce-i cu dumneavoastră? i-am întrebat pe cei veniţi, întâmpinându-i lângă prag. Aţi binevoit să ne vedeţi sufletele?
- La ce ne trebuie sufletele voastre bătrâne?! mi-a răspuns de sus, dispreţuitor, adjunctul şefului. Aveţi aici o ladă sigilată de tovarăşii noştri: aceasta ne trebuie nouă.
La noi, pe 15 septembrie se făcuse „deschiaburizarea" şi „tovarăşii”, veniţi tot aşa, cu puşti, ne-au lăsat o normă bolşevică de lenjerie şi de haine; în rest, totul fusese luai împreună cu mobila, din care ne-a rămas exact cât să nu stăm şi să ne culcăm pe duşumea. Lada Anuşkăi noastre, care li s-a părut suspectă pentru o servitoare, a fost sigilaţii şi cheile au fost luate „până la noi ordine”. Mare a fost. atunci supărarea Anuşkăi! Pe 2 decembrie a venit şeful detaşamentului care ne-a „deschiaburit” şi, scoţând sigiliul, i-a dat cheile Anuşkăi. Lacrimile fiicelor ei orfane, se vede, au ajuns până la Dumnezeu!
- Lada pe care o căutaţi, am zis eu, a fost desigilată şi cheile au fost date stăpânei.
- Cum aşa?! Cine a facut-o?
- Cel care o încuiase şi o sigilase.
- Nu se poate!
- Interesaţi-vă! Telefonul de la poştă şi de la ispolkom se află la dispoziţia dumneavoastră.
„Tovarăşii” au şuşotit ceva între dânşii, s-au înghiontit, s-au aşezat, au răsucit câte o ţigară, au scos fum de mahorcă, au aruncat câteva priviri fugitive în jur şi au zis: „Ne vom interesa! Parcă nu e aşa.” Cât de repede au venit, aşa au şi ieşit.
Apoi, dis-de-dimineaţă a venit la noi gâfâind vecinul şi enoriaşul bisericii noastre.
- Sunteţi vii şi sănătoşi? Sunteţi încă acasă?
- După cum vedeţi!
- Slavă lui Dumnezeu! Credeam că dacă sunteţi încă în viaţă, nu vă mai găsesc aici. Ieri, înainte de a năvăli aici, „anchetatorul politic” s-a lăudat la ispolkom că nu va rămâne piatră pe piatră din „cuibul de viespi”, după cum s-a exprimat el referitor la dumneavoastră.
Nu am apucat să ne bucurăm împreună că mă uit pe geam şi ce văd: veneau la noi cu săniile, în aceeaşi ordine, aceeaşi cinstită companie.
- Am venit iarăşi la voi! Unde este lada? a întrebat anchetatorul.
- Aici.
Adjunctul i-a zis:
- De ce să vorbim aşa mult despre fleacuri?! Lucrul trebuie făcut!
- Faceţi ce aveţi de făcut! a căzut de acord anchetatorul. Eu vă spun de-a dreptul: biroul nostru politic este ticsit cu denunţuri împotriva dumneavoastră, este un morman întreg! De aceea trebuie să terminăm pentru totdeauna cu acest lucru scârbos. Trebuie să vă fac o percheziţie.
- Poftiţi!
Cu aceste cuvinte, i-am copdus pe amândoi lucrătorii politici în camera mea şi i-am adus la biroul meu. „Anchetatorul” s-a oprit, stând în picioare, lângă birou, fără căciulă pe cap şi, luând prima carte care i-a căzut în mână, a deschis-o şi a început să o cerceteze, iar tovarăşul său se ocupa cu deschiderea sertarelor, a coşurilor şi a lăzilor care se găseau prin colţurile camerei mele. Soţia îl ajuta şi îi dădea explicaţiile necesare.
Mă uitam la „anchetator” şi nu îmi venea să-mi cred ochilor: stătea cu capul descoperit înaintea tabloului - icoană al Cuviosului Serafim, ţinea cartea în mâini şi, îngândurat, ca şi cum ar fi fost în rugăciune, răsfoia acel acatist, după care citisem în ajun, rugându-ne acestui sfânt al lui Dumnezeu. A stat aşa 5 minute, a stat şi nu s-a mişcat din loc, continuând să răsfoiască cartea cu slujba şi acatistul Cuviosului Serafim. Tovarăşul său terminase de scormonit şi al treilea coş cu lucruri, iar el stătea în aceeaşi poziţie, parcă rugându-se în taină marelui Serafim... M-am minunat de aceasta şi m-am dus în altă cameră. în urma mea a venit „anchetatorul” cu întreaga sa cohortă. A trecut prin toate camerele, a intrat în biserică, la stareţul nostru schimnic, care se ruga în acest timp înaintea analogului, fără să-i ia în seamă pe cei care intraseră. S-au uitat peste tot, dar întreaga percheziţie au făcut-o parcă dormind pe jumătate. Vreo două ore au fost stăpâni, însă s-au purtat destul de paşnic, nu ca la început.
Percheziţia s-a terminat. Pe masă aveam samovarul şi un vas cu cartofi fierţi. L-am invitat la masă pe anchetator, dar i-am spus, să nu fie cu bănat, că n-am zahăr. Atunci a râs cu bunătate:
- Atunci, scutiţi-ne de un aşa ceai: nu suntem sfinţi.
A luat o hârtie şi a făcut un bileţel cu menţiunea că la percheziţia făcută în prezenţa autorităţilor locale nu s-a găsit nimic suspect şi noi nu am ridicat niciun fel de pretenţii.
Şi-au luat rămas bun şi atunci eu i-am spus:
- Vor să ne mute: unde să mergem noi, nişte bătrâni, unde să ne mişcăm pe aceste vremuri? Nu avem niciun fel de mijloace materiale. Unde să ne mutăm?!
- Privitor la aceasta - a răspuns „anchetatorul”, zâmbind prieteneşte şi întinzându-mi mâna - până la primăvară, când se va încălzi timpul, nimeni nu vă va atinge.
- Dar biserica noastră?
- Şi biserica, cu toate că am ordin să o lichidez, nici ea nu va fi atinsă.
- Pe cuvânt de onoare?
- Pe cuvânt de onoare!
Nu am putut să mă reţin, l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat din toată inima. Cu acestea, ne-am luat rămas bun.
Au trecut trei sau patru luni. Am intrat la Judecătorul poporului (pe atunci era prietenul meu sincer şi credincios).
Iată ce mi-a spus:
- Inainte de a veni la dv., a fost la mine M.X., acel anchetator care v-a vizitat cu cohorta sa în ianuarie („Judecătorul poporului” întreţinea cu acesta o prietenie forţată de împrejurări). A venit vorba despre dumneavoastră şi mi-a zis: „Am hotărât în mod irevocabil să-l evacuez din oraş împreună cu toţi cei care locuiesc cu el, încât nici duhul lor să nu mai rămână pe aici”. Iar pe dumneavoastră hotărâse să vă împuşte pe drum: „Nu avem nevoie de aşa oameni dăunători”, a zis el. „Deja pregătisem totul, căruţele erau aduse, rămăsese doar ceva cu care să încep - şi am procedat la o percheziţie. Atunci m-am apropiat de o masă, am luat prima carte care mi-a căzut în mână şi am început să o răsfoiesc... şi deodată mi-a venit gândul: unde l-am mai văzut pe acest bătrân?... Am simţit că toţi se uitau la mine ca la un prost, dar eu mă gândeam la acelaşi lucru până când mi-am amintit: îl văzusem la tine! După ce mi-am amintit, mi-am pierdut curajul!”
O, Serafim, Serafim! Mare eşti tu la Dumnezeu, Serafim. Pretutindeni, Serafim!...
Dumnezeului nostru slavă!
Pireatin - Zarecie 8 martie 1924
Serghei Nilus
Fragment din cartea "Pe malul râului dumnezeiesc: însemnările unui ortodox, vol IV; Editura Doxologia
Cumpara cartea "Pe malul râului dumnezeiesc: însemnările unui ortodox"
-
Cuviosul Serafim de Sarov, un sfant cinstit de intreaga Ortodoxie
Publicat in : Editoriale -
Sfantul Cuvios Serafim cel Rabdator de la Sambata de Sus
Publicat in : Vietile sfintilor -
Acatistul Sfantului Cuvios Serafim cel Rabdator de la Sambata de Sus
Publicat in : Acatiste
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.