Postfaţa lui Frank

Mulţi oameni au pus sub semnul întrebării capacitatea mea de a mă schimba cu adevărat. Din cauza comportamentului meu infracţional din California şi-au manifestat îngrijorarea că aş putea să adopt din nou o conduită necorespunzătoare. Le înţeleg îngrijorarea. Nu susţin în nici un fel că „sunt mult mai bun”; încă patimile lucrează în mine, şi o văd eu însumi, mult prea adesea. Dar pot spune totuşi că ascultarea faţă de Dumnezeu şi de părintele meu duhovnicesc (prin care mă pot împărtăşi de harul Domnului) mi-a tămăduit eul lăuntric în asemenea măsură, încât nu mai doresc să fac rău nimănui. Ceea ce urmează este o scurtă expunere a modului în care am ajuns la înţelegerea Bisericii Ortodoxe ca spital duhovnicesc.

Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Adam şi Eva aveau un singur gând, unirea cu Dumnezeu: nu erau preocupaţi de nevoile trupului- sau de chestiuni exterioare. Adam şi Eva au fost creaţi cu potenţialul de a dobândi desăvârşirea şi dragostea jertfelnică. Totuşi, atunci când au primit îndemnul satanei de a deveni asemenea lui Dumnezeu prin voinţa proprie, întreaga omenire a suferit o deformare radicală şi s-a despărţit de Dumnezeu. Omenirea a fost afectată de gânduri rele, de patimi precum mândria, iubirea de sine, plăcerea trupească, care au sfâşiat şi au schimonosit chipul lui Dumnezeu din om. Această sta-re în care simţurile noastre se întorc mai mult către lumea exterioară decât către cea lăuntrică şi nu se mai concentrează pe Dumnezeu permite celui rău şi demonilor lui să ne asalteze cu ispite. Dacă acestea nu sunt respinse imediat, omul trăieşte o viaţă trupească. Existenţa noastră rămâne neîmplinită şi sărăcită, departe de Ziditor.

Ceea ce spun eu aici a fost exprimat mult mai clar de Părinţii Bisericii. Un slujitor contemporan al Domnului, părintele Gheorghios Metallinos, explică: „Boala firii umane este condiţia căzută a omenirii, ceea ce înseamnă că păcatul originar este tocmai eşecul omului, încă de la începutul prezenţei sale în istorie, de a păstra pomenirea lui Dumnezeu; (şi toţi) descendenţii primelor fiinţe umane au parte de această condiţie aducătoare de moarte... o boală a firii omului care se transmite de la om la om”. In continuare, părintele Gheorghios spune: „încetarea pomenirii lui Dumnezeu... face din om un rob al fricii şi al mediului înconjurător, al căutării fericirii prin individualism şi o perspectivă antisocială. In această boală, care este starea sa căzută, omul îl foloseşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi pentru a obţine securitatea şi fericirea individuală... Aşadar, aceasta este boala pe care omul caută să o tămăduiască integrându-se deplin în spitalul duhovnicesc al Bisericii.”

Bunul părinte conchide: „Scopul unic şi absolut al vieţii întru Hristos este theosis (îndumnezeirea), adică unirea cu Dumnezeu, astfel încât omul, prin împărtăşirea sa de energia necreată a lui Dumnezeu, devine prin har ceea ce este Dumnezeu prin fire... Aceasta este, în termeni creştini, semnificaţia mântuirii. Nu este o chestiune de perfecţionare morală a omului, ci de re-creare şi re-staurare a lui Hristos în om printr-o relaţie reală şi existenţială cu Hristos.” Mântuirea prin restaurarea întru Hristos este exact ceea ce am căutat eu şi ceea ce nădăjduiesc să pot face între anii 2012 şi 2013 am fost evaluat de psihologi din partea procuraturii şi a apărării, care au analizat cu minuţiozitate documentele referitoare la diferenţa dintre viaţa mea de dinainte de a fi violat la vârsta de paisprezece ani, precum şi documentele referitoare la rezultatul traumatizant pentru viaţa mea de după abuzul sexual. Doctorii au remarcat în special sexualizarea mea care a rezultat de aici, consumul exagerat de substanţe şi conduita de risc, precum şi faptul că obţineam droguri prostituându-mă, fiind internat în mai multe spitale de boli mintale la vârsta de cincisprezece ani. Ambii experţi au fost de acord că
sexualizarea mea la o vârstă atât de tânără a fost rezultatul tulburării de stres post-traumatic.

Invăţătura Bisericii spune că modul meu de gândire şi de comportament a fost rezultatul stării de slăbiciune, devenind vulnerabil atacurilor demonice, care m-au întinat apoi cu desfrânarea trupească. Aşa cum arată clar autobiografia de faţă, până la intrarea mea în Biserica Ortodoxă - spitalul nostru duhovnicesc -, am fost zvârlit de colo-colo de provocările demonice, în special de patimile trupeşti.

Trebuie să subliniez, de asemenea, că drumul meu spre Ortodoxie diferă foarte mult de convertirile tipice „de închisoare” . Când deţinuţii sunt încuiaţi într-o celulă şi au foarte mult timp pentru reflecţie, un imbold de moment al conştiinţei declanşează adesea declaraţii de apartenenţă religioasă din interes propriu. Cu toate acestea, fără a se uni cu Biserica Apostolică Unică şi Sfântă, chiar şi deţinuţii care se proclamă sincer creştini se îneacă în protestantism, care este lipsit de conţinut din punct de vedere duhovnicesc. De exemplu, preceptul sectei evanghelice „odată mântuit, eşti mântuit pentru totdeauna”, prin care o persoană face o mărturisire cu încărcătură emoţională a credinţei în Domnul Iisus Hristos pentru „mântuire”, îl lasă pe acel individ Iară harul Bisericii Ortodoxe. Aceasta este exact ceea ce am simţit eu când am fost implicat în „creştinismul” fundamentalist, între anii 1988 şi 1998. Doar atunci când un episcop ortodox grec mi-a aruncat colacul de salvare am început să nădăjduiesc că există tămăduire.

Am aflat că Biserica Creştină Ortodoxă Răsăriteană serveşte ca „spital” în care părinţii duhovniceşti („doctorii”) diagnostichează şi apoi ajută la administrarea şi promovarea leacului pentru sufletul nostru. Leacul nu este nimic altceva decât harul Domnului. Drept urmare, în loc să continui cu abordarea anterioară, intelectuală şi, în cele din urmă, inutilă, în relaţia cu Hristos, am descoperit - şi mi-am însuşit - o metodă specifică prin care să caut împărăţia lui Dumnezeu. Metoda presupune să practici activ pocăinţa, ascultarea, smerenia, rugăciunea, postul etc. Când această metodă este neglijată, creştinismul îşi pierde însăşi esenţa sa. Această experienţă a energiilor lui Dumnezeu se axează pe criteriul Ortodoxiei, adică pe diagnosticarea corectă (urmată de aplicarea tratamentelor necesare) efectuată de părintele meu duhovnicesc. Astfel, teologia creştină ortodoxă răsăriteană funcţionează ca metodă terapeutică a Bisericii, ca medicament în tratarea noastră. In timp ce Occidentul înţelege teologia ca pe ceva extern eului nostru, Biserica Ortodoxă o consideră rodul experienţei fiecăruia, în unirea sa ontologică cu Dumnezeu.

Să revenim la cuvintele inspirate ale părintelui Metallinos: „Creştinismul ortodox oferă omului posibilitatea îndumnezeirii (itheosis), la fel cum ştiinţa medicală îi oferă posibilitatea de a-şi păstra şi reface sănătatea, în ambele cazuri printr-un proces terapeutic bine definit şi un mod specific de viaţă, iar această terapie mântuitoare se realizează printr-o metodă terapeutică specială, în care Biserica, în esenţă, funcţionează în istorie ca o infirmerie universală. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte Biserica spital duhovnicesc.” De asemenea, „terapia mântuitoare depinde direct de funcţionarea lăuntrică a fiecărei persoane... scopul prezenţei Bisericii în lume, ca o comuniune întru Hristos, este să tămăduiască omul prin refacerea comuniunii inimii sale cu Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că „nevoia omului de a fi vindecat se extinde şi asupra propriului interes, care funcţionează în ultimă instanţă ca iubire de sine şi trebuie să fie transformată în dragoste jertfelnică.”

Deşi a fost extrem de dureros să mă supun diagnosticării bolilor mele duhovniceşti, părintele Paisie a scos la iveală golul din eul meu lăuntric şi acumularea de boli duhovniceşti în urma vieţii mele de plăceri trupeşti. Orice eşec în îndepărtarea de bunăvoie de preocupările lumeşti nu poate duce decât la un păcat fără de voie, de aceea m-am supus unei operaţii de chirurgie duhovnicească şi continui să lupt pentru curăţire. Ca protestant, mi-am rostit credinţa în Hristos, dar am fost lăsat apoi în voia mea şi pe seama propriei voinţe. Când am intrat în spitalul duhovnicesc al Bisericii, am început să lucrez la curăţarea chipului întunecat, dar indestructibil al lui Dumnezeu din mine însumi. Orice om are posibilitatea să înlăture murdăria de pe acest chip prin respingerea iubirii de sine. Astfel, lucrăm la eliberarea de grijile lumeşti, de voia proprie şi vanitate.

Continui să lucrez pentru a mă învinge pe mine însumi, deoarece mi-am dat seama că, prin simplul fapt că am fost creat, sunt obligat să împreună-lucrez cu Dumnezeul Cel Necreat pentru a-mi preschimba şinele şi a mă vindeca. Pentru aceasta, trebuie să scot la iveală toate bolile, indiferent cât ar fi de urâte, şi după aceea să mă supun tratamentului administrat de părintele meu duhovnicesc. Pe lângă ascultarea desăvârşită faţă de duhovnic, un alt aspect al renunţării la propria voie este pocăinţa. Pocăinţa, „o schimbare a minţii”, metanoia., îmi permite să mă Intristez pentru păcatul de odinioară, dar nu cu o întristare psihologică, ci printr-una izvorâtă din harul lui Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815*1894) a arătat care este tratamentul pentru bolile omeneşti în Calea spre mântuire. Parafrazând, pot spune că, atunci când omul ajunge pentru prima dată la cunoaşterea păcătoşeniei lăuntrice, trebuie să-şi întocmească o istorie exactă a vieţii sale, în acelaşi mod în care contabilitatea necesită precizie numerică; trebuie să realizeze o cercetare completă a faptelor păcătoase (când, unde, cine, cum, de ce etc.). Apoi trebuie să meargă dincolo de această cercetare temeinică şi să intre în inima păcătoasă, căci acolo sălăşluieşte acea boală care ne cuprinde fiinţa lăuntrică. Făcând acest lucru, vom descoperi principala patimă care stăpâneşte o persoană. Fiecare om are o patimă principală, căreia se subordonează şi din care se inspiră toate celelalte patimi sau obiceiuri şi porniri. Aceasta va oferi un portret clar al propriei păcătoşenii, iar după aceea va putea folosi medicamentul mustrării de sine, un tratament prin care omul recunoaşte că nu ar fi trebuit să se facă părtaş unui păcat anume, şi totuşi a făcut-o, chiar dacă ar fi putut să îl evite.

Astfel, toate obstacolele, cum ar fi conştiinţa şi factorii externi de descurajare, trebuie să fie analizaţi cu atenţie. Mustrarea de sine este o fereastră către înţelegerea sinelui şi ne va ajuta să ne dăm seama cât suntem de „nenorociţi”. De aici se nasc pocăinţa şi ruşinea, care sunt temeliile îndreptării. Această metodă terapeutică oferă posibilitatea de a schimba ceea ce pare de neschimbat. In acest punct suntem gata să întoarcem spatele păcatului şi, în schimb, să lucrăm pentru Dumnezeu,’ ascultând de poruncile Lui, căci acum vom fi ajutaţi de harul Său.

Strădania continuă de a ieşi din propriul sine prin pocăinţă m-a ajutat pe calea de la ceea ce este împotriva firii (satana) către ceea ce este după fire (Dumnezeu). M-am ostenit ca să-mi unesc simţurile, orientându-le spre Dumnezeu, şi am ajuns să apreciez mai deplin spusa Sfântului Isaac Sirul: „Această mare urât mirositoare, care se află între noi şi Raiul înţelegător, o putem străbate călătorind în corabia pocăinţei... şi astfel trecem marea acestei lumi către Dumnezeu... Pocăinţa este corabia.”

Pe lângă pocăinţă, încerc că conlucrez cu harul Domnului în efortul de a-mi transfigura patimile, respingând provocarea demonică chiar de la început. Mă sprijin pe învăţăturile Părinţilor Bisericii despre „pomenirea lui Dumnezeu” pentru a alunga toate gândurile (logismoi), chiar şi pe cele „bune”, prin invocarea continuă a Rugăciunii lui Iisus. Rostind neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine”, nu ne mai îngăduim nici un alt gând. Printre alte tehnici pe care mi le-a recomandat părintele meu duhovnicesc sunt: contemplarea iadului, pentru a alunga dorinţa trupească; pomenirea morţii, pentru a ne concentra atenţia; conştientizarea răului cumplit al păcatelor din trecut. Există speranţa că aceste cugetări îmi vor supune simţurile şi voi căuta să-mi „clătesc” şinele cu gânduri dumnezeieşti, iar nu cu otravă lumească. Când simţurile mele erau neînfrânate, nu puteam fi călăuzit decât de gânduri pătimaşe, lumeşti şi inundat de ispite demonice, ceea ce ulterior ducea la formarea de noi patimi, de care, desigur, demonii se bucurau. Lepădarea de gândurile vechi îmi dă posibilitatea de a sădi gânduri noi, gânduri care II includ pe Iisus Hristos.

O altă tactică se axează pe examinarea modului de abordare a patimilor, adică încerc să examinez condiţiile în care diferite patimi cresc sau descresc şi să îmi dau seama ce gânduri se nasc, pentru a scoate la iveală şi a mă feri de atacul demonilor. Combin aceste practici cu lecturile din vieţile sfinţilor pentru a-mi curăţi şi mai mult mintea de gândurile rele. Lectura se transformă apoi intr-o armă împotriva rătăcirilor minţii mele şi mă ajută să-mi concentrez gândurile asupra sfinţilor slujitori ai Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu poate exista mântuire fără citirea vieţilor sfinţilor”.

Imi încep fiecare zi amintindu-mi de Dumnezeu - înainte ca gândurile să-mi fie abătute de rutina vieţii obişnuite - şi, după aceea, citesc ceva. îmi închei fiecare zi din nou cu puţină lectură, după care mă duc la culcare rostind Rugăciunea lui Iisus. Când încearcă să mă invadeze gândurile necurate, aplic metoda de mustrare a Sfântului Isaac Sirul, spunând: „Aceasta este o pângărire care duce la distrugere. Iată, mormintele sunt pline de oasele morţilor” (Omilii ascetice).

Este esenţial „să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi” (Romani 11, 25), şi de aceea mă apropii de Dumnezeu nu pe calea intelectului (prin cercetarea şi analiza raţională a divinului), ci prin sinergie, care este împreună-lucrarea cu voinţa lui Dumnezeu prin supunerea voinţei noastre în faţa voinţei Lui - într-un cuvânt, prin har. Mă străduiesc cu toată puterea să mă bizui pe credinţa simplă, iar nu pe cunoaşterea intelectuală, ca ascultare faţă de învăţăturile lui Hristos: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3).

O altă modalitate de alungare a patimilor constă în adoptarea nevoinţei ca mod de viaţă. Nevoinţa cuprinde practici precum privegherea, postul, ascultarea, rugăciunea; este descrisă cel mai bine ca o conlucrare între om (creat) şi Dumnezeu (necreat). Aşa cum spune Sfântul Isaac Şirul, „nevoinţa este căruţa noastră, care ne poartă de la întinare la curăţie”. Prin aplicarea „praxis”-ului (practica ascetică), care este conlucrarea cu harul Domnului prin transpunerea în practică a învăţăturilor Părinţilor Bisericii, încerc să-mi dezrădăcinez patimile şi să-mi readuc sufletul la lucrarea lui cea potrivit firii. Practica asceţică marchează marea diferenţă dintre creştinismul occidental şi oriental, căci Occidentul se opreşte la simpla credinţă, în timp ce Biserica Ortodoxă prescrie împărtăşirea de harul (energiile) Domnului. Mă străduiesc să respect poruncile lui Hristos (cum sunt „Fericirile” din Matei 5, 3-12) în viaţa de zi cu zi incluzând strădania de a urma Evanghelia în fiecare moment.

Revenind pe scurt la părintele Gheorghios Metallinos, acesta ne învaţă că „metoda de vindecare oferită de Biserică este viaţa duhovnicească, cunoscută drept nevoinţă şi împărtăşire de harul necreat... Scopul nevoinţei este biruinţa împotriva patimilor, în scopul eliberării din robia lăuntrică faţă de toată această zonă a naşterii şi manifestării bolilor spirituale... un creştin care practică înfrânarea sub îndrumarea părintelui său duhovnicesc (terapeutul) devine receptiv la har.”

Un procedeu ascetic crucial care mi-a fost încredinţat de către duhovnicul meu include privegherile de noapte, un proces prin care cineva se culcă la oţa 9.00-10.00 seara şi se trezeşte la 1.30 noaptea pentru a se adânci câteva ore în rugăciune. Rugăciunile sunt medicamente şi includ atât rugăciuni liturgice, cât şi personale, mătănii, recitarea timp de o oră a Rugăciunii lui Iisus, apoi lecturi din vieţile sfinţilor. Dar această practică nu poate exista izolat, căci truda din timpul nopţii nu poate fi umbrită de trândăvia din timpul zilei. In realitate, truda din timpul zilei trebuie să pregătească privegherea de noapte, astfel încât să nu existe nici o separare între cele două. O modalitate de a realiza aceasta este adoptarea regimului de posturi al Bisericii, care cuprinde, în general, zilele de miercuri şi vineri ale fiecărei săptămâni, 40 de zile înainte de Paşti şi de Crăciun şi câteva alte perioade scurte în timpul anului. îmbinarea privegherii cu postul trebuie să însoţească orice luptă împotriva gândurilor trupeşti şi a altor ispite. Sfânta Scriptură spune despre post atât că a fost poruncit chiar de la început, atunci când în Rai omul trebuia să se înfrâneze de la mâncarea din pomul cunoaşterii binelui şi răului (cf. Facerea 2, 16-17), cât şi prin pilda Domnului însuşi Care a postit după Schimbarea la Faţă (Matei 4, 1-2).

Ideea postului este să slăbească trupul, în aşa fel încât să-l întărească în lupta împotriva răului şi a demonilor. Este nevoie atât de înfrânarea de la mâncare (trupul), cât şi de cea a simţurilor (sufletul), deoarece atât trupul, cât şi sufletul trebuie să lucreze pentru a evita moartea veşnică. Aşa cum Adam a fost osândit pentru că a încălcat porunca de a posti în Rai, tot astfel şi noi vom fi osândiţi dacă nu postim. Este esenţial să îmbinăm postul cu isihia (liniştirea), atât a trupului, cât şi a sufletului, pentru a închide uşile pe care intră demonii. Angajarea mea în aceste strădanii sub îndrumarea duhovnicului arată că mă străduiesc să renunţ la voia proprie. Stabileşte şi cadrul ascultării, un aspect critic, deoarece împlinirea voii proprii este preacurvie duhovnicească. In orice caz, tradiţia creştină ortodoxă a nevoinţei şi Tainelor explică, de pildă, transformarea uluitoare a prostituatelor şi a vameşilor, de care vorbeşte Scriptura, şi îmi explică cum să lucrez eu spre atingerea acestei transformări.

Consider, de asemenea, necesar să subliniez dorinţa mea de a ajunge la înţelegerea dragostei autentice, jertfelnice. Condamnat la moarte pentru asasinarea unui copil, crimă pe care nu am săvârşit-o, am suferit vreme de peste trei decenii de abuzuri înfricoşătoare. De aceea, în cazul meu, căutarea destinului originar al omului de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele a fost o luptă cumplită, până la sânge. Biblia arată că am fost creaţi nu pentru a ne urmări propriile dorinţe egoiste, ci pentru a căuta împlinirea dragostei de aproapele (Cf. I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4; „Dragostea... nu caută ale sale”; I Corinteni 13, 5). Trebuie să ne dăruim celorlalţi, să suferim pentru ei (cf. Romani
12,10) şi să-i iubim aşa cum ne iubeşte Hristos pe fiecare în parte (cf. Ioan 15, 13). Iar cuvântul „ceilalţi” îi include şi pe duşmanii mei (Matei 5, 44). Iniţial păcatul lui Adam a dus la alterarea dragostei jertfelnice, care este o boală definită ca iubire de sine. A evoluat în aşa fel, încât fiecare om are tendinţa să aibă grijă de nevoile şi interesele proprii, ignorând menirea originară a omenirii. De aceea nu avem parte de experienţa unei relaţii de dragoste jertfelnică nici faţă ceilalţi. Am căzut într-un individualism în care comuniunea cu Iisus Hristos nu există şi nici nu poate exista. Aceasta este exact starea în care m-am găsit, în arena egoismului care îmi ţinea sufletul despărţit de har. Pentru
mine, adevărata luptă pentru curăţire este o încercare disperată de a evita moartea veşnică. Prin nevoinţă, nădăjduiesc să ajung şi eu la smerenie şi la dragostea jertfelnică.

Lupta mea de despătimire nu diferă de lupta oricărui alt creştin, şi eu mă confrunt cu greutăţi şi încercări, ca oricare altul. Inţelegând suferinţa ca pe un medicament necesar în tămăduirea mea, am ajuns să-mi privesc viaţa de condamnat la moarte ca pe o sămânţă pe care acum o ud cu strădanii ascetice pentru a mă putea uni cu Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că vom întâmpina necazuri în lume (cf. Ioan 16, 33), aşa că zi de zi învăţ să îndur adversităţile vieţii de condamnat la moarte ca pe un mijloc de a mă smulge din ghearele demonilor. Sfânta Scriptură ne oferă şi încurajarea de care avem atâta nevoie, de exemplu: „Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi” (/ Petru 3, 14); „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29); „întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare” (IPetru 4, 13). Pentru mine, exerciţiul ascetic de îndurare a suferinţelor a devenit o trudă a jertfei pentru Dumnezeu: „Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtorări, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 36-38).

Inarmat astfel împotriva răului, am căutat să înfrunt ispitele cu răbdare pentru a-mi înfrâna poftele trupului. Părinţii Bisericii m-au învăţat că fără suferinţe nu putem cunoaşte adevărul, că numai prin durere dobândim înţelegerea cea duhovnicească. Mă confrunt, desigur, cu mari greutăţi, dar încep să le percep ca pe prilejuri de a primi învăţăminte. Doctorul sufletelor administrează leacul încercărilor zilnice pentru tămăduire. Domnul porunceşte celui care tânjeşte după El „să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Această „lepădare de sine” presupune respingerea duhului trupesc. Astfel, îndurarea dispreţului cu răbdare devine un mijloc prin care dobândim simţirea nevredniciei proprii. Aşa învăţ să mă văd pe mine însumi, nu pe cei care îmi fac rău şi, în loc să îi judec (ceea ce mi-ar îmbolnăvi sufletul), trebuie să mă socotesc pricina căderii lor.

Acest lucru este valabil mai ales în mediul penitenciar, unde infractorii păşesc făloşi ca nişte păuni îngâmfaţi. Stima de sine se poate strecura cu uşurinţă. Atunci când apare tentaţia de a acţiona mânat de orgoliu, harul lui Dumnezeu îngăduie provocările. Astfel, insultele verbale vulgare curg din belşug peste urechile mele, ca un mijloc prin care să mă smerească dacă reuşesc să îndur aceste jigniri cu răbdare. Din nefericire, sunt încă multe situaţii când reacţionez cu mânie. Domnul fie lăudat pentru Taina Spovedaniei, care mă ajută să merg înainte!

Am înţeles că „a-ţi lua crucea” înseamnă să nimiceşti păcatul şi să transfigurezi patimile. „Crucea” se referă, de asemenea, la voinţa pregătită pentru suferinţă; în timp ce acţiunile mele anterioare erau rezultatul furiei împotriva tuturor, pentru că fusesem agresat sexual, şi al mâniei provocate de ofensele percepute; am început, în sfârşit, să-mi accept necazurile ca pe un ajutor. Aşa cum metalul brut este scos din pământ în stare nerafinată şi neplăcut vederii, pentru a fi apoi curăţit în foc şi bătut cu ciocanul ca să fie meşterită din el o spadă frumoasă, tot aşa focul şi loviturile necazurilor ne curăţă şi înfrumuseţează sufletul.

Nu spun că sunt adeptul îndurării cu inima împăcată a dispreţului şi umilirii, mai ales dacă pot să le evit. Dar am devenit conştient de nevoia de a fi supus ispitelor pentru a conştientiza atât slăbiciunea mea, cât şi nevoia de Dumnezeu. Vă implor să vă rugaţi pentru mine, ca să îmbrăţişez cu smerenie fiecare încercare, care la început este atât de amară, dar mai târziu se îndulceşte, căci numai „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” {Fapte 14, 22).

In concluzie, ceea ce am recunoscut - şi ceea ce sper că unii dintre cititori, dacă nu toţi, vor recunoaşte - este că dorinţa sau mai degrabă nevoia de tămăduire a fiecărui individ necesită intrarea în Biserica Ortodoxă şi nu se poate întemeia pe o simplă acceptare intelectuală sau emoţională a lui Hristos. Eu am intrat în spitalul duhovnicesc care este Biserica Ortodoxă, unde, sub îndrumarea duhovnicului, mă aflu sub tratament sufletesc. Continui să învăţ cum să-mi port cu smerenie crucea ca să-L urmez veşnic pe Hristos. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi (atunci când înduraţi nedreptăţi), căci plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5,12)!

Fragment din cartea "Lumina din spatele gratiilor. Povestea adevarata a unui condamnat la moarte convertit la Ortodoxie in inchisorile Arizonei", Editura Sophia

Cumpara cartea "LUMINA DIN SPATELE GRATIILOR"

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: