Recenzie – George Remete, Fiinta si Credinta, Vol. I Ideea de fiinta, Editura “Academiei Romane”, ISBN 978-973-27-2189-6, Bucuresti, 2012, 650 pagini…

Motto: Intrebarea despre Iisus Hristos, de la Care pleaca fiinta, credinta si idea de fiinta, ar trebui sa fie painea zilnica a fiecarui om: teolog, filosof sau om simplu. Cu toate acestea, El ramane pentru cei mai multi un Intemeietor religios venerabil sau un Dumnezeu suveran si departat si nu un contemporan: necrestinilor un strain, iar crestinilor prea cunoscut si incapabil de nou. Crestinul s-a obisnuit cu El si i se pare ca s-a demonetizat. Intr-adevar Fiinta, Adevarul si Persoana pot aparea tocite sau demonetizate atunci cand nu mai sunt intelese.

De altfel, El insusi a prevazut aceasta tragedie, prin cuvintele: „Cel care va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea ea il va strivi” (Matei 21, 44). Aceasta vrea sa insemne ca Iisus Hristos este intrebarea inevitabila: oricat ar vrea sa fuga omul de ea, nu reuseste sa scape. El este intrebarea sinelui omului; fugind de El, fugi de tine: pentru ca El este cel mai profund adevar, adevarul lumii si al tau, primul si ultimul adevar, adevarul in persoana, unicul necesar si imperativ.

Este drept ca oamenii se straduiesc sa fuga de Iisus Hristos, adica de Dumnezeul concret, apropiat si imperativ. Lor le convine mai mult un Dumnezeu departat, pentru ca este mai lejer si mai putin presant; fiind mai departe, avem loc sa rasuflam, avem spatiu de manevra, putem sa tratam cu El si chiar sa-l mai cioplim dupa interesele noastre.

Dar Iisus Hristos este Cel-care-te-intampina-peste-tot, de care te lovesti vrand-nevrand; practic, peste tot unde te duci, dai de El. Pentru ca oriunde este vorba de adevar, de sinceritate, bine, frumos, efort, sacrificiu si intampinare a celuilalt, oriunde este vorba de Dumnezeul concret, este vorba despre El. Numai El este adevarul concret pentru ca numai El este Absolutul Personal, persoana absoluta imediata si presanta, alter-ego de care nu scapa nimeni; pe toti ii incomodeaza pentru ca pe toti ii preseaza, toti vor sa scape si totusi n-are nimeni cum sa scape. Dovada ca nimeni nu scapa este faptul ca orice om – fie ca vrea, fie ca nu vrea, fie ca stie, fie ca nu stie – se raporteaza de fapt la Adevar ca la Persoana absoluta si raspunde astfel, vrand-nevrand lui Iisus Hristos. Nu exista adevar si fiinta decat in persoana, iar persoana este tot adevarul si toata fiinta. De aceea, a crede ca nu te intereseaza, ca nu Il atingi, nu-L cunosti sau Il poti evita pe Iisus Hristos este totuna cu a crede ca poti sa te strecori prin viata ne-traind.

Insa nu poti sa scapi de adevarul personal ca Persoana absoluta, revendicatoare in chip imperativ. Caci adevarul si esenta oricarui om este nevoia, setea nesfarsita de a interpela si a fi revendicat, de a chema si a raspunde – concret si imediat – la masura absolutului personal. De aceea, orice om care nu fuge si are curajul sa se intalneasca cu sine, Il va intalni inevitabil pe Iisus Hristos. (Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete).

Parintele Profesor George Remete a ales, fara indoiala, in viata, „drumul celor putini”. In scris, ca si in viata, dar, intotdeauna a decelat „intelegerea alegerilor de destin” si, experiind admiratia „intre cognitie si afectivitate”, si-a consacrat timpul (fizic, dar mai ales psihic) „sa-si puna intrebari asupra destinului sau metafizic si, in egala masura, asupra celui romanesc (valah)”. De aici, dar, dragostea lui pentru acel tip de cunoastere ca „pavaza contra vremii, ca flacara in intuneric” (in vremea si in intunericul ignorantei si imposturii). A acelui tip de cunoastere in care, vom vedea, straturile de intelepciune si experienta acumulate alcatuiesc o abordare unica a fluxului constiintei si stiintei (…)

Prin urmare, fiind intre tot mai putinii si mai autenticii slujitori ai lui Iisus Hristos care „se antreneaza in si pentru cuvinte(le)” ablative a exprima cel mai fidel si mai deplin adevarul (adevarurile) credintei, prevalenta, intaietatea, suprematia si marele ei bun simt, Parintele Profesor George Remete implineste, dar si extrapoleaza postulatul biblic de la Matei 142 XII, 34-37. Mai mult, (si) pentru ca asa a vrut Dumnezeu, stiinta lui de carte, scrisul sau (cuvantul scris), devin premise ale unui parcurs (si destin) academic cladit constant din zilele si anii unei solitudini, afierosiri si unui martiriu intelectual de exceptie (doar se zice ca: „in marea fabrica de cuvinte a lumii nu exista ragaz, singuraticii lucreaza in schimburi pentru a crea profetii si tulburari noi-noute”).

De aici, asadar, un excurs de o rara frumusete, evlavie, intelepciune, solemnitate, concretete, limpezime, originalitate, complexitate, vastitate, integritate, intensitate, amploare, rigoare, coerenta, si, pe masura, judecati de valoare. Si asa, un scriitor (in speta crestin) care se respecta si respecta, daca are si fericirea „dobandirii discernamantului asupra unei intelepte alegeri”, in tot ceea ce intreprinde, crede ca munca sa nu va duce prea departe, daca nu interfereaza iubirii de Dumnezeu iubirea de intelepciune (generic, filosofia), traditiei teologice dialogul, dinamica si „elemente de originalitate si noutate”; totul, bineinteles, pentru ca (in)formatia acumulata sa fie mereu vie, dar si mereu la indemana „controlului sau profesionist” (…)

Lucrarea de fata, parte a unui proiect stiintific in patru volume, este in sine o opera fundamentala, de o mare importanta, care nu doar reactiveaza idei si teze revelatoare si irefutabile, ci si recompune vizionar reprezentarea teologica a filosofiei. Plecand de la Heidegger, autorul marturiseste „misterul fiintei ca prezenta a spiritului, faptul ca fiinta este prezenta, afirmare si certitudine nu ca fiintare, ci ca miracol, ca minune; or, minunea inseamna tocmai depasirea oricarei intelegeri, fiintari si existente – minunea inseamna afirmarea teologicului”. Partile componente ale acestui prim volum, Intelegerea filosofica a fiintei si Intelegerea teologica a existentei, ordonarea lor (subimpartirea usor provocatoare, tocmai pentru ca, precum odinioara Emil Cioran, este convins ca: „n-ar trebui sa scriem carti decat ca sa spunem in ele lucruri pe care nu indraznim sa le incredintam altfel nimanui altcuiva”), acrediteaza ideea ca: „daca in rostul nostru nu ni s-ar fi insemnat nevoia de a ne mantui, am fi lasat cerul in pace, fara sa-l mai lezam pe Dumnezeu cu angoasele noastre”. Sau, altfel spus, un om exista, fiinteaza, in masura in care crede, traieste, se bucura, dispera, iubeste, sufera, nadajduieste si invata sa pretuiasca si sa experieze clarul de gand si dorul; pentru ca, fara credinta, ar trece prin lume fara a adauga nimic frumosului, intelepciunii si „istoriei inimii omenesti”.

Bineinteles, demersul Parintelui Profesor George Remete, pe de alta parte, isi „tatoneaza originalitatea, pertinenta, constiinta si libertatea intrinseca, precum reflexia constiintei libertatii fiintei”. Asta, pentru ca: „numai cine intelege intreaba, numai cine e capabil de raspuns e capabil de intrebare, numai cine are un raspuns intreaba; cine are mai vrea si cine a gasit mai cauta”; si chiar daca tema fiintei ramane in filosofie o intrebare, totusi noi „traim dintotdeauna in sfera unei intelegeri a lui este, fara a spune exact ce inseamna acesta cu adevarat – intelegerea fiintei si un anumit concept de fiinta sunt dintotdeauna prezente” (…) „Nici omul si nici Dumnezeu nu sunt reali decat numai daca se intalnesc; persoana este reala numai ca intalnire, ca experiere”, gloseaza inspirat autorul, sugerand nu atat inefabilul, cat mai ales lucrarea iubirii lui Dumnezeu si a dorului subliminal omenesc, in exercitiul rascumpararii, ca apanaj, vointa si putere a lui Dumnezeu, si cautarii neincetate a frumusetii si mantuirii, ca necesitate, vointa, rost si putere (limitata) a omului. Aceasta conlucrare se implineste in actul credintei, tocmai pentru a nu „oculta orice caracter metafizic al gandirii”. Este si ceea ce ne propune autorul care, in calitatea sa, iata, de expert in (re)constituirea coabitarii primare dintre teologie si filosofie, face ca totul sa devina clar de gand, sa transceada nivelului filosofic si ideatic al retoricii, supozitiei, sofismelor si conversatiei de convenienta si sa (re)lege adevarul ca orice lucru, orice fapt, orice crez, este adevarat daca isi are rostul „pe pamant si in cer”, actionand dupa legi inaintea carora „cercetatorul riguros are datoria sa inteleaga ca numai minunea poate sa fie baza existentei si numai credinta baza ratiunii”.

Altfel: „nici un om nu mai este om, ci numai incercare de umanitate, pentru ca este inautentic fiintial; numai in Iisus Hristos, dar, s-a redescoperit autenticul, adica inteligibilul si credibilul omului, pentru ca numai El este omul restaurat (…); numai Iisus Hristos il face pe om inteligibil si credibil, pentru ca numai El a crezut (pana la capatul tuturor consecintelor, n.n.) in om”. „Omul nu poate avea nici o certitudine a fiintei si credinciosul nu-L are pe Dumnezeu daca Dumnezeu nu devine al lui, in conditia lui umana (in pogorare si intrupare). Iubirea, dar, nu este aderare sau adorare, ci unire. Numai intruparea reuseste acest lucru; de aceea, numai prin ea omul devine sigur pe Dumnezeu, il experiaza direct si il primeste definitiv. A neglija, a evita sau a nega intruparea este posibil numai acolo unde este neputinta, indolenta sau rea credinta. Ratarea adevarului este insa ratarea vietii. De aceea, a trece pe langa intrupare inseamna a trece pe langa adevar si viata”.

Citatele de mai sus descopera, iata, priceperea filosofica a unui teolog apt sa desluseasca sensuri si idei frizand unicitatea, ramanand totusi sa (mai) defineasca la conditia sa sacerdotala si academic- scriitoriceasca pentru ca: „in meniul fiintelor ierarhice care intermediaza intre noi si Dumnezeu, ingredientul nelipsit este cuvantul cel de toate zilele, sau Cuvantul cel spre fiinta” – evident, in „rasfatul” smereniei, luciditatii si normalitatii, ca chip si asemanare a preotului nenaimit si a intelectualului erudit…

Stelian Gombos

.