Dintru inceput, trebuie subliniat rolul foarte important pe care il poate avea religia asupra stabilitatii statelor si a relatiilor in ceea ce priveste institutiile, practica vietii politice, dar si rolul Bisericii (si aici includem, se intelege, toate religiile, confesiunile, cultele religioase), pentru ca, asemenea religiei, Bisericile pot deveni instrumente ale jocurilor politice, propagandu-se politici revizioniste, deformandu-se mesajul crestin, deturnandu-i spiritul umanitar in organizatii religioase cu caracter mesianic.

Factorul religios nu reprezinta totusi principalul indicator de analiza de securitate zonala, regionala sau globala, dar exprima insa in forme specifice obiective si actiuni vizate de factori politico-militari si economici. El are avantajul, pentru decidentii politici ca poate asigura coeziune si mobilizare sociala, in vidul aparut in Est odata cu prabusirea comunismului; acest factor are insa o relevanta deosebita pentru analizarea circumstantelor in care se declanseaza si deruleaza conflictele interetnice, miscarile fundamentaliste si actiunile terorismului international.

In contextul evidentiat, analizele sistematice de securitate internationala acorda o atentie particulara analizarii factorului religios, amplificat in ultimele decenii dintr-o multitudine de cauze. Factorul religios este luat in calcul in stransa legatura cu cel etno-cultural si are un rol definitoriu in configurarea unui mediu de securitate stabil sau instabil.

In dinamica interna a complexului de securitate si in raporturile acestuia cu sistemul international, factorul religios modeleaza relatiile de amicitie/inamicitie, sustine o anumita configuratie a distributiei puterii si favorizeaza sau nu acoperirea.

Studierea influentei pe care convingerile religioase (sau absenta lor) le au asupra modului in care geopoliticienii si geostrategicii isi elaboreaza structurile conceptuale trebuie sa porneasca de la o constatare transanta: o buna parte – daca nu majoritatea – analistilor reprezentanti pentru gandirea geopolitica contemporana considera geopolitica ca fiind o disciplina “imuna” din punct de vedere epistemologic la convingerile religioase si dogmele teologice ale celor ce o profeseaza. Pentru ei, valoarea de adevar a oricarei propozitii geopolitice si geostrategice poate fi stabilita independent de starea de religiozitate a celui care o formuleaza. Bazati pe o astfel de interpretare unii analisti din zilele noastre considera chiar ca geopolitica (ca stiinta) este, prin insasi natura ei, ostila religiei.

Pe de alta parte, sunt teoreticieni geopolitici care vad relatia dintre religie si geopolitica ca fiind una foarte folositoare, ca atare incearca sa-si imbogateasca studiile si cercetarile in domeniul teologic, tratand cu maxima importanta Biblia, Coranul, Tora.

O directie importanta de abordare a relatiei dintre geopolitica si religie vine din interiorul teologiei si ea se refera la efortul de intelegere si interpretare teologica a fenomenelor si proceselor geopolitice, propunand un punct de vedere teologic asupra politicului.

O alta directie posibila de abordare a relatiei dintre religie si geopolitica poate fi aceea ca teologia se preocupa indeaproape de intelegerea si evaluarea marilor sisteme politice ce s-au dezvoltat de-a lungul istoriei omenirii: imperii, monarhii, republici pana la asa zisul “ imperiu mondial”.

Este ceea ce putem numi teologia politica, ca demers trans-sistemic si trans-istoric. Interpretarea teologica trans-sistemica si trans-istorica a politicului pare a fi nivelul de cea mai fertila profunzime a studierii relatiilor de reciproca influentare ce fiinteaza intre religie si geopolitica.

Importand viziunea teologica in articulatiile rationamentului geopolitic se poate, deci, dobandi disponibilitate si curajul politicianului de a vedea trans-politicul acolo unde ar fi mai putin plauzibil, in insusi miezul rationalitatii pur politice, transfigurand-o.

Si aceasta, fara a iesi din sfera geopoliticului si fara a fi mai putin politicieni decat eram inainte. Iata cum un concept, as spune prin excelenta teologic, cum este cel de comuniune (comunicare), ajunge sa aiba o relevanta geopolitica cheie. Inaintand pe acest fir de rationament, am putea spune si asa: justa asezare a lucrurilor intr-un sistem de relationare a doua opinii, fie ele si divergente, poate fi judecat si prin raportare la gradul de comunicare care exista in sistemul respectiv.

Religia, pe de alta parte, implica dezvoltarea unei etici/moralitati care sa stea la baza construirii fiecarui adept a unei scari de valori proprii pe baza careia individul respectiv sa actioneze atat la nivel individual cat si in cadrul comunitatii din care face parte. Persoana in cauza considera ca respectand aceasta morala, Dumnezeul sau il va izbavi. Religia evidentiaza ceea ce se numeste dreptul natural, respectiv acea etica sau morala intrinseca naturii umane care necesita doar ratiunea, specifica speciei umane, pentru a fi descoperita.

In fiecare moment al existentei sale, fiinta umana este invitata la alegere. Actul de alegere se exprima imediat prin actiunea pe care persoana se angajeaza in raport cu mediul sau exterior. Omul alege moralitatea si abtinerea de la actiune fata de un lucru considerat imoral, considerand ca linistea constiintei sale este mult mai mare.

Chiar si in cazul extrem al ascetismului total, al unui trai izolat de lume, persoana isi mentine capacitatea de a alege din moment ce el poate oricand renunta la acest mod de viata si sa se reintoarca la societatea pe care a parasit-o. Exista insa elemente la care omul nu poate renunta, indiferent de vointa sa, deoarece acest lucru este contrar naturii sale umane.

Pe langa rolul major al religiei in procesul de construire a scarii de valori proprii, de catre fiecare credincios, moralitatea presupusa de respectiva credinta influenteaza si comportamentul individului respectiv in relatiile sale cu ceilalti semeni. Este vorba de o legatura indirecta intre religie si politologie, care deriva din aparitia interventiei sau folosirii fortei in cadrul relatiilor sociale, cand acestea devin contradictorii si se transforma in relatii de agresiune sau hegemonice.

Cu toate acestea, elementul cel mai important al acestei legaturi este aparatul statului care, prin rolul sau legislativ si prin mijloacele de impunere a legilor de care dispune, isi poate obliga cetatenii sa respecte o anumita etica sau alta. Prohibitia americana este un exemplu care arata ca aceasta dilema exista inca chiar la inceput de mileniu.

Orice act care nu este voluntar ci este impus, chiar si in numele unor scopuri si a unei moralitati „inalte”, nu are legitimitate, nu este moral sau etic. Un act care anuleaza dreptul si libertatea de alegere ale individului, chiar in numele unei ratiuni superioare, nu are justificare in masura in care pe plan social pot aparea indivizi care sa-si asume dreptul de a formula ei insisi obiectivele si etica acestei moralitati, de unde si posibilitatea arbitrariului.

Religia, manifestata in etica si actiunea umana, isi atinge scopul numai la nivelul comportamentului individual. Mantuirea credinciosilor se face tot la nivel individual si niciodata, asa cum au incercat o sumedenie de secte pre- sau post-milenariste sa proclame, la nivelul grupului.

Marile religii ale omenirii, crestinismul, islamismul, iudaismul, hinduismul si confucianismul cunosc o diversificare a abordarilor specifice precum si re-evaluari ale unor concepte traditionale. Acest lucru este mult mai evident daca privim peisajul divers al segmentarii crestinismului, dar nu numai, de la fundamentalismul crestin, atat de pregnant in SUA, la biserica electronica.

Numai in perioada anilor ''80, organizatii religioase crestine de diferite nuante detineau in SUA aproximativ 1.400 posturi de radio si 60 de posturi de televiziune, neincluzand aici sutele de posturi care difuzeaza sporadic doar programe religioase. Aproape 5% din audienta nationala de televiziune in SUA urmareau regulat serviciul religios televizat, in timp ce in jur de 20% (aproximativ 60 de milioane de americani) urmareau cel putin o data pe luna un program religios in aceeasi perioada.

Cu toate ca secularizarea este in mod obisnuit asociata cu societatea moderna, totusi este bine de retinut ca acest fenomen nu este caracteristic doar ultimilor decenii. Secularizarea a reprezentat, de-a lungul timpului, fenomenul de adaptare a unor practici religioase traditionale la atitudinile sociale comune. Biserica catolica, de exemplu, a abandonat serviciul religios in limba latina in favoarea limbilor nationale, iar unele religii chiar au inceput sa permita hirotonisirea femeilor.

Multi se intreaba daca nu cumva procesul de secularizare si globalizare urmareste disparitia treptata, dar, sigura a religiei. Nicidecum, iar statisticile demonstreaza contrariul. Numai la inceputul anilor ''90, doua treimi din numarul cetatenilor americani erau afiliati la o organizatie religioasa, ceea ce reprezinta de doua ori mai mult decat in 1900 si de patru ori mai mult decat in 1850.

O privire asupra statisticilor referitoare la receptarea religiei in Europa Centrala si de Est, pe de o parte, si in tarile occidentale, inclusiv Statele Unite, pe de alta parte, pune in evidenta faptul ca procesul de secularizare este suficient de complex pentru a nu permite concluzii neverosimile, de tipul „tehnologizarea si comunismul conduc la reducerea sentimentului religios”.

Stefan Popa

.

• Dialogul dintre stiinta si religie in Romania
  Publicat in : Editoriale
• Miscarea Raeliana, o religie fara Dumnezeu
  Publicat in : Secte si culte
• Ora de religie din scolile romanesti
  Publicat in : Religie
• "Elegii Conservatoare - Reflectii est-europene despre religie si societate" - Recenzie
  Publicat in : Religie