Recenzie - Mihail Neamtu, "Elegii Conservatoare - Reflectii est-europene despre religie si societate", Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009, 321 pagini

O lucrare care este prefatata prin cuvinte pline de luciditatea marturiei, nu poate decat sa deschida orizontul unei alte cunoasteri. Ori aceasta carte a lui Mihail Neamtu poarta cu sine o astfel de deschidere: „Cand agora cetatii nu mai percepe profetismul sfinteniei, atunci vigilenta laica se poate dovedi un modest inlocuitor. Ea se exprima, foarte impur, in activitatea presei libere si neaservite banului otravit. Sarcina expunerii nedreptatilor din cetate le revine tuturor celor implicati intr-un proiect civic: liderilor din comunitatile rurale – de la fermieri pana la ingineri agricoli – , liceenilor silitori si respectuosi fata de traditiile inaintasilor, jurnalistilor autonomi, dascalilor scutiti de servituti politice si, in sfarsit, intelectualilor publici neinregimentati prin diverse sinecure. Volumul de fata se adreseaza acestor cetateni responsabili, dornici sa isi asume rolul de spectatori angajati intr-un loc care poate parea uneori cetatea tuturor faradelegilor” (p.

13).

Pornind cu aceasta provocare mystagogica si politica deopotriva, tanarul autor Mihail Neamtu recupereaza o serie dintre directiile teologiei sociale, teoretice si angajate deopotriva. Astfel cititorul poate inregistra teme diferite scrise in acelasi diapazon, elegiac si teologic deopotriva, interogativ de cele mai multe ori, autorul repozitionand, in raport cu propria gandire si cu aceea a crestinului modern, o serie de probleme. Probleme majore si parut minore, dovedind o data in plus maiestria unui suflet dispus sa recupereze, in cheia gandirii crestine, aspecte ale gandirii sociale prioritare redescoperirii normalitatii comunicationale. Pentru ca, dezafectandu-si tonul ultimativ din alte scrieri, Mihail Neamtu reuseste, inclusiv prin scriitura, sa aduca alaturi teologia elitelor – careia-i este unul dintre cei mai acerbi aparatori, si comunicarea simpla si cordiala (a se vedea articolul Costel si fiii Babelului, p. 116-117) a faptelor care constituie firescul discret al marturisirii. Compacta doar in jurul ideilor centrale, cartea deschide de fapt orizonturi nebanuite, agerimea argumentatiei ca si aceea a constructiei teologale imbiind la lectura.

In ce priveste continutul cartii retinem, ca pentru o fisa bibliografica, osatura editoriala. Astfel avem un prim capitol intitulat Valori si educatie (Reinventarea elitei; Decesul pedagogiei; Pretul mediocritatii; Etatismul: un demon; Biblioteca pentru tonti; Modele umane, nu doar institutii; Educatia, prioritate de dreapta; Religia in scoli: cui prodest?; Botezul micului ecran; Arta alternativa: finantare privita sau sprijin de stat?; Cultura liberala si revolutia digitala; Vieti paralele? Ortodoxia si secularizarea; Religia timpului nostru: patru raspunsuri la ancheta revistei Cultura, p. 23-62), incitant si pe alocuri echivoc, antrenant in discutii tacute cu autorul si, de ce nu, reactii imediate de corectare, in sensul dorit de acesta, a unora dintre mentalitati manifestate in lungul anilor. Poti sa nu fi de acord cu o serie de antinomii cautate – niciodata o biblioteca nu cultiva tonti, veti zice – dar nu poti ramane fara reactie.

Capitolul II, Familia sub asediu (Visul sau vidul copilariei; Botezul: in cristelnita, nu pe plasma; Cei trei ani de acasa; Cine mai transmite valorile?; Sindromul Hilary; Genul masculin; Barbatie si cavalerism; Incestul penal si Romania promiscuitatii; Prozelitismul homoerotic si limita prieteniei, p. 64-107), aduce cu sine suflul teologiei angajate in disputa imediata, de media, preocupata inclusiv de constructii formale elocvente, de elocinte muscatoare. Pertinent, dar nu prin experienta, autorul reuseste sa mute – fericit, am zice, discursul de pe oameni pe principii, reconditionand imaginea unor mituri sociale prin relecturarea lor teologica. Si nu este putin lucru. Efortul se continua si in capitolul III, Cata integrare si care Europa (Stasi si filmul impacarii; Costel si fiii Babelului; Egalitatea inoportuna; Patrimoniul Kosovo; Criza crestinismului european; Europa si islamul radical; Integrism musulman si lesin britanic; Iarna indiana; Declinul demografic european; Radicalismul islamic si cultura libertatii; Ortodoxia: multiculturalism sau universalitate?; Despre simbol, idol si icoana, p. 109-173), doar ca aici centrul de greutate hermeneutica se muta spre teologia politica, desigur una dintre cele mai rare expresii ale teologiei romanesti moderne, exprimand cu simplitate lucruri adeseori posibil de descoperit si in alte tratate, zise de specialitate, construite si comunicate greoi. Teme notorii, care au cu sine samburele unor teze de doctorat, sa zicem, sunt punctate cu farmec, incitand la aprofundare.

Daca in capitolul III accentul cade pe exegeza arealului european si mai apoi mondial, capitolul IV, Note ortodoxe (Afront secular si stima ortodoxa de sine; Inevitabil, un Patriarh; Paralogismele fricii; O agenda profetica; Multi laici, putini alesi; Nevoia dialogului; Ministri sau calugari?; O veste buna?; Un Papa particular; Cruciatul teuton; Doliul Bisericii Ortodoxe Ruse; Pofta de sange; Taxa pe ecumenism; Ortodoxia romaneasca: deficitul comunicarii si inflatia retorica; Despre bun-simt, discernamant si civilizatie; Clericalism, laicitate si sacerdotiul universal, p. 175-241), puncteaza constructii ale mentalului si comunicationalului din aria Ortodoxiei, identificand si propunand spre reflexie o serie de probleme ale vietii socio-pastorale contemporane. Incitante si curajos propuse, acestea consuma multe din dilemele rostite anost de altii, reconditionand expresivitatea ortodoxa a verticalitatii analitice. Ca si in cazul capitolelor anterioare, o lectura necritica a textului nu ajuta. Abia repozitionandu-te in raport cu cele enuntate de autor reflectia personala capata sens si adancime.

Capitolul V, un soi de punte mistica peste realismul capitolelor anterioare, propune, sub titlul Coram Deo (Canonul si vestitorul Ortodoxiei, Liturghia Bisericii: sinteza eshatologica; Alexandria: puntea lumilor; Filocalie si interioritate; Novus Adam; Pacea Craciunului; Pilat din Pont si drama politicii; Promisiunile tacerii, p. 244-294), o serie de puncte de vedere asupra teologiei in intelesul ei epistemiologic si istoric-eshatologic. Temele abordate aici par a fi rupte de dinamismul celor anterioare, tocmai de aceea se descopera a fi foarte importante. Un golf de odihna in Duh dupa o neimpacata odihnire in concret incheie teologic o evolutie la paralelele elegiace ale comentariului crestin asupra lumii moderne.

Pentru cultura catehumenala moderna, astfel de reflectii devin fundamentale. Cred ca viitorii ani ai reactiei pastorale a Bisericii Ortodoxe vor trebui sa reactiveze acest soi de luciditate, elegiaca in fond, informativa si formativa deopotriva, la nivelul mentalului misionar al slujitorului modern si al laicului caruia ii pasa, cu adevarat, de valorile Ortodoxiei. Tonul limpede, uneori prea pedant in raport cu realitatea dura din terenul pastoral – acolo unde autorul mai are de recuperat la capitolul cunoastere, ajuta la dimensionarea unor solutii. La posibila lor alcatuire, „ca in ghicitura”. Caci o diagnoza de genul celei propuse de Mihail Neamtu are obligatia de a se finaliza in cateva filoane de solutie imediata, altfel se incadreaza in retorismul atat de atent analizat de el. Ori tocmai solutiile care te imbie sa le intuiesti sunt remarcabile la Mihail Neamtu, in ciuda faptului ca ele tin mai cu seama de o structura a elitelor, desigur necesara. Miezul de smerenie pe care se solidifica discursul teologic, indiferent de latura nominala a sa, obliga la efort continuu, nu doar informal. Evolutia scriiturii lui Mihail Neamtu este un argument si din acest punct de vedere.

Drd. Stelian Gombos

.