Rugăciune este să te apropii de fiecare făptură a lui Dumnezeu cu iubire şi să trăieşti împreună cu toate, chiar şi cu cele sălbatice, în armonie. Aceasta doresc şi mă străduiesc să o pun în faptă. Ascultaţi să vă spun ceva care are legătură cu asta.
Cu câtva timp în urmă, cineva mi-a dăruit un papagal. In primele zile era foarte nesupus şi sălbatic. Nu te puteai apropia de el, era gata să-ţi taie mâna cu ciocul. Voiam, deci, să-l îmblânzesc cu harul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea. Ziceam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” lăuntric sau cu voce tare, şi cu o vărguţă îl atingeam pe spate, în vreme ce papagalul se afla în colivia lui. Am făcut această mişcare de trei ori, cu atenţie. In după-amiaza aceleiaşi zile am făcut la fel. In ziua următoare, de asemenea, la fel.
După puţine zile îl atingeam cu vărguţa pe cap, zicând lin „Doamne Iisuse...”. Tot timpul cu atenţie, să nu se mânie pasărea.
Această mişcare n-am făcut-o mult timp. După puţine zile, îl atingeam pe cap şi coboram cu vărguţa pe spate, până la coadă. Dacă n-am văzut nici o împotrivire, am început să-i pun vărguţa la gât şi-l mângâiam pe piept în jos, lin, ca să nu-l scot din sărite, şi rostind totdeauna rugăciunea. Apoi am prins îndrăzneală, am lăsat vărguţa, am luat un creion şi am făcut aceleaşi mişcări. In cele din urmă, am lăsat creionul şi am început să folosesc mâna. Se ivise deja familiaritatea, aşa că l-am scos afară din colivie şi se urca pe umărul meu. Ne plimbam pe hol împreună. Şi când stăteam la masă, venea şi mâneam împreună. Dar l-am pierdut. Intr-o zi a venit un preot cu mulţi copii, iar aceştia au deschis colivia şi papagalul a fugit.
După ceva timp ne-au adus alt papagal, acesta pe care îl avem acum. Sălbatic şi acesta, ca şi cel dintâi. In acelaşi fel, lin şi cu rugăciune, l-am îmblânzit şi pe acesta. A început încet-încet să spună diferite cuvinte, să strige nume, să iasă din colivia lui, să se urce pe mine, să mănânce împreună cu mine. Când iese afară, îi pun zăvorul şi el stă pe colivie. Când vreau să intre iar înăuntru, îi arăt printr-un semn să coboare şi să intre.
Atunci merge, trage zăvorul şi intră. Este însă egoist, şi vrea să fii atent la el, să-i vorbeşti cu dulceaţă, să nu-l dispreţuieşti. Este mai cu seamă gelos, şi de aceea nu vrea să-i vorbeşti altuia, nici să iubeşti pe altcineva. Altfel se mânie rău. Acum, că am dobândit mare prietenie, a învăţat nu numai cuvinte şi nume, ci zice şi rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Spune, de asemenea, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Mărie, Domnul este cu tine”, „Dumnezeu este bun”, „Dumnezeu este foarte bun”, cântă şi „Doamne miluieşte” ş.a.
Acum vreau să îmblânzesc şi un vultur. L-am găsit în nordul Eviei. Acolo unde mă duc şi mă odihnesc, un pic mai sus, am găsit un loc pe care l-am numit „cuib de vultur” Nu i-am dat acest nume întâmplător. Este foarte greu să ajungi acolo. Este o prăpastie stâncoasă, iar jos - Egeea. Când atmosfera este bună, de acolo se vede Kavsokalivia din Sfântul Munte.
Intr-o zi am văzut acolo un vultur cu aripile deschise. Doi metri şi jumătate! Fiară! Trecea pe deasupra noastră fără să bată deloc din aripi, liniştit. Am urzit un plan: precum am îmblânzit papagalul, să îmblânzesc şi vulturul. Şi cred că, dacă ajută Dumnezeu, vom deveni prieteni cu vulturul. O s-o facem întru sfinţenie. Şi păsările vor să se roage. Le place citirea. Vulturului îi place şi carnea.
Să vă mai spun ceva.
A venit odată o femeie, doamna Leni, acolo unde mă duc eu în pustie, în nordul Eviei, şi mi-a adus căpriţele ei. Mi-a spus:
- Poţi să faci o rugăciune şi pentru caprele mele,
că nu merg bine?
M-am ridicat. Au venit singure, n-a fost nevoie să mi le aducă. Mi-am întins mâinile şi am citit o rugăciune. Au venit lângă mine, au ridicat căpşoarele şi mă priveau. Un ţap s-a apropiat mai mult, s-a aplecat si mi-a sărutat mâna. Voia să-l mângâi. L-am mângâiat, a fost mulţumit. M-au înconjurat toate şi mă priveau în faţă. Le-am binecuvântat. Eu vorbeam, mă rugam.
Cândva am avut un câine. Dacă mă vedea afară, venea... pap! - îmi săruta mâna, mă umplea de bale şi fugea, ca să nu-l cert.
Cel ce are înţelepciunea cea dumnezeiască, le priveşte pe toate cu iubire
Toate cele ce ţin de natură ne ajută mult în viaţa duhovnicească, atunci când sunt cu harul lui Dumnezeu.
Eu, când simt armonia naturii, plâng într-una. De ce să nu avem poftă de viaţă? Să o trăim în Duhul lui Dumnezeu, în Duhul adevărului. Cel ce are Duhul lui Dumnezeu, cel ce are înţelepciunea cea dumnezeiască, le priveşte pe toate cu iubirea Iui Dumnezeu, şi ia aminte la toate, înţelepciunea lui Dumnezeu îl face să le stăpânească pe toate si să se bucure de toate.
Fragment din cartea "Ne vorbeste parintele Porfirie", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Ne vorbeste parintele Porfirie"
.jpg)
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.