Prolog

In prologul acestei cărţi aş vrea mai întâi şi în primul rând să mulţumesc mult tuturor cititorilor primei mele cărţi Cu taxiul pe străzile oraşului, pentru care cu mare emoţie am primit mii de telefoane şi sute de scrisori în care vă exprimaţi dragostea, dar şi nevoia de a vorbi cu mine. Pe cât a fost cu putinţă, le-am răspuns tuturor. Il rog pe Dumnezeu să-mi dea puterea dragostei, a răbdării şi a înţelegerii, ca să pot să vă fiu mereu alături.

Pentru cei care nu ştiu acest lucru, eu, mai înainte de a deveni monahie, am fost şofer de taxi, timp de aproape zece ani, începând din 1997. De-a lungul acestor zece ani am auzit şi am trăit foarte multe. Una dintre poveştile care m-au impresionat în mod special a fost aceea a Constantinei, care trăia într-o stare de nedreptăţire şi de trădare făţişă din partea oamenilor celor mai apropiaţi ei. O femeie lipsită de dragostea familiei şi mai ales a mamei sale, care şi-a pierdut iubitul soţ şi copilul pe care îl purta în pântece, care a fost prinsă în plasa alcoolismului, care, deşi a reuşit să treacă şi peste acest mare obstacol, a fost înşelată de al doilea ei soţ care, însuşindu-şi averea pe care ea o strânsese cu multă trudă şi efort, a băgat-o în închisoare ca datornică şi care, în cele din urmă, după ce începuse să aibă din nou încredere în oameni, s-a îndrăgostit încă o dată, pentru ultima oară, de acela care a trădat-o în chipul cel mai cumplit cu putinţă.

Cu toate acestea, sufletul acestei femei a rămas curat şi fără vicleşug. A continuat să iubească, pentru că inima ei era creată pentru acest scop. Această dragoste însă nu mai putea să se restrângă la una sau două persoane. Trebuia să se extindă.

Aşadar, povestea acestei femei m-a impresionat adânc. De aceea am hotărât să scriu şi să public într-o carte viaţa ei, având încredinţarea că veţi avea din aceasta mult folos, în primul rând, pentru că vă veţi încredinţa că există oameni care înfruntă greutăţi şi probleme de necrezut, probabil mai mari decât ale voastre şi astfel, vă veţi mângâia şi veţi percepe problema voastră la adevăratele ei dimensiuni.

Nu vă voi dezvălui cât de mare a fost sprijinul pe care i l-am dat Constantinei în suferinţa ei, nici cât de mult am contribuit la marea ei hotărâre. Dar, aşa cum singuri veţi descoperi, citind mult chinuita ei viaţă, din încercări de foc poţi ieşi nevătămat, puternic, plin de încredere în sine şi de dragoste, ca şi ea.

Să înţelegem că până la urmă suferinţa şi încercările sunt un dar de la Dumnezeu! Dacă priveşti cu gând bun suferinţa sau boala ta, acesta te va duce mai aproape de Dumnezeu şi te va face fericit. Dacă nu, atunci vei trăi nefericirea din plin. De asemenea, sărăcia dacă o priveşti cu gând bun nu te va supăra. Dar ca să se întâmple acestea, trebuie neapărat ca în sufletul nostru să existe Dumnezeu. O mare greşeală în care cad mulţi este aceea de a-L vedea pe Dumnezeu ca pe Unul Care pedepseşte. Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ci propriile noastre greşeli şi păcate, adică noi singuri ne pedepsim pe noi înşine.

Odată s-a pus întrebarea: Care dragoste este cea mai mare? Toţi au căzut de acord că este dragostea de mamă. Totuşi cea mai deplină şi cea mai frumoasă dragoste este cea a lui Dumnezeu! Dragostea mamei se aseamănă cu raza de soare, în vreme ce dragostea lui Dumnezeu este soarele însuşi, izvorul luminii. Dragostea lui Dumnezeu nu are sfârşit!

Noi însă am făcut din şinele nostru dumnezeu şi nu-i îngăduim lui Dumnezeu să intervină în viaţa noastră, aşa încât să împărătească în ea dragostea, bucuria şi pacea, roadele harului dumnezeiesc. Astfel, lumea umblă fără nădejde şi fără o perspectivă adevărată pentru ziua de mâine. Aşadar, a venit vremea să ne întoarcem mintea şi inima către Dumnezeu, adevăratul Izvor al fericirii.

Fragment din cartea "S-a luptat cu valurile"

O noapte fără stele, cu întuneric adânc pe care încă şi mai ameninţătoare o făcea vântul puternic. Valurile înspumate se loveau cu furie de stânci, ridicându-se la câţiva metri peste suprafaţa mării. Nimic nu ar fi putut ţine piept avântului lor. Cerul era încărcat, dar nu încă pregătit să-şi dezlănţuie furia. Puţin mai sus de sânul lacom al mării, o mică adâncitură săpată în stâncă forma o peşteră strâmtă.

Aici întunericul putea fi pipăit şi numai lumina fulgerului ce prevestea furtuna dădea la iveală prezenţa unei siluete ghemuite: o formă umană se legăna ca un pendul nervos. Intr-un moment de repaus al freneziei valurilor s-a auzit un murmur nedesluşit.

Odată cu următorul fulger s-a văzut faţa speriată a unei femei care urmărea cu nepăsare urgia. Apoi s-a ghemuit din nou. Puteai totuşi să distingi un chip frumos, deşi chinuit de frigul pătrunzător, chip ce strălucea între pletele negre, ude, lucioase, care cădeau în dezordine pe umerii aplecaţi. Puţin mai încolo, un bărbat în vârstă, în jur de şaptezeci de ani, stătea pe marginea unei stânci, răbdător şi semeţ, parcă făcând în ciudă vremii, pescuind cu undiţa lui. înţeleptul bătrân ştia că astfel de zile erau prielnice pentru pescuit.

Totuşi, marea refuza cu încăpăţânare să-şi dea roadele pescarului amator, care s-a ridicat dezamăgit, şi-a adunat sculele şi a urcat încet, escaladând cu grijă stâncile.

Ajungând în locul unde se afla mica peşteră, s-a oprit să-şi tragă răsuflarea şi, privind în zare, şi-a pus mâinile în şolduri uşurat. Un geamăt care s-a auzit deodată din peşteră aproape că l-a făcut să-şi piardă echilibru de uimire şi de spaimă. S-a întors brusc şi a privit în adâncul peşterii. La început, vederea lui slabă l-a amăgit făcându-l să creadă că un animal, alunecând din cauza vremii, s-a adăpostit acolo. S-a gândit să se îndepărteze, dar când să plece, în ultima clipă, a distins silueta unui om cu faţa zbârcită şi a hotărât să se apropie. Cu lanterna în mână, a ajuns în fundul peşterii unde a zărit o femeie aproape îngheţată şi lividă, din cauza frigului aprig.

- Ce faci aici singură, copila mea?

Neprimind niciun răspuns, bătrânul s-a neliniştit şi s-a apropiat mai mult. A apucat-o de umăr ca să vadă dacă e vie. Trupul femeii a căzut aproape fără suflare pe pământul ud din peşteră.

Bătrânul mai că a înnebunit de frică. A încercat să o aducă în simţiri. Femeia a reuşit să-şi deschidă ochii. A încercat să se ridice, dar s-a prăbuşit iar, pierzându-şi cu totul cunoştinţa. Bătrânul, cuprins de frică şi neştiind ce să mai facă, a lăsat-o şi a mers după ajutor. Nu putea sin-gur să o care. A ieşit în drumul public, dar acolo nu a văzut pe nimeni. A înaintat câţiva metri puţin mai încolo, unde se zărea o lumină palidă. Gâfâind, a alergat, cu toată puterea care îi mai rămăsese, şi a bătut cu putere la poarta unei case.

- Ajutor! Deschideţi-mi! Deschideţi! O femeie moare! Se auzi o voce încă somnoroasă, deranjată de gălăgie:

- Cine e? Ce vreţi?

- Vă rog, deschideţi! Trebuie să anunţ poliţia! O femeie moare pe stâncă.

Un bărbat grizonat, cam la şaizeci de ani, cu părul răvăşit de somn, a deschis uşa.

- Ce s-a întâmplat? a întrebat îngrijorat.

- Repede, cheamă poliţia! l-a rugat alarmat.

După ce a dat telefon, i-a povestit în detaliu ce s-a întâmplat. De vreme ce nu puteau face nimic, aşteptau neliniştiţi poliţia, care, din fericire, nu a întârziat să ajungă.
Bătrânul le-a arătat celor doi poliţişti locul unde zăcea femeia. Aceia au coborât pe stânci cât de repede au putut şi au ajuns la peşteră. Femeia era fără simţire. Cu greu au dus-o până la jeep. Părul îi acoperea faţa aproape complet şi hainele îi erau ude. Au acoperit-o cu o pătură pe care le-a dat-o localnicul acela şi au pus-o pe scaunul din spate. Bătrânul, mâhnit pentru tânăra necunoscută, a întrebat dacă poate să fie cumva de folos.

- Din păcate, nu. Ceea ce ai făcut este de ajuns. Mergi la secţie şi aşteaptă. O să o ducem noi la spital, l-a liniştit unul dintre poliţişti.

Acela a încuviinţat şi a rămas să privească întristat maşina poliţiei care se îndepărta.

Al doilea poliţist stătea în spate lângă femeie, încercând să o încălzească. Ea îşi revenise din leşin, dar tremura ca un peşte. Poliţistul îi sprijinea fruntea cu palma.

- Se pare că are febră şi nu poate să respire. Nu mai avem timp.

Colegul lui s-a întors şi a aruncat o privire grăbită.

- Ce să facem, Costas? Am sunat la spital şi trimit o ambulanţă. O să o întâlnim pe drum.

Femeia respira foarte greu.

- Ce treabă şi asta! Ce căuta acolo jos?

- Poţi să cauţi mult şi bine. Nu poţi şti.

Costas o privea cu compătimire şi privirea i s-a oprit asupra inelului pe care îl purta, verigheta ei de platină. I-a scos-o şi, cu lanterna, a citit un nume: Alexandru. Apoi şi-a aruncat privirea asupra încheieturii mâinii ei drepte.

- Sakis, asta este măritată şi bogată. Poartă ceas Rolex.

- Aşa se întâmplă, Costas. Bogaţii au mai multe probleme decât noi, cei săraci.

Mai înainte de a-şi termina fraza, au auzit sirena ambulanţei, în câteva secunde s-a ivit brusc din direcţia opusă. Maşina de poliţie s-a oprit şi ambulanţa a întors. Brancardierii au transportat-o pe biata femeie, iar poliţistul care o îngrijise a hotărât să îi însoţească.

După ce a pornit ambulanţa, asistentul, iute ca fulgerul, i-a pus femeii masca de oxigen, căutându-i în acelaşi timp vena ca să-i administreze ser fiziologic. Costas s-a aplecat asupra ei şi o mângâia pe frunte. Faţa lui părea înconjurată de o aură din altă lume şi glasul lui, ca o şoaptă prelungă, se auzea spunându-i la ureche:

- Curaj! Ajungem. Nu ceda acum!

Şi era adevărat. Se putea ca acestea să fie ultimele ei clipe. Totuşi, privind-o, i se părea că, deşi avea ochii închişi, buzele voiau să zâmbească. De îndată ce au ajuns la spital, doctorii s-au grăbit să o conecteze numaidecât la aparate.

- O pierdem! Nu are puls! a strigat doctorului o asistentă.

- Cincizeci de miligrame de atropină! a spus poruncitor doctorul.

O altă asistentă i-a administrat medicamentul. Doctorul, privind cardiograful a văzut o linie dreaptă.

- Resuscitare! Defibrilatorul, repede! O pierdem... înapoi!

I-a făcut şocuri electrice şi au început să o maseze. In cele din urmă, s-a văzut pe cardiograf pulsul. Doctorul a răsuflat uşurat şi a continuat cu îngrijirile necesare.
în afara salonului, Costas, deşi terminase de mult tura, aştepta să fie anunţat despre starea ei. Mergea de la un capăt la altul pe lungul coridor cu vădită îngrijorare pe chip. Işi bău nervos cafeaua şi privea la fiecare minut ceasul mare de pe perete. A trecut destul timp până ce doctorii au ieşit din salonul de urgenţe, ducând-o pe femeie pe targa. Costas a alergat îngrijorat după ei.

- Doctore, ce s-a întâmplat?

- Incă nu putem şti sigur. Trebuie să treacă cel puţin patruzeci şi opt de ore ca să i se stabilizeze starea.

- O ducem în salonul de terapie intensivă, completă o asistentă.

A privit-o pe femeia epuizată de pe targa şi, ca o undă electrică, i-a pătruns întregul trup un simţământ necunoscut de el până atunci.

- Ce am păţit? s-a întrebat.

Atunci şi-a dat seama că se afla de două ore şi jumătate la spital pentru un om pe care îl vedea prima oară în viaţa lui. între timp, poliţiştii începuseră să facă investigaţii la locul unde fusese găsită femeia, căutând vreun indiciu în legătură cu identitatea ei. Dar oricât au căutat, tot degeaba. Nici geantă, nici acte, nimic. Aşa că s-au întors fără niciun rezultat la secţie.

O fată tânără, având nu mai mult de şaptesprezece ani, cu îmbrăcăminte conservatoare, cu privirea plină de sfială şi de o anumită teamă, aştepta în staţie autobuzul ca să se întoarcă acasă. Era femeia necunoscută de pe stâncă la o vârstă mult mai mică. O maşină s-a oprit în faţa ei, iar ea, nedumerită, şi-a întors faţa în altă direcţie.

- Ce s-a întâmplat, Constantina? Nu ne dai atenţie? Era Antonis, cumnatul verişoarei ei, Stela.

- Antonis! Nu te-am recunoscut...

- Nu mergi acasă? Hai că te duc eu.

Constantina a ezitat pentru câteva clipe. Apoi, trecând peste acea ezitare de moment, s-a urcat în maşină. S-a aşezat pe marginea scaunului, privind în faţă şi ţinându-şi strâns geanta în mâini. Acela o urmărea şi a zâmbit cu subînţeles. Pentru o clipă privirile li s-au întâlnit şi s-a arătat zâmbetul ei reţinut.

- Aţi lucrat până acum? a întrebat-o.

- Da, facem ore suplimentare în ultima vreme, i-a răspuns întorcându-şi din nou privirea către drum.

Până să ajungă la casa ei, nu au mai schimbat alte cuvinte, nici vorbe, nici priviri. Antonis a oprit la colţ şi, când ea se pregătea să coboare, a apucat-o de mână, împiedicând-o să plece.

- Nu pleca încă!

Constantina a rămas buimăcită. Antonis s-a aplecat şi şi-a lipit buzele de ale ei. Ea a rămas mută de uimire, ne-ştiind cum să reacţioneze. Era primul ei sărut. Acceptului stânjenit de la început i-a urmat panica. S-a smucit brusc, a deschis uşa maşinii şi a fugit, de parcă era urmărită. Cu mâinile tremurânde, şi-a căutat în geantă cheile de la casă. Faţa îi ardea ca focul.

Toată noaptea Constantina a stat trează. Se gândea la sărutul cu Antonis şi, după ce, pentru o clipă, a fost aprinsă de o dorinţă necontrolată, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi de remuşcare.

Duminică în zori s-a pregătit să meargă la mănăstire, unde era călugăriţă prietena ei, dar şi pentru că voia să vorbească cu duhovnicul ei, cu care programase o întâlnire cu mai multe zile în urmă. Ajungând în preajma mănăstirii, a ezitat un pic să înainteze. Liniştea şi pacea pluteau pretutindeni. S-a oprit puţin să privească straturile de flori, în vreme ce ciripitul dulce al păsărilor pătrundea aerul dimineţii de duminică, aducând puţină încredere în sufletul ei întristat şi speriat de cele întâmplate.

A intrat în biserică şi a mers pe partea stângă, într-un colţ, unde o ascundea marele iconostas. Psalmii cântaţi de monahii îi îndulceau sufletul tulburat. La sfârşitul Sfintei Liturghii a ieşit în curte şi aştepta să o vadă pe prietena ei, care nu a întârziat să se arate. Când i-a văzut chipul ama-bil, plin de dulceaţă, şi zâmbetul ei cald i s-a părut că vede o sfântă. Nu se mai sătura să o privească. Dar prietena ei a simţit că ceva o frământa pe Constantina.

- Eşti bine, Constantina? Ţi s-a întâmplat ceva?

- Nimic deosebit... Ceva nedesluşit îmi pricinuieşte melancolie, ca şi când ar urma să se întâmple ceva rău. Ştii, ca o umbră ameninţătoare pe care o simţi că te urmăreşte şi nu poţi face nimic ca să scapi de ea.

Nu a mai spus nimic şi pentru moment a lăsat-o pe prietena ei să meargă la biserică. Constantina s-a mărturisit la duhovnicul ei şi, plângând, i-a povestit întâmplarea cu Antonis. Şi-a ridicat faţa udă de lacrimi şi l-a privit. Dar nu a îndrăznit să mărturisească că i-a plăcut ceea ce s-a întâmplat.

- Şi tu? După sărut ce ai făcut?

- Am plecat!

Părintele s-a încruntat ca şi când nu ar fi crezut-o. Ea şi-a plecat din nou capul. I-a dat canon să se roage mult. După ce preotul i-a citit rugăciunea de iertare, Constantina a ieşit din biserică şi a mers în locul ei drag, acolo unde putea privi cum marea se juca cu razele soarelui ce îşi arăta toată paleta de culori deasupra ei. Nu şi-a dat seama cât timp a rămas acolo. Singurul lucru l-a care se gândea era sărutul lui Antonis care nu mai pleca din mintea ei. Se simţea vinovată, dar o necăjea şi o stare de răzvrătire faţă de intenţia de a se împotrivi gândului.

O mână o atinse pe spate. S-a întors tresărind. Era prietena ei care, privind ochii înlăcrimaţi ai Constantinei, a întrebat îngrijorată:

- De ce plângi? Spune-mi, te rog, ce se întâmplă?

- Mai bine lasă, Metodia... Tu nu ştii despre lucrurile astea.

Incepând din ziua aceea, Constantina a început să fie chinuită de coşmaruri şi noaptea vorbea în somn. Considera că a făcut ceva rău şi nu putea să şi-o ierte. Până ce, într-o seară, mama ei a auzit-o rostind în somn numele lui Antonis. A trezit-o şi a întrebat-o cine era acest An-tonis şi ce era între ei. Apoi, ameninţând-o că îi va spune tatălui ei, a reuşit să îi smulgă adevărul.

Din acea zi, viaţa Constantinei a devenit adevărat martiriu. Acel sărut a făcut ca purtarea mamei să devină şi mai aspră. în fiecare seară, doamna Ermioni mergea la patul fetei sale şi îi şoptea la ureche ocări şi blesteme. Dar nu s-a oprit doar la acestea, ci chinuia şi trupul fiicei sale. Constantina, de teamă să nu se scoale tatăl ei şi să mănânce şi mai multă bătaie, dacă ar fi aflat ce s-a întâmplat, muşca perna care i se uda toată de şuvoiul lacrimilor.

Purtarea grosolană a doamnei Ermioni continua în fiecare zi, fie prin vorbe, fie prin fapte. Astfel Constantina a căzut în melancolie şi s-a închis cu totul în sine, trăind sub stăpânirea fricii. Erau momente când îi pătrundea în minte ideea sinuciderii, ca unic mijloc de ieşire din chinurile de nesuportat.

Intr-o după-amiază ploioasă, după ce terminase lucrul, pe când mergea prin ploaie fără umbrelă, absorbită cum era de gândurile ei, nu a auzit scrâşnetul produs de un camion care a frânat brusc. Din fericire, şoferul a oprit la timp. A coborât din maşină şi, ieşit din fire, plin de mânie şi enervare, i-a strigat:

- Eşti întreagă la minte, fetiţo? Vrei să mă faci criminal? Să mă bagi la închisoare? Dacă-ţi trosnesc acum una, te roteşti ca o sfârlează. Vrei să mori şi ai găsit roţile mele? Piei din ochii mei! Neghioabo, pleacă până nu-mi pierd calmul de tot!

Intre timp, lumea se adunase în jur şi se uita la Constantina, care era mută de groază, şi la şofer. O doamnă în vârstă a apucat-o de umăr şi i-a zis:

- Hai, fata mea, mergi acasă şi să nu mai faci aşa ceva!

Şoferul şi doamna aceea credeau că a vrut să se sinucidă. Ce mult greşeau! Niciodată nu şi-ar fi vândut sufletul diavolului, pentru că flacăra credinţei ardea încă înăuntrul ei, cu toată disperarea în care se afla. Mergând pe jos, a ajuns în faţa bisericii Sfântului Gheorghe. A privit poarta. Era deschisă. A înaintat până la catapeteasmă şi s-a oprit înaintea icoanei lui Hristos.

- Iartă-mă! Te rog, Hristoase al meu, iartă-mă! Ce era să fac, din neatenţia mea? Dar cât să o mai rabd pe mama? Te rog să mă iei lângă Tine repede, cât mai repede! Nu o mai suport!

Monahia Porfiria
S-a luptat cu valurile, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "S-a lupta cu valurile"

* Numele persoanelor din carte sunt, din pricini lesne de înţeles, fictive.

• Neintelegerile dintre crestini
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Divortul
  Publicat in : Nunta
• Sa traim fara a supara
  Publicat in : Editoriale
• Cine pe cine educa emotional
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: