La inceputul anilor 1960, o frantuzoaica, o cucoana nici prea cruda, nici prea in varsta, i-a trimis o scrisoare patetica si disperata lui Jean-Paul Sartre. Femeia nu era ceea ce numim o intelectuala, nu avea studii de filosofie, dar probabil ca avea unele lecturi, iar ca profesiune era ceea ce este si astazi: patroana unui magazin de galanterie. Sartre, privind scrisoarea, i-a aratat-o unei prietene, o grafoloaga care i-a spus destinatarului ca corespondenta lui se afla in pragul sinuciderii si ca trebuie salvata. Argumentul acesta l-a decis pe filosof sa o caute pe autoarea scrisorii, autoare care, ulterior, a scris o carte de amintiri despre Sartre, producand si unele dovezi irefutabile ale prieteniei sale -unii cred ca a fost mai mult decat o prietenie - cu pontiful existentialismului.
Acestea sunt faptele, sau asa le rezuma la sfarsitul anului 1988 o revista franceza de mare tiraj.
Nu am retinut numele cartii si nici pe acela al autoarei ei astazi cinqantenara. Iar daca in loc de Sartre, as fi aflat ca Evdokimov, Berdiaev sau Lossky ar fi impiedicat o femeie sa isi ia viata si sa comita implicit cel mai mare pacat, nu as fi surprins.
Filosofii apuseni, si poate nu numai ei, au pierdut demult contactul nemijlocit cu sufletele; ei se adreseaza unui interlocutor abstract care se numeste public iar cel mai adesea acest public nu e altceva decat un cerc restrans de specialisti.
E.M. Cioran publica in 1973, in De Vinconvenient d'etre ne, aceasta diatriba apodictica: „Plotin, povesteste Porfir, avea darul sa citeasca in suflete. Intr-o zi, pe neasteptate, ii spune discipolului sau, uluindu-l, sa nu incerce cumva sa se sinucida, ci mai degraba sa intreprinda o calatorie. Porfir a plecat in Sicilia unde s-a vindecat de melancolie, dar, adauga el plin de regret, a lipsit astfel de la moartea magistrului sau, survenita in timpul absentei sale. E multa vreme de cand filosofii nu mai citesc in suflete. Nu asta le este meseria, s-ar putea obiecta. Dar nici nu le pasa ca nu ne mai intereseaza deloc".
Cioran la randul sau, sustine unul dintre admiratori, ar fi impiedicat o japoneza - cititoare a sa - de la pacatul capital. Din nefericire, monopolul modern, sau numai actual, al citirii in suflete nu si-l poate revendica. Il imparte deocamdata cu Sartre. Si poate ca partajul va continua.
De ce nu s-a adresat frantuzoaica unui psihanalist!?. Ar fi fost si firesc (anii 1960) si de bon ton. Cum era parizianca, nu o putem banui de resursele vreunui. bun simt taranesc. Si inca o observatie: nu „gandirea" sau vreuna din cartile lui Sartre au mantuit-o, ci comuniunea, intalnirea nemijlocita cu el, cu confesorul din filosof.
Un fapt divers, chiar si atunci cand il are ca protagonist pe un ganditor, nu ne spune foarte mult, insa indicatia lui simbolica pare sa vesteasca ceva: o deplasare a accentului de pe creier pe inima acolo unde ne-am fi asteptat mai putin - la Paris.
(1989)
Dan Ciachir
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.