- Omul nu se acceptă pe sine, e nemulţumit de el însuşi şi, din acest motiv, este pretenţios faţă de alţi oameni, aşa cum este şi faţă de el însuşi. De unde provine această ură de sine?

- La drept vorbind, nu-mi plac îndemnurile referitoare la iubirea de sine. Mai curând, cred că omul trebuie să se accepte pe sine. Pe sine omul nu se acceptă dintr-un motiv oarecare. Ne acceptăm pe noi înşine, pentru că Dumnezeu ne-a creat, mama ne-a născut. Ce putem face? Suntem aşa cum suntem.

Cauza neacceptării de sine vine din copilărie. Din anumite motive, bebeluşul nu a primit în primele sale luni de viaţă acceptarea totală din partea mamei. A iubi sau a nu iubi copilul în funcţie de aspectul său fizic este un fel de perversiune. O mamă normală, dacă a avut o sarcină normală şi a născut fără probleme, îşi va accepta bebeluşul cu mare bucurie şi emoţie. Şi, de altfel, îl va purta mereu în braţe. Pediatrii au ajuns la concluzia că a purta bebeluşul în braţe mai mult timp este foarte bine. Dintre copiii purtaţi în braţe permanent de părinţi, bunici, fraţi, unchi sau mătuşi, cresc oameni binevoitori şi prietenoşi.

Un bebeluş are sistemul nervos nedezvoltat. Un matur, chiar dacă îl doare un picior, se poate bucura în acelaşi timp de un eveniment fericit. Sau, dimpotrivă, se simte foarte bine fizic, dar simte tristeţe. Copilul nu are această segmentare, pentru că stările pe care le are îi copleşesc întregul corp. De aceea, atunci când mama sau alt apropiat care îl iubeşte îl priveşte cu admiraţie: „Soarele meu, ce frumuseţe eşti tu!”, el este cuprins de fericire. Aceasta este lumea lui.

Un copil care, în timpul sarcinii, în timpul naşterii şi în primele luni după naştere a primit uimirea, admiraţia şi dragostea părinţilor săi („Doamne, ce fericire, că te-ai născut!”), se va accepta pe sine mai târziu. El va avea această segmentare firească: mă accept pe mine însumi, aşa cum m-a făcut mama, cum m-a creat Dumnezeu. Eu sunt aşa cum sunt şi mă accept. Eu nu sunt rău, eu sunt bun. Cu toate acestea, nu mă port mereu bine şi nu arăt mereu bine, nu sunt mereu mulţumit de sine, iar uneori sunt dezgustat de sine.

Astfel, omul delimitează foarte clar următoarele: iată, nu-mi place acest lucru la mine şi sunt nevoit să-l schimb, chiar dacă nu pot sau nu vreau. Unele lucruri însă îmi plac
la mine şi sunt mândru de ele. O asemenea atitudine va avea şi faţă de alţi oameni.

- Cred că un asemenea om este mult mai liniştit şi are mai puţine emoţii în legătură cu sine.

- Are multe emoţii în legătură cu sine, dar sunt adecvate şi ancorate în prezent. Adică ele încep cu un motiv, parcurg o anumită cale, apoi se termină, atunci când nu mai există motivul. Fie omul s-a schimbat în bine, şi-a ispăşit vina şi a depăşit situaţia în care era foarte rău, fie a acceptat faptul că nu poate schimba nimic, şi nu are rost să se streseze prea mult. Adică şi-a acceptat condiţia. El nu-şi exprimă nemulţumirile şi problemele în mod vădit. In ceea ce priveşte dialogul cu oamenii, el este deschis şi direct.

In acest fel, el va avea, într-adevăr, relaţii bune cu lumea.

- De ce îi este mai uşor să suporte neajunsurile şi indiferenţa oamenilor?

- Pentru că nu i-au lipsit îmbrăţişările şi ochii admirativi ai mamei.

- Cum să transpunem acea lume din copilărie în prezenţi Dacă a fost atunci, ce s-a ales de ea în prezent?

- Lumea aceea este tot acolo. Omul care nu a avut parte de ea trebuie să parcurgă o cale foarte lungă, înţelegând că el nu va mai fi niciodată bebeluş şi nu va avea niciodată mamă.

- Am descris omul care se iubeşte sau se acceptă pe sine. Să-l descriem, totuşi, şi pe cel care nu se acceptă.

- Din anumite motive, încrederea sa faţă de lume şi de sine (pentru că bebeluşul şi lumea sunt una) nu s-a dezvoltat. Fie că a fost orfan, fie mama sa era bolnavă sau indispusă. Poate că a născut un copil de la un bărbat pe care nu-l iubea. Copilul era nedorit şi mama nu ştia cum să trăiască mai departe. Sunt diverse situaţii.

- Credeţi că aceste situaţii provin din copilărie?

- Acest lucru se imprimă din pruncie. Copilul care a primit dragoste şi atenţie de la început va avea o vitalitate foarte mare şi îi va fi uşor să suporte greutăţile de mai târziu. Lumea se va purta bine cu el şi el se va purta bine cu lumea. El îşi va da seama că ea, în mare, este bună, şi el este, de asemenea, bun.

- Cunosc persoane care au primit dragoste în pruncie, iar în adolescenţă aveau conflicte cu părinţii. In concluzie, ei nu se acceptau pe sine.

- De fapt, e de dorit ca adolescenţa să fie trăită în condiţii bune. Inţeleg mecanismul acestor oameni. In pruncie, ei au trăit foate bine, atât de bine, încât nu au avut timp să afle că poate fi şi altfel. La un moment dat, totul s-a prăbuşit şi pare nedrept. Ei bine, aceşti oameni, mai curând, vor fi luptători pentru dreptate. „Este nedrept. Am avut totul, dar ne-au privat de acest tot.”

- Iată, un asemenea om s-a maturizat. Care sunt consecinţele maturizării?

- Există două concluzii care provin din copilărie. Eu sunt un om rău, deci este corect cum se raportează alţii la mine. Prin urmare, trebuie să plătesc toată viaţa, pentru că nu am fost pedepsit până acum. Adică, să demonstrez mort-copt că sunt demn de iubire, să fiu mereu bun, să-i ajut pe toţi, să fiu perfect. Dacă mă tratează cineva bine, este suspect. Prin urmare, fie trebuie să mă străduiesc să ajung perfect, fie să mă pregătesc de ce este mai rău, pentru că acestea toate se vor sfârşi la un moment dat. De ce s-a îndrăgostit ea de mine, mă rog? Probabil, este bolnavă cu capul şi nu a înţeles că sunt un prăpădit. In tot cazul, se va termina prost.

Acesta este genul de persoană care se străduieşte mereu să-şi demonstreze faptul că merită o atitudine bună, dar, în acelaşi timp, nu acceptă să i se acorde atenţie. Ii este
foarte greu să accepte iubirea şi nu crede că este iubit. „E imposibil să fiu iubit! Trebuie mereu să-ţi ofer, să-ţi ofer, să-ţi ofer, şi numai astfel, voi accepta faptul să te comporţi
bine cu mine.”

Un astfel de om oferă mereu, dar nu poate accepta nici iubire, nici bani, nici un salariu mai mare, nici şansele care i se oferă. De exemplu, şi-a expediat CV-ul şi a fost acceptat imediat. I s-a spus: „Sunteţi candidatul ideal. Vă aşteptăm.” La auzul acestor cuvinte însă, el se simte inconfortabil. „Probabil, există un candidat mai bun. Atunci când îşi vor da seama, cred că mă vor alunga.” Adesea, în timpul interviurilor, se comportă în aşa fel încât angajatorii să fie dezamăgiţi. In general, relaţiile sale cu oamenii sunt foarte proaste, pentru că oamenii normali, care îl înconjoară, nu pot primi mereu iubire şi daruri fără să le întoarcă. Ei vor să stabilească în mod constant egalitatea: „Poftim şi ţie.” Iar acest om nu ştie şi nu poate să primească.

- Am vorbit despre un mecanism. Cum sâ-l denumim pe scurt?

- Este vorba de persoana care se consideră rea, iar pe ceilalţi îi crede buni. Adică, el nu a primit iubire necondiţionată sau a pierdut-o prea devreme, motiv pentru care se
consideră un om rău şi nu-i reuşeşte nimic. In realitate însă, nu reuşeşte nimic pentru că vrea continuu să ispăşească o „vină” şi să merite binele.

- Şi următorul mecanism care este ?

- Toţi sunt răi, şi eu sunt bun. Dar trebuie să mă apăr cumva. Trebuie să explic cumva de ce nu am avut parte de iubire în copilărie sau am avut-o, dar am pierdut-o de timpuriu. Ei bine, pentru că lumea a fost rea cu mine. Toţi sunt nişte nemernici! Eu sunt un om de aur, iar ei sunt atât de nedrepţi cu mine...

- Mă întreb cât de bine se comportă aceşti oameni cu sine, dacă faţă de ceilalţi sunt atât de răi.

- Ei se comportă foarte rău faţă de sine. Aşa se apără, de fapt. Acest mecanism este răspândit la noi. Pentru că ţara are un deficit de părinţi normali, fericiţi şi îndestulaţi. In general, fie eu sunt rău, fie lumea este rea. La baza fiecărui mecanism stă unul şi acelaşi lucru: „Eu nu sunt aşa cum trebuie.” Nu am pacea sau sentimentul că totul este bine.

Iată care este sentimentul unei persoane sănătoase: poate că faptele mele sunt incorecte şi situaţiile mele de viaţă sunt greşite, dar eu sunt bun şi corect şi lumea este la fel de bună. Omul care nu se acceptă pe sine nu va gândi niciodată astfel.

- Se pare că a-ţi schimba atitudinea faţă de sine pe calea autoperfecţionării este imposibil, pentru că perfecţiunea nu are limite.

- In acest fel, noi agravăm acelaşi mecanism. „Sunt iubită pentru faptul că fac ceva bun.” Sau „Sunt iubită pentru că i-am determinat să se schimbe. Ei au devenit mai buni, se
poartă mai bine. Ei mă iubesc şi eu îi iubesc la fel de mult”.

Nici una, nici alta nu sunt posibile. Nimeni nu este obligat să te iubească în toată complexitatea comportamentului tău, a aspectului tău fizic sau a relaţiei tale cu lumea.

Cel mai important este să înţelegi şi să accepţi că tu eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu şi acest lucru este corect.

Ne este foarte greu să acceptăm faptul că Dumnezeu e mai deştept decât noi şi că Se descurcă mai bine în ceea ce priveşte viaţa. Dumnezeu a hotărât să ne naştem şi să fim într-un anumit fel. Noi însă o învinuim pe mama: „M-a făcut mama urât... Cum a putut? Se vede că nu m-a făcut cu cine trebuia.”

In realitate însă, faptul că m-am născut şi sunt într-un anumit fel nu este nici bine, nici rău. Este aşa cum este. Dacă era altfel, eu nu existam.

- Din contextul descris, mă întreb cum poate un om cu o asemenea moştenire să se accepte pe sine.

- Adevărul e că psihologia nu e consolare, aşa cum este religia. E chiar invers. Este o muncă grea în divizarea sinelui pe bucăţi şi aranjarea lor într-un mod mai corect. Nu se poate arunca nimic, pentru că este imposibil, dar nici nu se poate adăuga nimic străin. Pur şi simplu, trebuie să faci din haosul tău un mozaic individual.

Este dificil. Cum poţi să te accepţi pe tine însuţi? O poţi face cu voinţă proprie, dar e de dorit să o faci, totuşi, cu ajutorul unui profesionist... Dar, bineînţeles, fiecare specialist îşi laudă metodele personale...

- Cum poate omul să se accepte pe sine fără intervenţia specialistului? Este el în stare să o facă de unul singur?

- Desigur. El poate face multe în acest sens. In momentul în care va înţelege că trebuie să trăiască de vreme ce s-a născut, va avea câteva opţiuni: să trăiască bine, adică în linişte şi pace, sau să trăiască rău, adică Iamentându-se de cât de rău este el şi oamenii din jur; fie să accepte faptul că el e diferit, şi ceilalţi sunt diferiţi, iar a trăi într-o lume pestriţă e chiar distractiv.

- Să zicem că el vrea să accepte lumea aşa cum este şi să se bucure. Ce trebuie să facă pentru a reuşi ?

- Pentru aceasta, desigur, va trebui să înţeleagă ce poate schimba la el însuşi şi să schimbe neapărat. Să nu răspundă nici unei provocări de genul „mă iubesc pe mine oricum aş fi”, şi să nu meargă la traininguri unde i se inoculează prostii de genul „rhă iubesc pe mine cârn, obez, cocoşat şi nu este nimic mai frumos decât să ai patruzeci de kilograme sau o sută patruzeci”. Prin urmare, sileşte-te să schimbi ceea ce nu-ţi place la tine, astfel încât să te simţi bine în propria piele.

Să delimităm clar ce putem şi ne dorim să schimbăm la noi înşine, pentru că situaţia devine insuportabilă. Să o facem, desigur, fără fanatism şi fără să ne punem viaţa în joc,
dar să perseverăm. Poate că pe traseu îţi vei pierde interesul şi vei alege să schimbi altceva. Dar, cel puţin, apucă-te de treabă! în acest fel, vei acţiona, iar omul care acţionează nu se simte totalmente neajutorat.

De obicei, ceea ce tu nu poţi schimba sub nici o formă - fie nu te priveşte, fie ocupă doar o minimă parte din tine. în rest însă, poţi acţiona fără probleme. Multe lucruri le poţi schimba, iar cel mai interesant şi plăcut este procesul prin care treci. De pildă, a nu-ţi accepta destinul, „Dumnezeu m-a făcut neisprăvit, pentru că nu pot să mă angajez la un serviciu bun. Trebuie să accept acest lucru”.

Nu putea Dumnezeu să-ţi facă aceasta! Gândeşte-te de ce nu reuşeşti să-ţi găseşti un loc de muncă bun şi schimbă acest lucru.

- Am citit undeva că, atunci când omul se acceptă pe sine, îi este mai uşor să se schimbe.

- Bineînţeles. Pentru că, în acest fel, organismul însuşi va începe să se schimbe în bine şi să accepte tot ce îi poate spori calitatea vieţii. Organismul va recurge la aceasta de la sine, pentru că adesea omul, pentru a evita o traumă globală, o nelinişte generalizată care se referă la imperfecţiunea lumii, începe să se îndrepte spre lucruri concrete.

De pildă, o anumită calitate a sa, fizică sau sufletească, sau o situaţie (de pildă, nu locuieşte într-o ţară potrivită) explică totul. „Dacă aş putea schimba aceasta, ar fi ideal.”
Faptul că vei schimba circumstanţele sau ţările nu te va ajuta în nici un fel să te schimbi pe tine însuţi, deci nici viaţa ta. Astfel, omul se învârte în cerc...

Dacă o persoană apelează în mod constant la psihologi pe tema „acceptă-te pe tine însuţi”, are de a face, de fapt, cu psihologi nepregătiţi. Cheltuie foarte mulţi bani şi timp, iar psihoterapia i-a devenit mod de viaţă. Participă la diverse grupuri şi consultă diverşi psihologi pentru a-şi rezolva, de pildă, problema picioarelor strâmbe.

O clientă mă exaspera cu apeluri insistente. Eu i-am spus: „Domnişoară, hotărâţi-vă! Dacă problema dumneavoastră sunt picioarele strâmbe, lasaţi-mă să mă gândesc unde pot fi ele corectate. Dar dacă este o problemă psihologică, am înţeles că mergeţi la psihologi de cinci ani. Picioarele fie trebuie să le corectaţi, fie să purtaţi haine care să mascheze acest neajuns. Faptul că vă veţi îndrepta picioarele nu cred că vă va ajuta prea mult. Simţiţi disconfort la mers?” Ea răspunde: „Nu, bineînţeles.” Atunci îi spun: „Prin urmare, aceasta nu este o problemă medicală.

E doar un mic neajuns estetic. Purtaţi pantaloni şi fuste lungi şi aţi rezolvat problema.”

Se înţelege că, deşi această fată îşi va îndrepta într-un mod miraculos picioarele, nu se va rezolva nimic. Oricum, ceilalţi nici nu observă că ea are picioare strâmbe. Ei vor remarca dispoziţia sa proastă, faţa sa încruntată şi atitudinea răutăcioasă faţă de oameni. Pentru că ea îi priveşte anticipativ pe toţi: „Bineînţeles, eu nu-ţi plac pentru că am picioare strâmbe!” Iar omul nu înţelege de ce este privit cu duşmănie. „Uf, ce fată dezagreabilă!” Mai mult de atât, ea se bucură enorm când vede la altcineva picioare mai strâmbe ca ale sale, încât omul, care nu considera că acesta ar fi un defect al său, nu se simte bine când altcineva îl evidenţiază.

- E clar că nu trebuie să-ţi faci ofixaţie şi să alergi la psihologi, mai ales la psihologi neprofiesionişti...

- Trebuie să-ţi rezolvi problema cu orice preţ, inclusiv cu psihologii. Ce trebuie să faci este să delimitezi clar ce vrei şi poţi schimba la tine de ceea ce nu poţi schimba niciodată, altminteri preţul este prea mare. Şi acest lucru îl vei accepta fără probleme, pentru că este mai important să fii tu însuţi. Ai doar o singură opţiune: poţi să suferi pentru că eşti într-un anumit fel şi lumea este rea, dar poţi, de asemenea, să nu suferi deloc.

- Aceasta îmi aminteşte de fraza: „Când vrei să fii fericit, fii fericit!”

- E foarte adevărat. Detaşează-te însă de cele care te încurcă realmente să fii fericit.

- „Schimbă ce se poate schimba, iar ce nu poţi - acceptă.” Cum să accepţi? Dacă, totuşi, nu-mi place un lucru şi nu vreau să-l accept sau îmi doresc să-l accept, dar nu reuşesc?

- Dar ce se poate întâmpla dacă vei accepta? Să zicem că ai acceptat. Te trezeşti dimineaţa şi, chiar dacă ai picioare strâmbe sau alt defect ce nu-l puteai accepta, simţi
cum a dispărut sentimentul copleşitor al problemei.

- Cred că va fi bine.

- Serios? In caz că problema va dispărea ca prin farmec, poate apărea oricând alta...

Natura şi organismul nu suportă golul. Trebuie să te gândeşti de ce ai nevoie neapărat de această problemă şi ce va fi dacă se va rezolva. Dacă te gândeşti bine, poţi să descoperi că nu întâmplător te ţii cu dinţii de ea. Dacă omul consideră că: „Am nevoie de această problemă, pentru că...” atunci nimeni nu-l poate salva vreodată.

Din păcate, o mare parte din comunicarea noastră cu oamenii este un monolog al nevrozelor, al trecutului şi al imaginii noastre despre viitor, şi nu al personalităţii noastre complexe, a ceea ce mama a născut. Ei bine, când personalităţile lăuntrice, ale ceea ce natura a pus în noi, comunică unele cu altele, este ideal.

- Cum putem ajunge la aceasta?

- Trebuie să fim responsabili de sine. Eu răspund de starea mea, iar ceilalţi oameni nu sunt responsabili de viaţa mea. Şi, mai ales, eu nu sunt responsabil pentru ei. Eu sunt responsabil de copiii mei, atât timp cât sunt minori.

- Am impresia că o responsabilitatefără limite este prea...

- Responsabilitatea nu este niciodată în exces, ea poate fi falsă. De pildă, acei oameni care se consideră răi şi fac orice ca să merite atenţia şi respectul celorlalţi... au un complex de superioritate. E aceeaşi responsabilitate pentru lucrurile care nu mă privesc şi nu sunt de competenţa mea. Eu pot să fac tot ce îmi stă în putinţă, ca tu să ai bunăvoinţă faţă de mine, dar eu nu sunt responsabil de atitudinea ta faţă de mine. Orice aş face pentru tine, s-ar putea ca tu să nu mă placi. Ei bine, nu pot să schimb acest lucru.

- Ajută, în acest caz, să faci o analiză a copilăriei proprii ?

- Doar cu un profesionist. Să-ţi analizezi copilăria fără un profesionist este acelaşi lucru cu a-ţi zgândări o rană până se infectează.

In primul rând, un psiholog bun a învăţat mult timp.

El nu dă sfaturi şi nu te aprobă pe bani, în timp ce te ascultă. El operează o intervenţie la fel de complexă ca a unui chirurg, dar aplicând alte metode. In al doilea rând, noi nu ne vedem pe noi înşine din interior. Noi citim o cărticică, îi ascultăm pe cei din jur, găsim în sine similarităţi şi construim pe acest fundament greşit o clădire mare care se va prăbuşi şi ne va strivi. Ei bine, această psihanaliză de amator a propriei copilării va agrava situaţia.

In prezent, este cel mai bine pentru tine să te uiţi în oglindă şi să-ţi pui anumite întrebări. Să zicem că te urăşti.

Totuşi, sunt oameni care te plac. Doar nu crezi că toţi sunt nişte idioţi! Ai impresia că sunt mai proşti decât tine, dacă te plac? Dacă oamenii se comportă bine cu tine, iar tu
nu-i poţi crede, priveşte-i cu ochi buni, cu bunăvoinţă. Ei sunt buni şi se comportă bine cu tine. înseamnă că şi tu eşti bun. Dacă tu te consideri talpa iadului, atunci suferi de un complex de inferioritate.

Gândeşte-te. Dacă foarte multe persoane nu te suportă, e posibil să aibă dreptate. Dacă nici la al cincilea serviciu şeful nu te agreează, gândeşte-te dacă lucrezi bine. Dacă te părăseşte deja a cincea fată după prima întâlnire, poate că tu nu ştii să te porţi cu ele sau nu le alegi pe cele potrivite.

- Prin urmare, analizează, schimbă-te, evoluează.

- „Analizează, schimbă-te, evoluează” - de acestea ai nevoie în viaţă. Dar aceasta nu este reţeta acceptării de sine şi a lumii. Acceptarea de sine şi a lumii este altceva - este, de fapt, renunţarea la responsabilitatea faţă de cele pe care nu le poţi schimba. In realitate, este smerita acceptare a lucrurilor aşa cum sunt. Eu fac tot ce trebuie şi am încrederea că o fac corect. Dar nu pot certifica aceasta, pentru că nu sunt Dumnezeu. In realitate, este acceptarea cu smerenie a ceea ce eu nu pot schimba.

- Ce înseamnă acceptare cu smerenie?

- Este o recunoaştere a realităţii aşa cum este şi de mine depinde doar cum reacţionez în raport cu ea. Faptul că realitatea este într-un anumit fel, nu mai depinde de mine.
Am conştientizat acest lucru într-o situaţie mai specială. Am mers într-o misiune de serviciu în Nagorno-Karabah.

La un moment dat, a avut loc un atac armat. Slavă Domnului, nu eram singură. Am coborât rapid cu toţii în buncăr. Desigur, spaima am simţit-o mai târziu. A fost o lecţie foarte utilă. Deci, indiferent cum mă voi comporta, eroic sau nu, această bombă va cădea oricum: pe mine sau pe altcineva. Nu depinde nimic de comportarea sau de felul meu de a fi. Dacă bomba a căzut departe de mine, iar eu totuşi m-am purtat rău cu oamenii din jurul meu, mi-ar fi fost dificil să comunic ulterior cu ei. Nici dacă eram singură, iar bomba cădea pe mine sau departe de mine, nimeni nu ar fi ştiut cum m-am comportat eu. Nimic nu depindea de mine: nici acţiunile, nici reacţiile, nici alegerile, nici faptul că aş fi murit de frică în aşteptarea bombei.

Tot ce pot eu este să accept situaţia, iar mai departe mă voi strădui să-mi păstrez demnitatea, să fiu calmă, să acţionez corect. Aceasta e tot ce depinde de mine.

- De ce sunteţi sceptică în ceea ce priveşte trainingurile de dezvoltare personală, atunci când omul este învăţat să spună că se acceptă pe sine într-un anumit fel? Dacă, de pildă, este o persoană tăcută, ursuză? Unii ţin discursuri strălucite, iar el tace. Este obligat cumva să devină şi el un guraliv?

- Nu, deloc. Doar că nu trebuie să stea şi să mediteze la: „Mă accept pe mine ursuz şi tăcut.”

- De ce?

- Şi dacă el este tăcut, să zicem, din fire? Sau poate că nu. Poate că mama nu a vorbit cu el în copilărie. Probabil, dacă a venit la trainingul de dezvoltare personală, consideră că tăcerea este un defect al său.

Are două opţiuni: fie să se îndrepte, fie să descopere ce crede el că acesta este un neajuns. In realitate însă acea este o calitate minunată. Mie îmi plac oamenii tăcuţi.

- Observ câ propuneţi calea logică a raţiunii, dar nu este şi trainingul.

- La ce îţi serveşte trainingul, dacă tu nu ai văzut tabloul complex? Trebuie doar să extinzi unghiul de vizibilitate. Problema apare din cauza viziunii de tunel. Omul persistă în părerea sa, deşi are o multitudine de opţiuni. Poate că o problemă încetează să mai fie când se rezolva cu uşurinţă sau când este, de fapt, un atu care place multor oameni. Iar tu consideri în mod eronat că este defectul tău.

- Probabil, omul are aceste gânduri obsesive de zeci de ani. 

Şi dacă acest training îl ajută să-şi biruiască gândurile?

- Dacă omul consideră că are un mare neajuns, atunci el trebuie să priceapă care este rădăcina lui. Când omul crede în mod obsesiv că acest defect îi provoacă probleme şi îi distruge viaţa, atunci el trebuie să înţeleagă ce se întâmplă.

De pildă, eu sunt o persoană tăcută de cincizeci de ani. Din acest motiv, nu am un serviciu prea bun; iar iubita, pe care mi-am dorit-o, nu am reuşit s-o cuceresc în tinereţe. In timp ce eu tăceam, alţii mai guralivi mi-au luat-o de sub nas. Toate fetele bune au fost luate de băieţi mai descurcăreţi. Nu lucrez ceea ce îmi place, pentru că am un serviciu unde nu trebuie neapărat să vorbesc. Ei bine, la vârsta de cincizeci de ani, în rezultatul trainingului, eu am acceptat că sunt un tăcut ursuz, că soţia este aceeaşi, şi munca nu am schimbat-o niciodată. M-am acceptat aşa cum sunt. Şi ce-i cu asta?

- Păi, sunt mulţumit de sine...

- De ce aş fi mulţumit de sine, când tăcerea este un neajuns care mi-a otrăvit viaţa? Este o modalitate uşoară de a-mi rezolva problemele. Am acceptat faptul că am un de-
fect, fără să mă lămuresc dacă este în realitate un defect, ce rol are el în viaţa mea şi dacă poate fi îndreptat.

Nu trebuie să mergem pe căi uşoare, pentru că nu sunt cele potrivite. Ele sunt ca ibuprofenul pentru gingia inflamată. Te va ajuta doar trei zile, iar în a patra zi te vei trezi la
chirurgia maxilo-facială. Nu te poţi accepta pe tine însuţi cu un dinte bolnav. Trebuie să mergi la stomatolog. Nu te poţi accepta pe tine însuţi fără dinţi. Trebuie să apelezi la un specialist. Nu te poţi accepta pe tine însuţi cu dinţii strâmbi, dacă nu-ţi place aceasta. Vei merge să-i îndrepţi.

- Mulţi oameni sunt nemulţumiţi de faptul că nu au bani. Ce le puteţi spune?

- Să descoperiţi de ce aveţi nevoie de bani, de ce nu puteţi să-i câştigaţi şi ce se va întâmpla dacă îi veţi câştiga. De câţi bani aveţi nevoie în realitate şi, cel mai important, ce nevoie reală stă în spatele acestei dorinţe. Pentru că sunt multe intenţii care se formulează la fel, dar rădăcinile sunt total diferite. De pildă, vreau să câştig mulţi bani, pentru că mi s-a inoculat din copilărie faptul că un om demn are mulţi bani. Sau vreau să câştig mulţi bani, pentru că mi-a pretins soţia, iubita etc. Vreau să câştig mulţi bani, pentru că pot obţine bunuri prin intermediul lor. Banii în sine nu reprezintă nimic. Caută să înţelegi de ce ai nevoie de mulţi bani. Ca să fii iubit? Să fii respectat? Şi, mai ales, de câţi bani ai nevoie? Cât înseamnă pentru tine o sumă decentă ?

Desigur, trebuie să câştigăm bani. Intâi însă trebuie să cugetăm, să ne observăm. Să îndepărtăm filtrele, ca să putem vedea tabloul în întregime.

- Să evităm îngustimea, minţii, nu ?

- Da. Ingustimea minţii este un semn al nevrozei, al unei probleme serioase. Omul se agită la modul serios, nu cochetează, nu întrezăreşte un beneficiu secundar. El se agită, într-adevăr, pentru că nu vede nici o ieşire. Vede doar zidul care îi stă în faţă, adică problema sa pe care o consideră a fi foarte serioasă sau rădăcina a toate relele. Dacă ea s-ar rezolva într-un fel, atunci totul ar fi ideal.

Dar, de vreme ce ea nu se rezolvă...

Este foarte important să ne întrebăm: ce obţin eu de pe urma acestei probleme şi ce pierd, dacă ea se rezolvă? Pentru că, în cazul în care scap de o problemă, toate celelalte rămân acolo. Ele nu se rezolvă, pentru că au cu totul alte rădăcini. Omul doar le atrage.

- Ce fel de rădăcini?

- Orice problemă are rădăcinile sale. Din copilărie, din strămoşi sau de la anumite traume. In realitate, problema nu constă în faptul că omul este tăcut, ci are o altă cauză. Problemele sale nu se vor rezolva, iar el se va simţi frustrat. La început, s-a neliniştit timp de foarte mulţi ani pentru că este tăcut, iar acum se agită îndoit, ca să-şi rezolve problema. Apoi înţelege că, de fapt, nu s-a schimbat mare lucru în ce-l priveşte, pentru că nu aceasta era problema sa reală.

- Care sunt concluziile discuţiei noastre?

- Să ne acceptăm pe noi înşine ca pe un dat. Să evaluăm corect comportarea noastră şi să nu fim încântaţi atunci când este rea, ci să ne ispăşim păcatele şi vina. Să fim responsabili doar pentru cele care ţin de competenţa noastră. Şi să ne placă de noi înşine. Dacă nu ne plăcem, atunci să ne întrebăm ce putem face, ce să corectăm la noi, ca să ne placă.

- Şi să ne absolvim de responsabilitatea faţă de cele pe care nu le putem schimba.

- Da. Tu poţi fi responsabil doar pentru sine. Şi nu în totalitate. Dar, mai ales, să faci ceea ce poţi şi să ai încredere că aceasta e bine.

In ceea ce priveşte iubirea de sine... E cel mai bine să iubeşti viaţa, copiii, soţia, soţul, părinţii. Iar sinele trebuie să-l respecţi, să-ţi placă de tine însuţi. Dacă nu te respecţi şi nu-ţi place de tine, să te întrebi de ce se întâmplă acest lucru. Fie că nu te accepţi, considerându-te inferior faţă de alţii, fie că ai o comportare care nu poate să placă persoanelor decente. Deci aceste lucruri trebuie să le descoperi neapărat.

PSIHOLOG MARINA BERKOVSKAYA

DMITRY SEMENIK

Fragment din cartea "CE FACI CÂND NU MAI VREI SÂ TRĂIEŞTI", Editura Sophia

Cumpara cartea "CE FACI CÂND NU MAI VREI SÂ TRĂIEŞTI"

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: