Din invatatura Parintilor Apostolici, intelegem modul in care jertfa Mantuitorului Iisus Hristos a schimbat conditiile ontologice ale intregii existente create. Intemeiata de Hristos, Biserica a devenit toposul mantuirii noastre, iar prin incadrarea liturgic-sacramentala a creatiei, constiinta primilor crestini, a dobandit in sine imperativul cladirii existentei pe temelia cea noua ,"organizata dupa planul divin”.
Viata cea noua, inaugurata de actele mantuitoare savarsite de Hristos, revendica orientarea crestinilor pe fagasul trasat de Apostoli. Ca ai lui Dumnezeu in har, acestia isi petrec viata intr-o inalta curatie religios-morala, ca pentru Dumnezeu. Scrierile Parintilor Apostolici pun in lumina intreita lucrare a Bisericii: sfintitoare, invatatoare si conducatoare care imbraca un aspect dublu, divinouman. Pentru lepadarea omului vechi, supus pacatului, si imbracarea in omul cel nou, Parintii Apostolici ,,pun accentul pe tinuta morala a crestinilor ,voind sa sublinieze frumusetea ravnei dupa desavarsire si sa promoveze virtutile in sanul comunitatilor carora se adresau”. Problemele morale intalnite in scrierile lor sunt rezolvate in spiritul Sfintei Scripturi si mai ales al Epistolelor pauline. Asa se explica faptul ca invataturile Didahiei sau ale Epistolelor Sfantului Ignatie Teoforul sunt in deplina armonie cu Sfintele Evanghelii sau cu teologia Sf. Apostol Pavel.
Invatatura despre cultivarea virtutii,descrisa in Didahie si in Pastorul lui Herma drept ,,calea vietii”, este redata antitetic, folosindu-se paralelismul dintre viata-moarte (in Didahie), lumina-intuneric (in Epistola lui Barnaba), dreptate-nedreptate si bine-rau (in Pastorul lui Herma), sau expus direct prin antiteza dintre virtuti si pacate cum intalnim in celelalte scrieri ale Parintilor Apostolici. Acest paralelism il intalnim si in Vechiul Testament dar in scrierile de care ne ocupam „are un caracter intern, duhovnicesc si se desfasoara mai ales pe plan moral, cu scop moralizator”, constituindu-se intr-o incercare de sistematizare a invataturii morale dupa modelul Decalogului.
Rostul expunerii celor doua cai este realizarea virtutilor ca elemente necesare vietii duhovnicesti si evitarea pacatelor aducatoare de moarte spirituala. Cuvantul viata are, fara indoiala, sensul duhovnicesc dat de Sf. Apostol Pavel care vorbeste despre viata in Hristos, hranita si desavarsita de virtuti, prin care intelege orientarea conduitei crestine dupa modelul Hristos. In conceptia autorului Didahiei viata inseamna libertate morala sau descatusare de robia pacatului. Sf. Apostol Pavel remarcase inainte, in Epistola catre Romani 8:9 ca ,,legea Duhului vietii in Hristos m-a izbavit de legea pacatului si a mortii”. Viata si virtutea sunt opuse mortii, patimilor si pacatului. Problema vietii si a mortii din Didahie se incadreaza in problema mantuirii si a desavarsirii in Hristos. Acelasi sens il gasim si in Deuteronom: ,,Ti-am pus inainte viata si moarte, binecuvantare si blestem! Alege viata ca sa traiesti..., iubeste pe Domnul Dumnezeul tau, asculta de glasul lui si lipeste-te de El. Acesta este viata ta [...] Cugeta deci: astazi ti-am pus inainte viata si fericirea, moartea si nemurirea” (XXX,19-20;15). Observam ca in gandirea autorului Didahiei e prezenta libera alegere ,,conturarea personalitatii crestine fiind scopul principal al mantuirii in Hristos”.
Caracterul antitetic al paralelismului celor doua expresii sta in faptul ca ele se exclud reciproc prin continuturile lor. Viata nu poate sta alaturi de moarte, nici virtutea de pacat. Crestinul primeste viata in masura in care persevereaza pe calea virtutii si a luminii. Sensul virtutii are o intreita directie: catre Dumnezeu, catre sine insusi si catre oameni. La baza virtutii crestine sta iubirea, cu afirmarea careia isi incepe Didahia calea vietii. E accentuat aspectul practic al iubirii asa cum e descris in Predica de pe Munte de Sf. Apostol si Evanghelist Matei. Starea de desavarsire este asezata in raport direct cu implinirea poruncilor care sunt complementare fericirilor: ,,fericit este cel ce da potrivit poruncii, ca este nevinovat”. Prin iubire, faptele noastre capata valoare si ne ridica pe culmile sfinteniei. Autorul Didahiei accentueaza in raportul dintre oameni valoarea vietii, ca dar al lui Dumnezeu. Sunt pe rand combatute uciderea, pruncuciderea, avortul, desfranarea, minciuna, lacomia, furtul, gandurile rele de tot felul care conduc la ura fata de semeni. Solutia este prezentata imediat, prin indemnul la aducerea aminte neincetata a cuvantului lui Dumnezeu cu specificarea de a cerceta zilnic ,"chipurile sfintilor, ca sa afli odihna in cuvintele lor”.
Dobandirea virtutilor fericitoare este urmarea implinirii faptelor milei trupesti, urmata de pastrarea in inima a poruncilor Domnului si a ceea ce ,,ai primit, fara sa adaugi si fara sa scoti”. Modul acesta de vietuire trebuie impletit cu marturisirea pacatelor in Biserica ,,pentru a nu merge la rugaciune cu constiinta rea”. Urmatorul capitol cuprinde expunerea caii intunecate a mortii si a pacatului, pe care umbla cei care ,,iubesc cele desarte” si ,,ucigasii de copii, stricatori ai fapturii lui Dumnezeu”. In finalul acestuia autorul avertizeaza: ,,izbavitiva, fiilor, de toate acestea” (cap. V, 2). Sfantul Clement Romanul dezvolta si el invatatura despre virtute si pacat, in Epistola I catre Corinteni pe care o alcatuieste pe fondul unei revolte ,,necurate si nelegiuite, straina si nemaiauzita intre alesii lui Dumnezeu”, cu scopul de a aplana conflictul provocat de ,,cateva persoane obraznice si indraznete”. Cuvantul sau incepe prin a lauda ,,virtutea si credinta tare” (cap. I, 2) ca si evlavia in Hristos, inteleapta si plina de bunatate, pentru care Biserica din Corint era binecunoscuta in trecutul apropiat. Ei umblau in poruncile lui Dumnezeu, supunandu-se conducatorilor lor si dand cinstea cuvenita preotilor, sfatuindu-si tinerii sa traiasca cumpatat si curat iar femeile lor aveau o constiinta nepatata, curata si sfanta, iubindu-si dupa cuviinta barbatii lor. Viata lor era smerita si fara mandrie, primind cu ravna in inimile lor cuvintele lui Hristos iar patimile Lui erau inaintea ochilor lor. In acest fel ei traiau in pace adanca, avand ,,un dor nemasurat pentru facerea de bine”, iar revarsarea Duhului Sfant era deplina peste ei, fiind gata pentru orice lucru bun. Impodobiti ,,cu aceasta vietuire virtuoasa si sfanta” si ,,plini de o sfanta hotarare si cu buna ravna”, ei savarseau totul in frica de Dumnezeu, iar poruncile si indreptarile Domnului erau scrise pe ,,latul inimilor” lor .
Cu acest prilej, Sfantul Clement dezvolta invatatura crestina despre om. El spune ca ,,Creatorul si Stapanul lumii [...] peste toate a plasmuit, cu sfintele si neprihanitele Sale maini, pe om, fiinta cea mai aleasa si mai mareata, chip al icoanei Lui”. Toate virtutile omului sunt darurile lui Dumnezeu : ,,Viata in nemurire, stralucire in dreptate, adevar in indraznire, credinta in incredere, infranare in sfintenie”. Inaintarea crestinului pe calea virtutilor se face doar cu ajutorul lui Iisus Hristos deoarece el este ,,calea in care am gasit mantuirea noastra, arhiereul jertfelor noastre, ocrotitorul si ajutorul slabiciunii noastre [...] prin El s-au deschis ochii inimii noastre, prin El nepriceputa si intunecata noastra minte infloreste la lumina lui, prin El a voit Stapanul sa gustam cunostinta cea nemuritoare”. Miscat de marea iubire pe care Dumnezeu o arata fata de intreaga Sa creatura, Sfantul Clement alcatuieste o rugaciune de slava si de multumire in care arata importanta esentiala a Domnului Hristos in viata credinciosilor: ,,pe Tine te rugam Stapane, [...] Cel ce inmultesti neamurile pe pamant si din toate ai ales pe cei ce te iubesc pe Tine, prin Iisus Hristos, Fiul Tau cel iubit, prin care ne-ai invatat, ne-ai sfintit si ne-ai cinstit”, ,,ca sa mergem in sfintenia inimii si sa facem cele bune si placute inaintea ta [...]”.
In efortul acesta duhovnicesc, trupul joaca un rol important, de aceea el indeamna ,,sa pastram trupul ca pe un templu al lui Dumnezeu, ca trupul acesta este o imagine a Duhului; si cel ce strica imaginea nu se va impartasi cu originalul [...]. Daca spunem ca trupul este Biserica, iar Duhul este Hristos, urmeaza ca cel ce a batjocorit trupul a batjocorit Biserica; iar unul ca acesta nu se va impartasi cu Duhul, care este Hristos. De atata viata si nestricaciune se poate impartasi trupul acesta cand Duhul cel Sfant se uneste cu el, incat nu poti spune, nici grai cele pe care le-a pregatit Domnul celor alesi ai Sai”133. Dupa ce prezinta calea dreptatii si arata binefacerile vietii virtuoase, Sfantul Clement revine la problemele cu care se confrunta Biserica din Corint. El arata ca parasirea fricii de Dumnezeu ca si ridicarea celor neintelepti impotriva celor intelepti si a tinerilor impotriva celor batrani, ,,le-a slabit vederea credintei” (cap. III, 4) asa incat acestia ,,nu mai umbla in poruncile cele legiuite de Dumnezeu”, nici nu mai vietuiesc in Hristos potrivit indatoririlor lor, ci ,,fiecare merge dupa poftele inimii sale rele, purtand in suflet invidie nedreapta si necuvioasa, prin care si ,,moartea a intrat in lume” (Romani V, 12). Pentru a putea restabili ordinea morala, Sf. Clement face apel la exemple din viata dreptilor Vechiului Testament, prigoniti din cauza invidiei si a nelegiuirii. Exemplele continua pana la expunerea martiriului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel ,,cei mai drepti stalpi ai Bisericii”. Tot pacatul invidiei este socotit cel care a dus la caderea lui Adam. Iesirea de sub incidenta acestui pacat si revenirea la ,,indreptarul cel slavit si sfant al traditiei noastre”, se face prin pocainta celor ce vor sa se intoarca la El. Sunt aduse in discutie figuri celebre din Vechiul Testament care au predicat pocainta sau au trait-o: Noe, Iona, Enoh, Avraam, Lot, Iosua, si care s-au remarcat printr-o viata plina de nerautate si de dreptate in care au cautat pacea.
Totodata Sf. Clement critica fatarnicia celor ce duc o viata duplicitara, si care ,,cu gura lor binecuvantau, iar cu inima lor blestemau” (Psalmul 61, 4), aratand ca ,,Hristos este al celor smeriti, nu al acelora care se ridica mai presus de turma Lui”. Citarea de catre Sf. Clement a capitolului 53 din Profetul Isaia, in care Hristos e prezentat ca Rascumparator si implinitor smerit al voii Tatalui, are rostul de a restabili centralitatea lui Hristos in viata crestinilor din Corint. Hristos, modelul crestinilor, este factorul unificator al intregii creatii, spre care ne cheama Duhul cel Sfant. Crestinii sunt indemnati la fapte de sfintenie ,,pentru ca suntem parte sfanta”, si ,,vor iesi din neamul acela sfintele sfintilor”. De aceea se cuvine sa se alipeasca ,,de aceia carora li s-a dat de la Dumnezeu harul”, adica de ierarhia sacramentala. Sunt de asemenea sfatuiti sa se indeparteze de vorbirea de rau si de clevetire si sa fie ,,drepti prin fapte, nu prin cuvinte”. Revenirea la aceste principii morale inseamna angajarea pe ,,caile binecuvantarii”.
Cei inscrisi pe acestea, chemati prin vointa lui Hristos, nu ajung drepti prin ei insisi, nici prin intelepciunea ,,evlavia sau faptele bune savarsite in cuviosia inimii, ci prin credinta, prin care Dumnezeu cel Atotputernic i-a indreptat din veac pe toti”. Apelul pe care epistola il face este de lupta ,,cu toata staruinta sub poruncile Lui cele fara de prihana”, aruncand ,,toata nedreptatea si rautatea, lacomia, certurile, purtarile rele, vicleniile, clevetirile, vorbitul de rau de Dumnezeu, mandria, ingamfarea, slava desarta si neiubirea de straini”. Implinirea acestor imperative readuce la viata ,,sfintenia faimoasei iubiri de frati”, caracteristica vechii Biserici a Corintenilor. Numele lor de crestini este pus in directa legatura cu poruncile lui Hristos: ,,Cel ce iubeste pe Hristos sa faca poruncile lui Hristos”, cel ce si-a dat ,,cu voia lui Dumnezeu, sangele Sau pentru noi, trupul Sau pentru trupul nostru si sufletul Sau pentru sufletele noastre”. Rezultatele acestei vieti sunt imediate: ,,Fericiti suntem, iubitilor, daca facem poruncile lui Dumnezeu, in unirea dragostei, ca pentru dragoste sa ni se ierte pacatele noastre [...]. Fericirea aceasta a fost spusa despre cei alesi de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia slava in vecii vecilor, Amin”. Cu Epistola lui Barnaba, intram din nou pe taramul antitetic al celor doua cai numite: ,,a invataturii si a stapanirii, sau a luminii si a intunericului”. Autorul incepe prin a se adresa entuziast celor carora le scrie, bucurandu-se ,,de fericita si slavita lor vietuire duhovniceasca”, ca au ,,primit harul, sadit in ei, al darului duhovnicesc” (cap. I, 2).
Grija sa este, asa cum marturiseste, de a impartasi din cele ce el insusi a primit, pentru ca impreuna cu credinta sa fie desavarsita si cunostinta. Epistola incepe prin a expune cele trei invataturi ale Domnului care sunt ,,nadejdea vietii, inceput si sfarsit al credintei noastre; dreptatea, inceput si sfarsit al judecatii; dragostea, marturie a bucuriei, a veseliei si a faptelor savarsite in dreptate”. In capitolele urmatoare Barnaba expune apologetic modul in care ,,legea noua a Domnului nostru Iisus Hristos” (cap. II, 6), desfiinteaza jertfele iudaice si instaureaza ,,Testamentul lui Iisus cel iubit” care trebuie ,,sa se pecetluiasca in inima noastra, in nadejdea credintei in El”. Acesta e motivul pentru care ,,a suferit Domnul, sa-si dea trupul sau spre nimicire, ca sa ne curatim prin iertarea pacatelor, cu stropirea cu sangele Lui”.
Jertfa Sa ne-a innoit si ,,ne-a dat alt chip, sa avem suflet de copil, ca si cum ne-ar fi facut din nou”(cap. VI, 1), ca atunci cand vom fi desavarsiti sa fim mostenitori ai Testamentului Domnului. Urmeaza apoi o suita de exemple despre jertfele Vechiului Testament a caror semnificatie se desavarseste in lumina Jertfei de pe Cruce. Odata cu identificarea sensului duhovnicesc al actiunilor si poruncilor divine din Legea veche, autorul Epistolei lui Barnaba considera ca destinatarii scrisorii sunt pregatiti pentru o invatatura mai consistenta pe care o numeste ,,alta gnoza si invatatura” (cap. XVIII, 1). Acum incepe descrierea primei cai, a luminii, care e de fapt expunerea comentata a Decalogului. Ca si Didahia, si el are in vedere iubirea si slava datorate Creatorului, precum si fuga de calea intunericului. Virtutea se dobandeste prin pazirea poruncilor, aducerea aminte de ziua judecatii, cercetarea cugetului cu marturisirea pacatelor, rugaciune, si milostenia care inseamna lucrul cu mainile pentru rascumpararea pacatelor155. Aceleasi preocupari referitoare la starea de sfintenie, ca imperativ al vietii crestine, le gasim tratate pe intreg cuprinsul operei Pastorul lui Herma. Acesta prezinta si el cele doua cai: a dreptatii si a nedreptatii.
Calea cea dreapta e un ,,drum batatorit si fara poticnisuri”, netezit de pazirea poruncilor Domnului care sunt credinta, teama si infranarea. In schimb calea cea stramba, a nedreptatii, este plina de piedici si vatama pe cei ce merg pe ea. Antiteza celor doua cai merge mai departe prin evidentierea celor doi ingeri care stau in preajma omului: unul al dreptatii si altul al rautatii. Prezenta ingerului bun aduce in suflet liniste si il invata pe crestin ,,despre dreptate, despre curatie, despre sfintenie, despre cumpatare, despre orice lucru drept si despre toata virtutea plina de slava”. Cel care il are, gandeste cele drepte si in ceruri ,,se savarseste slava lui si-L are milostiv pe Domnul in tot lucrul lui”. Pentru a ramane bineplacut inaintea lui Dumnezeu, crestinul are datoria sa vegheze la devenirea spirituala a celor din casa sa: ,,nu inceta, dar, a-ti sfatui copiii tai. Stiu ca daca se vor pocai din toata inima lor, vor fi inscrisi in cartile vietii impreuna cu sfintii”. Pocainta presupune intoarcerea la savarsirea dreptatii, statornicia in fapte bune si alungarea indoielii prin credinta pentru ,,ca sa fie calea voastra impreuna cu sfintii ingeri” (Vedenia II, 2). Pentru ca aceasta e calea jertfei, Domnul ii descopera lui Herma ca: ,,Fericiti sunteti cati rabdati stramtorarea cea mare, ce va veni, si cati nu vor tagadui viata lor”, si ,,Fericiti toti cei ce lucreaza dreptatea. Nu vor pieri in veac.” Calea dreptatii inseamna, inainte de orice, a ,,crede ca este un singur Dumnezeu, care a creat pe toate si le-a intocmit, care a adus pe toate de la nefiinta la fiinta, care cuprinde toate dar numai El e necuprins” si crezand ,,sa te infranezi”. Pazirea acestei porunci il imbraca pe credincios in ,,toata virtutea dreptatii” avand ca rezultat trairea in Dumnezeu. Statornicirea virtutilor si ferirea de ,,pacatul care distruge viata oamenilor” are la baza iubirea si afirmarea adevarului. ,,Mincinosii tagaduiesc pe Domnul si jefuiesc pe Domnul”, in timp ce aceia care spun adevarul il arata pe Domnul care locuieste in ei. Herma e sfatuit sa fuga de poftele trupului si in special de desfranare, deoarece ,,unde salasluieste sfintenia, acolo faradelegea nu trebuie sa se suie la inima barbatului drept”. Pangarirea trupului este proprie paganilor, dar cei ce sunt ai Domnului isi curatesc inima de indoiala, si se imbraca in credinta tare ca Domnul va primi toate cererile lor, de sunt fara de greseala. Mai departe Herma e imbarbatat sa se imbrace in haina veseliei ,,care are totdeuna har inaintea lui Dumnezeu si este bineprimita de El, intrucat ,,oricare barbat vesel lucreaza cele bune, gandeste cele bune si dispretuieste intristarea”. Tristetea e vazuta drept cauza a raului, si cea care nu lasa rugaciunea ,,sa se suie curata la jertfelnic” (Porunca X, 3), de aceea Herma e indemnat sa se curateasca de ea caci ,,vor trai in Dumnezeu toti cati arunca de pe ei tristetea si imbraca intreaga veselie”. Dupa lepadarea raului, Pastorul ii cere lui Herma sa sadeasca in loc ,,pofta cea buna si cuviincioasa” care ,,lucreaza dreptatea si virtutea, adevarul si frica de Domnul, credinta si bunatatea si toate faptele bune cate sunt asemeni acestora.
Lucrandu-le pe acestea vei fi rob bineplacut al lui Dumnezeu si vei trai in El; si tot cel care va sluji poftei celei bune, va trai in Dumnezeu”. Raportul de complementaritate dintre porunci sifericiri este evidentiat de continutul Pildelor, care il avertizeaza pe Herma cu privire la valoarea trupului omului, revendicat de Duhul Sfant drept ,,loc de salasluire” (Pilda V, 7). Spre deosebire de anumite idei gnostice ale vremii, care duceau o lupta totala impotriva trupului, considerat rau in natura sa, deoarece apartine materiei, Pastorul lui Herma invata ca trupul trebuie pastrat ,,curat si nepatat, ca Duhul, care locuieste in el, sa dea marturie de el si sa fie indreptatit trupul tau. Vezi sa nu se suie la inima ta gandul ca trupul acesta este stricacios si sa-l supui vreunei stricaciuni”. Mai mult, trupul e gandit in relatia sa ontologica cu sufletul: ,,pe viitor nu-ti vei intina nici trupul, nici duhul; ca amandoua sunt impreuna si nu poate fi intinat unul fara altul.
Pastreaza-le, dar, curate pe amandoua si vei trai in Dumnezeu” (Pilda V, 7). Remarcam in aceste cuvinte trasaturile dihotomismului antropologic paulin. Asemenea imagini gasim atat in Didahie cat si in Epistola catre Diognet, care prezinta modul de desavarsire a persoanei umane ca o lupta a sufletului impotriva patimilor trupesti. Dar aceasta lupta nu este ,, impotriva trupului ca principiu rau. Morala crestina nu e dualista si nu-si desfasoara gandirea pe aceste doua planuri opuse; ea nu accepta trihotomia ci dihotomia, si acesta este un caracter esential al ei”. Practicarea virtutii si cugetarea la poruncile ,,bune, puternice, pline de veselie, slavite si in stare sa mantuiasca sufletul omului” (Pilde VI, 1), il ajuta pe Herma sa gaseasca raspunsul referitor la scopul existentei personale si comunitare: ,,Fericit voi fi, daca voi umbla in poruncile acestea si fericit va fi cel care va umbla in ele”. Continuand modul paralelismului antitetic de prezentare a vietii crestine, Epistola catre Diognet merge pe aceeasi linie de gandire cu autorii precedenti, dar o face de pe pozitii apologetice mult mai bine definite. Cele doua cai devin practic doua moduri de existenta sau doua lumi, una este cea crestina, iar cealalta reprezinta un amalgam de credinte si idei iudaice si pagane. Cele doua lumi se intersecteaza, dar cea crestina este sufletul celeilalte. Virtutea si adevarul sunt asimilate eminamente vietuirii crestine in vreme ce pacatul si necunoasterea apartin lumii pagane. Prima cale, cea a crestinilor, este drumul cel nou, al sfinteniei, pe care il strabat crestinii care ,,locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului”. Cealalta cale pe care se afla iudeii si elinii, e lumeasca si ,,se departeaza de slujirea lui Dumnezeu”.
Comparatia si ,,paralelismul insistent pe care autorul le face intre cultul iudaic si cultele elenice arata ca pentru crestini, iudeii stau pe aceeasi treapta religioasa cu elenii”. Prin cultul adresat zeilor, religia greaca coboara si mai mult demnitatea divinitatii decat o facea filosofia greaca. De aceea autorul ii spune lui Diognet: ,,Din ce substanta sunt alcatuiti si ce infatisare au aceia pe care voi ii proclamati si ii considerati zei ? Oare nu e unul o piatra asemenea aceleia pe care o calcam cand mergem, nu e unul un bronz [...] nu e unul un lemn om care sa-l pazeasca spre a nu fi furat, nu e altul un fier mancat de rugina [...] Nu sunt toate acestea din materie pieritoare? Nu sunt ele fabricate prin opera fierarului si a focului ? Nu sunt toate surde? Nu sunt toate oarbe? Nu sunt toate neinsufletite?” Orice pagan de buna-credinta nu putea tagadui caracterul materialist, idololatru al pietatii populare greco-latine. Epistola catre Diognet merge mai departe afirmand ca acest mod de cinstire este chiar dezonorant la adresa materiei si ca ei se aseamana desavarsit cu aceia la care se inchina si pe care ii slujesc. Dupa cum remarca renumitul patrolog Ioan G. Coman ,,religia greaca se invarteste in cercul lamentabil al unei idololatrii ignobile in care ideea si puterea divinitatii sunt coborate sub ideea si puterea omului, transformand prin aceasta religia in magie. Omul e creatorul si rostuitorul lui dumnezeu, si nu invers. Mai mult decat atat: omul nu este numai creatorul, ci si profanatorul divinitatilor sale”.
Spre deosebire de elenii care dau semne de nebunie atunci cand cinstesc cu jertfe materia nesimtitoare si surda, modelata de mana artistului, iudeii dovedesc mai mult prostie decat adorare atunci cand ofera lui Dumnezeu aceleasi sacrificii ca si cand El ar avea nevoie de ele. In conceptia autorului Epistolei catre Diognet, daca cultul pagan avea o anumita justificare, prin lipsa cunoasterii adevarului, iudeii nu pot avea vreo scuza caci ei posedau aceasta cunoastere. Dar adorarea lor este definita drept falsa si exterioara, fapt ce indica ,,absenta participarii active, vitale, la adevar. Adevarul prezent numai prin cunoastere si care se opreste la periferia vietii, fara a o fecunda si fara a o implini, nu lumineaza si nu orienteaza modul existentei decat partial, [...] pentru ca el intampina rezistenta indaratnica a prostiei sau a rautatii omenesti”. Epistola catre Diognet mentioneaza ca ridicole toate acele prescriptii alimentare, superstitiile legate de Sabat, fatarnicia circumciziei, prefacatoria postului si a lunii noi despre care spune ca ,,toate sunt de ras si nu merita sa vorbesc de ele” (cap. IV, 1). Aceeasi atitudine o are si fata de clasificarile minutioase alimentare si sacrificiale sau fata de ideea ca ei ar fi un popor iubit mai mult de Dumnezeu. In cele din urma ii caracterizeaza ca fiind ,,nesocotiti, rataciti, indiscreti si mandri”, iar daca cineva ar dori nu ar putea afla de la vreun om ,,taina religiei lor”. De aceea ,,modul existentei poporului iudeu e o sinteza bizara de revelatie si sinistra ratacire; ratacire atat inainte cat si dupa venirea Mantuitorului. Iudeii postcrestini au pierdut si privilegiul cunoasterii adevarului prin revelatie [...]. Iata de ce crestinii nu puteau mentine sau adopta religia lor”. Dupa conturarea modurilor de existenta pagan si iudaic, Epistola catre Diognet trece la exemplificarea modului crestin de existenta. Crestinismul nu e o religie omeneasca iar ,,invatatura sa nu e o nascocire pamanteasca”, pentru ca Dumnezeu ,,gandind un plan mare si mai presus de cuvant, l-a impartasit numai Fiului” [...] si tot El ,,prin iubitul Sau Fiu, a descoperit si facut cunoscute cele gatite dintru inceput, si pe toate ni le-a dat noua, ca sa participam la binefacerile Lui, ca sa le vedem si ca sa le pricepem”. Dumnezeu insusi a adus adevarul din ceruri si l-a asezat intre oameni: ,,cu adevarat, Insusi Atotputernicul, Atoateziditorul si nevazutul Dumnezeu El Insusi, din ceruri, a asezat in oameni si a intarit in inimile lor adevarul si cuvantul cel Sfant si mai presus de intelegere”.
Sfintenia crestinilor decurge din sfintenia lui Hristos, caci Dumnezeu ,,si-a dat pe Fiul Sau rascumparare pentru noi; pe Cel Sfant pentru cei nelegiuiti, [...] pe cel nemuritor pentru cei muritori”, iar modul revelatiei Dumnezeului crestin e iubirea. Descoperirea lui Dumnezeu din initiativa divinitatii intemeiaza religia crestina ca institutie divina. Avem aici ,,una din ideile cele mai originale si mai interesante ale apologeticii crestine. E un punct de vedere masiv, intransigent, fara compromisuri. Autorul nu se lasa impresionat de nici un argument al filosofiei pagane sau al cazuisticii iudaice. In materie de supranatural ori se accepta totul, ori nimic.Autorul nostru e singurul apologet transant in aceasta privinta”. Credinta este cea prin care Dumnezeu s-a aratat omului (cap. VIII, 6), si ea singura permite vederea lui Dumnezeu. Cel ce primeste ,,invatatura cea dreapta” acela e ,,nascut prin Cuvantul cel iubitor [...] care era dintru inceput; s-a aratat nou, desi era vechi; dar se naste totdeauna nou in inimile sfintilor. Cuvantul Cel vesnic este astazi stiut Fiu; prin El se imbogateste Biserica; harul raspandit se inmulteste in sfinti, le da pricepere, vesteste timpurile, se bucura de cei credinciosi, se daruieste celor care-L cauta, celor care nu sfarama hotararile credintei, nici nu depasesc hotarele parintilor.
In sfarsit, frica de lege este laudata, harul profetilor este cunoscut, credinta Evangheliilor intarita, traditia Apostolilor pazita, iar harul Bisericii salta de bucurie”. Cuvintele acestea de aleasa frumusete descriu binefacerile credintei in Cuvantul lui Dumnezeu. Dar exigentele credintei cer o viata pe masura revelatiei iubirii condescendente a lui Dumnezeu. In capitolul X Epistola catre Diognet creioneaza portretul crestinului iubitor de Dumnezeu: ,,Daca-L vei iubi, vei fi imitator al bunatatii Lui. Sa nu te minunezi, daca un om poate fi imitator al lui Dumnezeu. Poate, daca vrea [...] cel care poarta sarcina semenului sau, cel care, avand o stare mai buna vrea sa faca bine altuia mai nevoias, cel care da celor lipsiti cele pe care le-a primit de la Dumnezeu, acela este Dumnezeu pentru cei care le primesc, acela este imitator al lui Dumnezeu. Atunci vei vedea, desi esti pe pamant, ca Dumnezeu locuieste in ceruri, atunci vei incepe sa graiesti tainele lui Dumnezeu [...]” Ravna pentru implinirea acestor exigente fereste pe crestin de neascultarea care i-a omorat pe cei dintai oameni in Rai. Mai mult, cunostinta pe care o ,,da Dumnezeu celor ce-l iubesc drept pe El” este ,,viata adevarata” iar ,,aceia ajung paradis al desfatarii, pom atoateroditor infloritor; cresc in ei insisi si sunt impodobiti cu tot felul de fructe”. Calea acestor virtuti este fericitoare intrucat de roadele ei ,,sarpele nu se atinge, nici inselaciunea nu se apropie si nici Eva nu se strica, ci ramane fecioara. Mantuirea se arata, Apostolii se inteleptesc, Pastile Domnului premerge, vremile se aduna; Cuvantul, prin Care este slavit Tatal, se uneste cu lumea si, invatand pe sfinti, se bucura, Caruia slava in veci, Amin”.
Concluzii
Viata crestina se descopera in unirea armonioasa a puterilor firesti ale persoanei umane cu harul divin, care o hraneste si o transfigureaza pana ce aceasta ajunge la masura desavarsirii, potrivit ratiunii dumnezeiesti sadite in ea. Devenirea aceasta este o lucrare pe care Parintii Apostolici o surprind prin viata si opera lor in toata splendoarea sa. Contributia crestinului la propria sa edificare spirituala este inteleasa ca un prinos adus la altarul divin al vietii mantuitoare. Fara a supralicita valoarea efortului pe care credinciosul il face pentru a ajunge ,,purtator de Dumnezeu”, Parintii Apostolici descriu entuziasmul si bucuria pe care, ca niste trofee, le aduc cu sine nevointele desavarsirii. Telul revendicat al vietii crestine – fericirea – nu se afla doar la capatul drumului cu Hristos, ci este presarat tainic pe tot parcursul calatoriei, fiind aflat si gustat cu fiecare biruinta a vietii virtuoase asupra pacatului. Unirea cu Dumnezeu, prin harul cel dumnezeiesc, ii aduce omului darurile cele duhovnicesti prin care stralucesc sfintii. Prin prezenta harica activa a lui Hristos in viata credinciosului, acesta se innoieste permanent, iar viata sa primeste un continut nou definit de scrierile Parintilor Apostolici prin cuvantul σεμνότης – sfintenie, care dupa ei consta in cele trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea.
Convingerea lor este ca viata in Hristos este atmosfera in care credinciosul respira viata autentica iar aceasta are puterea de a schimba destinul implacabil al mortii in inviere si nemurire. Ei sustin ca drumul sfinteniei nu presupune distorsiunea firii umane ci implinirea ei deplina. Credinta si dragostea impartasite de jertfa Mantuitorului Hristos sunt totul si nimic nu le poate intrece. Din dragoste noi am ajuns purtatori de cele sfinte asa incat fiecare trebuie sa se straduiasca sa fie o intrupare a lui Hristos. Constienti de rolul imens pe care il au intr-o lume a conflictului generalizat, de orice factura, Parintii crestinismului primar si-au asumat misiunea apostolica de a fi faclii vii din care sa transpara si sa lumineze viata indumnezeita a lui Hristos, chiar cu pretul suprem al martiriului. Viata si opera lor care culmineaza adesea in jertfa martirica sta la baza cladirii unei vieti si a unei lumi noi care va avea in centrul ei credinta si dragostea lui Dumnezeu precum si constiinta legaturii tainice intre implinirea poruncilor Evangheliei si fericirea vietii vesnice.
Extras din „Sfintenia si fericirea in antropologia teologica a Parintilor apostolici” de Pr. drd. Ovidiu Vintila
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.