Atragem stăruitor aminte oamenilor şi cu toată gravitatea posibilă: Nu treceţi cu uşurinţă peste lisus! Mai bine declaraţi-vă împotriva Lui, că mulţi vă veţi lămuri! Căci dacă ne vom ţine mereu că nu-L ştim cine este El, pentru noi - cele prescrise în Cartea Veşniciei vor merge înainte şi se vor împlini toate - ne vom afla că ne-am încuiat uşa, în loc să ne-o deschidem şi vom căpăta răspunsul cu care ne-am amăgit pe pământ: «Nu vă ştiu nici eu pe voi; duceţi-vă de la Mine.»

Marea nefericire a rămaşilor pe dinafară e că atunci văd fericirea drepţilor. Propriu-zis văd marea lor defecţiune, care le-a pecetluit eternitatea. Până atunci, adică acum pe pământ, aceştia se ţin de ochi să nu vadă pe lisus. Atunci, cu natura transformată în vederea veşniciei, nu se mai pot ţine să nu vadă destinul firii omeneşti, pe care ei nu l-au admis. Iadul nu se poate descrie mai bine. Nici împărăţia lui Dumnezeu.

Inainte de a căuta cu Părintele Arsenie Boca icoanele împărăţiei lui Dumnezeu îmi permit a vă pune la îndemână un gând de-al lui Nichifor Crainic care, zic eu, îl prinde şi pe Părintele nostru: „Cultura exprimă un raport simbolic cu cerul: religia un raport real. Dar între acest simbol şi această realitate nu există o distanţă de netrecut de vreme ce realitatea aruncă lumină şi înţeles asupra simbolului corespunzător. Izvorul, captat din munte şi adus în vale, ţâşneşte în strălucitoarea jerbă de apă a unei fântâni arteziene. Admirând această suire lichidă, ce se sfărâmă în pulbere argintie sub cerul alabastru, ştim totdeauna că ea e împinsă de legea fizică să atingă din nou nivelul superior de unde s-a coborât. In strădania ei, ce pare influenţată de un avânt nedomolit, e parcă un semn ce ne murmură şi nouă povestea unor înălţimi pierdute, a căror nostalgie o purtăm în suflet. Geniul, care e prin excelenţă chipul lui Dumnezeu în această lume a păcatului şi a morţii, îndeplineşte parcă o solie cerească de a ne aminti plăsmuirile pe care le împinge către perfecţiune, culmile pierdute cândva de om şi de a ne reaprinde în inimă nostalgia lor” (Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, ed. cit. p. 29-30. cap. Cultură şi civilizaţie).

Am ales acest citat a lui Nichifor Crainic pentru că el ilustrează, într-un fel, neabătuta solie pe care părintele Arsenie a avut-o în raport cu veacul şi cu Neamul românesc. Doar că, slavă Domului, nu a facut-o ca un geniu pustiu, ci ca un prooroc, ca un luptător plin de sfinţenie. Cât de viu îi mai este glasul în veacul de acum? Părintele Ioan Bizău, încercând o diagnosticare în hăţişul maladiilor ce alcătuiesc complexul numit secularizare, observă: , Atunci când Biserica se lasă purtată de valul secularizării sau contribuie ea însăşi la menţinerea şi derularea acestui fenomen (sectarii, de orice fel, ştiu ce zice Părintele Ioan Bizău, n. N. C), se poate spune că acceptă de fapt o transformare radicală a învăţăturii sale de credinţă şi a vocaţiei sale în raport cu lumea. (...) Secularismul reduce idealurile umane la orizontul vieţii pământeşti, ceea ce face ca evenimentele care se derulează în acest orizont să nu mai fie percepute conform unei raţionalităţi transcendente şi supranaturale, ci să fie «explicate» într-o perspectivă exclusiv «ştiinţifică» şi raţională. în modernitate nu religia este aceea care dă legitimitate ordinii sociale şi politice. Dimpotrivă. Se produce o deplasare de la ceea ce reprezintă consensul moralei publice, întemeiată pe religie, către un control tehnic şi birocratic”.

Este cât se poate de limpede că Părintele Arsenie, locuind în miezul unei lumi marcate de ateism şi idolatrizare a „programelor de partid”, caută să reaşeze cuvântul în demnitatea pe care Hristos i-a conferit-o. Stând în bătaia vântului pustiirii, el îşi conjugă ştiinţa de carte cu marea lui sensibilitate artistică, evlavia cu un necuprins dor de împărăţie, curajul cu limpezimea, conferind iconologiei omiletice româneşti unul din cele mai adânci conţinuturi. El este unul dintre fericiţii propovăduitori ai Cuvântului care reuşeşte să articuleze, conştient şi conştiincios, legătura între actul mărturisirii credinţei şi actul slujirii, legătură adesea neînţeleasă şi, în general, neglijată. Un aspect al menţinerii acestei legături ţine de mărturisirea publică.” Pentru ca să devină vie şi dătătoare de viaţă, credinţa trebuie să fie «mărturisită»: proclamată public, atât ca mărturie despre convingerile personale, cât şi ca o afirmare a adevărului divin, universal, care singur are puterea de a mântui lumea. Imi mărturisesc credinţa numai pentru a o articula şi a o întări, ci şi pentru a de a suscita şi consolida credinţa altor oameni.

Mărturisirea credinţei este prin natura ei un act comunitar, public, manifestat împreună cu ceilalţi pentru îmbogăţirea reciprocă a tuturor. Ea nu trebuie numai verbalizată; ea trebuie şi «trăită», adică celebrată ca o activitate comună a comunităţii credincioase, în care Cuvântul lui Dumnezeu este interpretat şi mărturisit”. Din acest punct de vedere predica şi iconografia propusă credincioşilor ortodocşi este paradigmatică. De aici şi nevoia procesării corecte a mesajului Părintelui, nu prin hiperbolizarea importanţei unor sfaturi personale, acordate în chip privat - şi astfel greu controlabile ci prin citirea cu dragoste a textelor sale editate pertinent şi analizarea mesajului erminiei iconografice pe care o propune (în primul rând Biserica Drăgănescu). Nu-i vorba aici de diminuarea calităţi de sfătuitor a Părintelui, ci, mai ales, de corecta poziţionare în raport cu întregul mărturiei sale.

Cealaltă extremă este identificarea „treptelor formale” (şi nu o zic în glumă) ale mărturiei Părintelui Arseie. Ceea ce pierd din vedere analiştii de acest fel - un soi de academici având catedra pe măsura sufletului - îmi aduce aminte de spusele unui alt contemporan al Awei Arsenie, Vasile Băncilă. El comenta „treptele formale” din ora de religie, astfel: „Treptele formale sunt foarte bune, dar valorează prin sufletul sărbătoresc pus în ele, prin modulările sensurilor, prin pigmentarea spirituală a momentelor, prin bogăţia paletei festive. Alături deci de treptele formale există şi treptele fondului; între ele trebuie să fie un acord deplin. Atunci treptele lecţiei devin piscuri ce duc la culmea de pe care se poate privi toată lumea în sărbătoare. Voiţi ca lecţia să aibă variaţie reală şi dialectică fără artificiu? Topiţi în ea un cristal de sărbătoare. Va fi cea mai bună metodă!”

Este poate unul dintre unghiurile din care merită să privim predica Părintelui Arsenie Boca. Modul în care inocula sărbătoarea în creştinii ce-i veneau aproape, cărora le transfera „conştiinţa sărbătorii”, capacitatea de a bucura şi a se bucura, punând în valoare virtualităţile sărbătoreşti ale credincioşilor. După ani, personal, cred că tare se mai potriveşte Părintelui descrierea pe care el o face predicii Mântuitorului, pornind de la întrebările ce-i clocoteau în predică: „Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stăvilarele tainei şi să-şi dovedească zădărnicia, izbindu- se de limitele îngăduitului. Dincolo este împărăţia, marile taine ale existenţei. Dumnezeu ţine ascunse în mister rânduieli neştiute de îngeri şi oameni. Poate că, gândindu-Se la aceste taine ale Tatălui şi vorbindu-le foarte de departe cu câţiva ucenici, lisus S-a transfigurat şi transpus în mister până la aşa măsură că, venind apoi la ceilalţi ucenici şi la mulţime, pe care i-a găsit certându-se, «toţi s-au înfiorat şi au alergat să i se închine».

Despre aşa ceva nu avem ştire să se mai fii întâmplat. Poate că ei au dezlegat «înfiorându-se şi închinându-se» cel mai bun răspuns, vrednic de împărăţia marilor Taine”.

Nu este retorică goală în exprimarea acestui adevăr: Părintele stăpâneşte cuvântul pentru că s-a lăsat stăpânit de Cuvânt. El se încadrează, axiomatic, în ceea ce un teolog român contemporan numea a fi «vorbirea lui Dumnezeu sau consumarea liturgică a realităţii», formulând fericit liniile de forţă ale unei erminii a Duhului, aşa cum o defineşte Părintele Constantin Coman: „...Erminia duhului sau ermineutica duhovnicească, înţelegând prin aceasta lucrarea Duhului Sfânt ca esenţială pentru erminia textelor sfinte sau, cu alte cuvinte, recuperând funcţia hermeneutică a Duhului Sfânt”. O emiinie a Duhului definită în spaţiul ecclesial în chip fericit, nu doar prin fervoarea cuvântului, ci şi prin transparenţa iconografiei de o simplitate dezarmantă, aceeaşi cu a femeii samarinence, care, după cuvântul Avvei, prin simplitatea ei, reuşeşte „o privire în Rai”. Sarea care conservă taina acestei erminii, nevoinţa şi pocăinţa, suferinţa şi înţelepciunea, e dată de „focul Duhului Sfânt”, care „păstrează firea nestricată acer, păstrând şi construcţia Părintelui, întreagă, vie, nevătămată, actualizând spusa ui om că: „fiecare om are ţesut în destinul său răspunsul la întrebarea mântuirii”, oferind - cu smerenie „un răspuns de răspunderi.”

Ştim că Părintele a plecat pe calea pustiei athonite şi în lucrarea sa duhovnicească având cu sine, ca dar de sus, penelul. M-am întrebat adesea, oare cum de s-a apucat să picteze o Biserică? Ce ştia şi n-a spus în cuvânt? Şi mi-am amintit de o spusă a Avvei, consemnată astfel: „Larma vieţii şi gălăgiile grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât te strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se întăreşte şi chemarea lină nu se mai aude”. Părintele socoteşte aceasta drept premisă pentru ca în lume să apară necesară prezenţa preoţilor, care aduc „chemarea din afară”: „prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul, ca să-ţi strămuţi viaţa ta în cer”. Noi o putem lega şi de această sete necurmată de icoană, a Părintelui Arsenie care, auzind larma şi constatând surzenii majore, încearcă să pună „faţă spre faţă” Raiul cu năuceala mamonică în care trăiau oamenii, ce zic, trăiesc oamenii. Nu este cazul să insistăm asupra iconografiei propuse de „cazul Drăgănescu”.

Au făcut-o alţii cum noi n-am putea să o realizăm - Părintele însuşi face o “geneză a picturii”, continuată atât de inspirat de PS Sa Daniil Partoşanul şi devenită o „smerită mărturie ortodoxă de credinţă exprimată plastic”. Noi n-am aminti decât „funcţia religioasă” a picturii aşa cum ne-a creionat-o însuşi iconograful Arsenie Boca: „rostul picturii în Biserică tocmai acesta este, de a atrage, prin însuşirile ei de artă a frumuseţii, ochiul şi interesul omului către problema centrală a mântuirii sale. Drept aceea, ochii iMântuitorului, din locul cel mai înalt, al Pantocratorului, te văd în orice punct al Bisericii te-ai duce. Pictura, prin posibilităţile ei, vrea să ilustreze prin aceasta, dogma Bisericii, că Dumnezeu te vede oriunde te-ai duce sau te-ai ascunde de El, ca să faci rele în voie”. De aici nu mai e decât un pas până la altă dogmă a Bisericii: a atotprezenţei lui Dumnezeu, cum mărturisea Sfântul Pavel atenienilor, că «în El trăim, ne mişcăm şi suntem...» Dimensiunile Bisericii cresc până la dimensiunile Creaţiei.

Natura nu mai e autonomă, ci e Creaţia lui Dumnezeu. De asemenea şi omul nu mai e natură sau capătul unei evoluţii, ci e şi fiul lui Dumnezeu, Căruia ne rugăm numindu-L Tatăl nostru. Iar evoluţia lui tocmai de aici începe şi-i fără de sfârşit. Nicidecum nu se termină totul cu mormântul. De aceea Pantocratorul, Iisus Hristos, trebuie văzut primul (s. Pr. A. B.) când intrăm într-o Biserică. Pictorii îl şi reprezintă mai mare, ca scară de proporţie faţă de restul picturii, nu numai vrând să biruie distanţa, ci să-I evidenţieze şi importanţa”. Iar pentru ca introducerea în cursul de estetica picturii să fie deplin, continuă ceva mai încolo: „chipul buisericesc al Pantocratorului, caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile. Toate neamurile, toţi oamenii să-şi recunoască în El chipul lor de obârşie, chipul devenirii lor în eternitate. Grea temă şi poate cea mai grea a picturii. Leonardo da Vinci a prins această notă în Cina cea de Taină, într-un desen, dar în pictură n-a mai prins această rezolvare. Miche- langelo a izbutit acest chip universal al omului, în chipul lui Adam la creaţie”. Şi firul expunerii sale continuă, evidenţiind „continuitatea de conştiinţă a atotprezenţei lui Dumnezeu” a programului iconografic. Relaţia estetică-teologie rămâne marcantă. Ce minunat o realizează Părintele în descrierea icoanei Maicii Domnului, „crinul neamului omenesc”, al doilea ca mărime în discursul non-retoric al imaginii iconografice: „Chipul Maicii Domnului e al doilea ca mărime după Pantocrator. Dacă locul Pantocratorului e în Cerimea bisericii şi a creaţiei, locul Maicii Domnului e în Conca Altarului bisericii văzute, locul Liturghiei, al jertfei cea de-a pururi pe pământ. Istoria mântuirii omului începe în altar.. .”

Ceea ce am remarca este că aşa cum avortul şi problema păcatelor legate de familie cuprind mare parte din mesajele Awei, fără ca prin aceasta să dilueze mesajul luminos şi bucuros al chemărilor Părintelui, tot astfel şi pictarea ereticilor, a sporilor de ciupercă nebună apăruţi la umbra Bisericii sau a „omului modem” caricaturizat, vai, atât de aproape de realitate, ne aduce aminte că iconografia nu este numai arătarea plastică a împărăţiei, ci şi glisarea idolatriei lumii în lumina harului, căutând a o întuneca pe aceasta, în încercarea disperată de a o corupe. Şi cât „de noi înşine” nu suntem în icoanele lumii căzute, al cărei falsificator de valori ce toacă la liniştea, pacea şi mântuirea durerii sufletului omenesc se strecoară perfid căutând pe cine să apuce. Să luăm un singur exemplu: icoana monahului răstignit, a cărui aureolă ţine înscrisul “calea contemplaţiei, a nevoinţelor cu dreaptă socoteală, a smereniei rugăciunii şi atenţiei... (lucidităţii, n. N. C.)”...Aură luminată de lumânările smereniei şi dragostei, blândele cuie ale răstignirii pe o cruce care creşte în spatele monahului....

Este atâta teologie încât, liniştit, un tratat de iconografie nu ar putea-o epuiza. Diavolul, cu apucături de secu- ristşi privire de sovietic biruitor propune aluzia parşivă la o alternativă nebună.

Toată estetica pictată cu penelul de Părintele Arsenie întăreşte cuvântul său înaripat, cuvântul întărindu-se în Duhul Sfanţ, cu iconografia sa. Ele nu sunt schizoide, pentru că între Părintele Arsenie şi viaţa nevoitorului Arsenie, între Evanghelia lui Hristos şi cea vestită de Avvă nu este nici un interval de germinare intelectualis- tă, ci puntea de aur a Duhului Sfânt. Văzând întregul lucrurilor sale iconografice poţi exclama: „Iadul nu e poate descris mai bine. Nici împărăţia lui Dumnezeu”. Tocmai acest joc estetic între nebunia crucii lui Hristos şi aberanta crucificare continuă a Sa cu ajutorul amar interesat al iadului, face ca întâlnirea ca opera întreagă a Părintelui nu doar să te pună pe gânduri, ci să te elibereze de gândurile aberantei comodităţi şi să te aşeze faţă în faţă cu Hristos în Duhul Sfânt. Nu e vorba doar de un dispozitiv conceptual, ci de o punere la treabă, în lucrare pentru dobândirea Duhului Sfant si cresterea intru Imparatie...

Parintele Constantin Necula

Sa ne rugam 8 zile cu Parintele Arsenie Boca, Editura Oastea Domnului

• Imparatia lui Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Unde este Imparatia lui Dumnezeu?
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Imparatia lui Dumnezeu intre aparenta si potenta
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: