„Nu ştim cum trebuie se ne rugăm.” (sfântul apostol Pavel [Rm 8, 26])

O adâncă tăcere a urmat cuvintelor sfântului bătrân. După ce a trecut puţină vreme şi s-au schimbat reflecţii asupra celor spuse, teologul a zis:

- Să ne întoarcem la tema principală a rugăciunii. Spuneaţi, bătrâne sfinte, că modul rugăciunii de după cădere este diferit. Cum înţelegeţi aceasta?

- Cu siguranţă este diferit, a observat bătrânul. Atunci era o doxologie neîntreruptă. După aceea, o tânguire continuă. Atunci eram fii ai lui Dumnezeu. După aceea, „prin fire fii ai mâniei” [Ef 2, 3]. Atunci eram vii. După aceea, morţi cu sufletul şi muritori cu trupul. Atunci spuneam numai „îţi mulţumim, Doamne”. Iar după cădere, „miluieşte-mă, Doamne”.

- Desigur, bătrâne, a zis teologul. Dar după Economia în trup a Domnului se cuvine oare să mai plângem, de vreme ce am fost restabiliţi în demnitatea iniţială?

Răscumpărarea şi înfierea din nou prin jertfa lui Hristos, cu toate consecinţele lor dumnezeieşti, nu trebuie oare să ne insufle în suflet slăviri fără de sfârşit şi imne de bucurie?

Bătrânul monah asculta cu atenţie, cu privirea îndreptată în pământ şi capul sprijinit în piept, după obiceiul isihaştilor care se roagă cu mintea şi în acelaşi timp conversează cu alţii. Iar mirenii, laicii şi monahii, ne bucuram de frumoasa discuţie şi de dialogul duhovnicesc. Apoi, după câteva minute de tăcere, fără să-şi ridice capul, ascetul a zis:

- Iubite copile, eşti teolog şi, fireşte, ştii mai multe decât mine, neînvăţatul. Dar mă gândesc cu smerenie că atâtea sunt darurile lui Dumnezeu oferite oamenilor, atâtea sunt cinstirile, iubirea şi slăvirile care-i aşteaptă pe cei credincioşi cu adevărat, încât dacă am avea parte de toate acestea şi le-am simţi în adâncul inimilor noastre, n-am înceta să plângem cu lacrimi preadulci ziua şi noaptea. Intreaga imnologie a Bisericii e o sinteză de bucurie şi întristare, de lăcrimare, străpungere şi tânguire, ca şi de laudă şi slăvire.

Marea tradiţie ascetică şi duhovnicească a făurit şi o expresie unică pentru a exprima experienţa sintetică a monahilor şi a creştinilor ortodocşi: expresia „întristare bucuroasă”3. De ce? Deoarece, după cum ştiţi, mântuirea dăruită nu lucrează de la sine, nu există mântuire fără condiţii. Şi acest fapt produce experienţe compuse, fiindcă se cere factorul subiectiv, contribuţia luptei noastre personale cu multă smerenie şi implorare, conlucrarea noastră. Iată întreaga problemă a mântuirii.

O mulţime de sfinţi bărbaţi, în toate epocile, au dezvoltat diferite moduri de viaţă creştină în cadrele învăţăturii ortodoxe. Şi toţi au sfârşit exaltând necesitatea rugăciunii, mai ales a acelei rugăciuni prin care repetăm „miluieşte-mă, Dumnezeule!”. Astfel că, deşi rugăciunea în Duhul Sfânt cuprinde şi mulţumire, şi recunoştinţă, şi laude, şi slăviri, totuşi accentul cade mai ales pe cererea îndurerată a ajutorului lui Dumnezeu, mai cu seamă atunci când sufletul care se roagă e sub lucrarea patimilor lui şi n-a dobândit încă „îndrăzneală” la Dumnezeu4, cum zic sfinţii Părinţi.

Şi bătrânul a tăcut.

- Nu poate exista nici o contrazicere - a zis monahul de lângă bătrân cu permisiunea bătrânului său - căci „miluieşte-mă pe mine, păcătosul” e mai proprie decât orice altă invocare firii omeneşti care a ajuns la cunoaşterea de sine, după cum zice sfântul Grigorie Palama: „Când mintea se ridică din potopul senzaţiilor, din tumultul grijilor şi priveşte la omul lăuntric, văzând mai întâi masca hidoasă produsă de rătăcirea în cele de jos, se grăbeşte să se cureţe de aceasta prin plânsul îndurerat, apoi, după ce a desfiinţat acest văl diform şi sufletul nu mai e scindat în chip hidos prin relaţii de tot felul, intră atunci netulburată cu adevărat înăuntrul odăilor ei dinăuntru şi se roagă Tatălui în ascuns”5.

Se constată deci că rugăciunea îndurată, plânsul şi lăcrimarea nu se impun numai pentru că omul păcătuieşte încontinuu şi, prin urmare, trebuie să ceară cu inima zdrobită mila dumnezeiască, ci şi pentru ca să-şi şteargă „masca hidoasă a sufletului”. In afară de asta, el ştie că singur, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate să facă nimic. „Miluieşte-mă” e o cerere smerită nedefinită care-L lasă pe Dumnezeu să-şi manifeste iubirea şi mila Lui, spre folosul sufletului.

- De altfel, am zis eu intervenind, această rugăciune „miluieşte-mă pe mine, păcătosul” provine din Noul Testament. Domnul vorbeşte de necesitatea acestei smerite rugăciuni ca despre o virtute de bază. „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul” are mai multe sensuri. E ca şi cum am implora: Doamne, îmi pare rău, dă-mi iertarea păcatelor, destramă întunericul meu duhovnicesc, curăţă sufletul meu, dă-mi luminarea luminii Tale dumnezeieşti şi necreate, dă-mi cunoaşterea adevărată şi îmbracă sufletul meu cu sfintele virtuţi, dar toate acestea după voia Ta, când şi cum vrei Tu, spre folosul sufletului meu!... Cine nu vede, fraţilor, că această rugăciune simplă constituie chintesenţa întregului bine?

- Dumneavoastră, am zis, îndreptându-mă spre monahul cel mai tânăr al sihăstriei, ce părere aveţi pe această temă? Şi după ce a luat îngăduinţă de la bătrânul său, cu un
ton reţinut şi privind în pământ, monahul N. a zis:

- Din experienţa mea neînsemnată ştiu că rugăciunea aceasta de un singur gând sau a minţii, cum o numesc sfinţii Părinţi, e un rod şi o luminare a Duhului Sfânt, Cel binecuvântat în veci, Care a descoperit sfinţilor Părinţi comoara negrăită a dumnezeieştii rugăciuni a minţii...

Şi cu străpungere de suflet, monahul cel tânăr a continuat:

- Cum scrie de Dumnezeu insuflatul apostol Pavel, noi „nu ştim cum trebuie să ne rugăm, dar însuşi Duhul vine în ajutorul slăbiciunilor noastre” [Rm 8, 26], învăţându-ne modurile rugăciunii. Şi uneori El strigă „Avva! Tată!”, exprimând astfel înfierea pe care o avem prin Fiul. Alteori dumnezeiescul Mângâietor ne mângâie în suspine negrăite prin „scâncete de prunc” în inimile noastre. Iar alteori ne aprinde sufletele cu suspine de iubire, prin lucrări tainice de fiu faţă de Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.

Aceste lucrări ale Duhului Sfânt le-au încercat sfinţii Părinţi şi oştiri întregi de monahi şi isihaşti prin rugăciunea inimii. Inăuntrul inimii lui a simţit sfântul Ignatie Teoforul îndrăgostirea dumnezeiască [erosul divin] şi a zis: „Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă care saltă spunându-mi: Vino la Tatăl!”6.

Monahul N. suferise frumoasa schimbare şi arăta că trăieşte în adâncul sufletului său toate câte le spunea. Şi cred că tocmai acest lucru era roada rugăciunii inimii, pe care o lucra împreună cu ceilalţi în acea „şcoală” dumnezeiască şi suprapământească.

Şi foarte tânărul şi preaînţeleptul monah N., care se arăta posesor al unei profunde experienţe lăuntrice şi formaţii teologice, a continuat:

- Rugăciunea minţii în cei avansaţi e lucrată de Duhul Sfânt, pentru că „nimeni nu poate spune: Domn este Iisus! decât numai în Duhul Sfânt” [l Co 12, 3], şi ea are drept roade preadulci: bucuria, dragostea, pacea, lacrimile preadulci... Şi inima „arzândă”, ca a acelor fericiţi, care umblau, fără să bănuiască, împreună cu Iisus spre Emaus [Lc 24,32], Şi tânărul monah a tăcut din străpungerea inimii.

Au trecut câteva minute. Nu se auzea nimic în acest „foişor”. Toţi trăiam momente de înălţare născute din sfintele gânduri ale monahului tăgăduitor de lume. Era o tăcere care năştea în inimile noastre clocote dumnezeieşti. Văzând pe binecuvântatul tânăr monah N., mi-am amintit de cuvântul preotului Isihie: „Inima înstrăinată cu desăvârşire de imaginaţii va naşte gânduri dumnezeieşti şi tainice, care saltă în ea asemenea peştilor care sar şi delfinilor care fac salturi în marea cea liniştită. Marea este mişcată de briza subţire, iar abisul inimii de Duhul Sfânt, căci, precum zice apostolul, fiindcă «sunteţi fii, Dumnezeu a trimis pe Duhul Fiului Său în inimile voastre strigând: Avva! Tată!» [Ga 4, 6]”7.

- Şi bătrânul meu, am zis, mi-a spus odată, când eram mai tânăr, că, aşa cum, separat de suflet, trupul moare şi devine rău-mirositor, tot aşa şi sufletul, când nu se mişcă prin rugăciune, moare şi devine jalnic şi rău-mirositor. Insuşi profetul Daniel a privit separarea de rugăciune drept moartea cea mai rea şi a preferat să moară decât să se lipsească un singur ceas de rugăciune. Sufletul care iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu se roage neîncetat, pentru că iubirea se naşte din „rugă”, iar aceasta păzeşte iubirea.

- Ce înţelegeţi prin cuvântul „rugă” [euche]? „Ruga” e diferită de „rugăciune” [proseuche]? a întrebat teologul.

- In adânc, am zis, ruga şi rugăciunea sunt unul şi acelaşi lucru, cu două nume. Dar în monahism ele au fost distinse, „rugăciunea” fiind înţeleasă ca un ansamblu de cuvinte rugătoare, iar „ruga” fiind atribuită rugăciunii repetate încontinuu: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. In terminologia ascetică aceasta se numeşte „rugă”; „iubirea este un rod al rugii” sau „iubirea vine din rugă”.

- Părinte, a întrebat filologul, care este legătura dintre iubire şi rugă? Din care motiv se naşte iubirea din rugă?

- Poate nu e de prisos să se spună, am răspuns, că premisa faptului că omul se roagă e credinţa sa în Dumnezeu. Prin viaţa sa duhovnicească monahul omoară egoismul,
depăşeşte hotarele eului şi pătrunde în locul unde se află libertatea vieţii transsubiective şi transcendente. Cufundat în hotarele vieţii celei noi, monahul e mânat întotdeauna de rugăciune, e călăuzit de rugăciune, contemplă pe Dumnezeu prin rugăciune şi se uneşte cu El „în simţirea sufletului” prin rugăciune. Dar pentru că mintea nu se cuvine să se împrăştie în multe înţelesuri sau în căutarea de cuvinte, ea alege rugăciunea mai scurtă sau dintr-un singur gând: ruga. Deci, pe măsură ce sufletul însetează după rugăciune, a ajuns deja la iubirea lui Dumnezeu. Iubirea nu are capăt. Şi pe cât se uneşte sufletul cu Dumnezeu prin rugă, pe atât creşte şi iubirea, atât din „simţirea” apropierii, cât şi din „vederea” lui Dumnezeu, realizându-se astfel maxima clasică: „Din vedere se naşte îndrăgostirea”.

- Sfântul Isaac Sirul, a intervenit un monah, spune înfricoşătorul cuvânt că „fără rugăciune neîncetată nu e cu putinţă să te apropii de Dumnezeu”8. Iar prin rugăciunea neîncetată înţelege ruga. Iar Evagrie consideră drept o condiţie preliminară a rugăciunii înstrăinarea minţii de toate gândurile, ca sufletul să atingă totul9.

- Dumneavoastră, sfinte bătrâne, ce gândiţi? a întrebat profesorul G.

- E cu putinţă oare să gândesc diferit de sfinţii Părinţi? a răspuns cu glasul lui adânc pustnicul. Toţi sfinţii Părinţi exaltă rugăciunea drept lucrarea duhovnicească cea mai
indispensabilă. Şi subliniază că toate virtuţile nu unesc sufletul cu Dumnezeu, ci numai îl predispun pentru unire.

Ceea ce uneşte este rugăciunea. Chiar dacă sfântul Dionisie Areopagitul zice că asemănarea şi unirea cu Dumnezeu „se săvârşesc numai prin iubirile şi prin sfinţitele lucrări ale preaveneratelor porunci”10, socotesc însă că pentru sfinţita lucrare a poruncilor şi pentru iubire este indispensabilă şi rugăciunea. E cu neputinţă să avem iubire fără
rugăciune, pentru că iubirea e căldura sufletului. Căldura se naşte din rugăciunea inimii curate.

Potrivit lucrării rugăciunii curate creşte şi dorul şi îndrăgostirea dumnezeiască a sufletului de pururea pomenitul Domn Iisus, cum spune şi Cântarea Cântărilor: „Fecioare Te iubesc pe Tine, trage-mă” [Cânt 1, 2-3] şi: „Rănită de iubire sunt” [5, 8]. In chip asemănător, sfântul Maxim Mărturisitorul declară din viaţa lui în Duhul Sfânt că toate virtuţile conlucrează la îndrăgostirea dumnezeiască, dar încă şi mai mult conlucrează rugăciunea curată. Fiindcă prin ea mintea prinde aripi spre Dumnezeu şi se eliberează de întreaga lume11.

Din îndrăgostirea sa dumnezeiască năprasnică şi nestăvilită faţă de Domnul Iisus, a continuat înţeleptul potrivit lui Dumnezeu ascet, sufletul entuziasmat duhovniceşte îi adresează cuvinte de dragoste: „M-ai atras cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai preschimbat cu dumnezeiasca Ta îndrăgostire”12. „Intreg eşti dulceaţă, Mântuitorul meu, tot dorinţă şi dorire, tot nesăturat, tot frumuseţe nemeşteşugită.”

Şi strigă împreună cu apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigoana sau goliciunea sau primejdia sau sabia? ... Sunt
convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, ... nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea în Iisus, Domnul nostru” [Rm 8, 37-39]. De ce? Răspunde tot Pavel: fiindcă „iubirea Domnului Iisus ne ţine” [2 Co 5,14]. Şi pustnicul a tăcut brusc.

- Preasfinţi părinţi, sunt adânc mişcat şi uluit de înaltele dumneavoastră experienţe, a zis profesorul G. Imi veţi îngădui numai să-mi exprim rezerva faţă de uşurinţa dobândirii iubirii dumnezeieşti prin rugăciunea lui Iisus. Vă rog încredinţaţi-ne cum anume se întâmplă aceasta?

Bătrânul ascet a făcut un semn cu capul să răspundă ucenicului său N. Şi cu un aer firesc şi smerit din obişnuinţă acela a zis:

- Socotesc că pentru dobândirea iubirii lui Dumnezeu n-a fost hotărât un timp anume. S-a vorbit despre calea de urmat pentru ca să ajungă cineva la curăţia sufletului apoi ca să primească mai bogat lucrurile Duhului Sfânt, care va aduce iubirea, dar despre o durată de timp nu s-a vorbit nimic. Sfântul Maxim recomandă: „Chinuie trupul cu postul, privegherea şi rugăciunea, şi sfinţirea cuminţeniei te va umbri şi îţi va aduce iubirea”13. Dar cât timp va cere asta e o chestiune legată de diferiţi factori. Şi, cum s-a zis deja, rugăciunea, sau mai degrabă ruga, ca lucrare neîncetată, e un mijloc foarte eficace pentru curăţirea de patimi şi dobândirea iubirii, dar trebuie să fie neapărat ajutată şi de virtuţi, care presupun poruncile Domnului Iisus. Şi, aşa cum zice cuviosul Ioan Carpathiul, „e nevoie de multă luptă şi de mult timp ca să ajungem cu rugăciunile la starea de curăţie şi să descoperim cerul inimii, unde locuieşte Hristos”14.

Intr-adevăr, în metoda tradiţională a rugăciunii curate şi fără vagabondaje a inimii, după ce a depăşit greutăţile ce se ivesc din patimi, cel care se luptă vine la stadiul rugăciunii tihnite. Numele sfânt şi venerat al Domnului Iisus străluceşte în mintea care se roagă neîncetat şi naşte în suflet înţelesuri asemenea strălucirii soarelui, şi aduce iubirea atunci când Duhul Sfânt se sălăşluieşte în suflet.

Şi tânărul monah a tăcut... 

Teoclit Dionisiatul

Fragment din cartea "Dialoguri la Athos - între cer şi pământ", Editura Deisis

Cumpara cartea "Dialoguri la Athos - între cer şi pământ"

Note:

1 IOAN SCARARUL, Scara VII;
2PG 88, 801C. 804B;
3FRIX, p. 164-165.
4 ISAAC SIRUL, Epistola IV; FR X, p. 486-487.
5 GRIGORIE PALAMA, Cuvânt către monahia Xeni despre patimi, virtuţi şi roadele liniştirii cu mintea; PG 150,1077C.
6 IGNATIE TEOFORUL, Epistola către Romani VII, 2; PSB 1, p. 176-177
7 ISIHIE SINAITUL, Cuvânt despre trezie şi virtute II, 54; FRIV, p. 81
8 ISAAC SIRUL, Cuvântul 43; FR X, p. 222-223
9 EVAGRIE PONTICUL, Despre rugăciune 37; FRI, p. 79.
10 DIONISIE AREOPAGITUL, Despre ierarhia bisericească II; PG 3,392A.
11 MAXIM MĂRTURISITORUL, 400 de capete despre dragoste 1,11; FR II, p. 39.
12 „M-ai atras cu dorul Tău, Hristoase...”, tropar din rânduiala pregătirii pentru sfânta împărtăşanie, preluat din imnografia Schimbării la Faţă. 
13 MAXIM MĂRTURISITORUL, 400 de capete despre dragoste 1,45; FR II, p. 43.
14 Citatul din cuviosul Ioan Carpathiul, neidentificat în scrierile lui din FRIV, p. 123-161.

• Despre rugaciune - Parintele Teofil Paraian
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Rugaciune de priveghere
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Rugaciune impotriva farmecelor si bantuirii duhurilor rele
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Rugaciune catre Sfantul Ierarh Nicolae
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Rugaciune catre Ingerul Pazitor
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: