Trairea temporalitatii

Viata omului nu se margineste la prezent, ci se intinde o data cu timpul si se manifesta ca neincetata abordare a viitorului, care este trait si devine trecut. Prezentul se infatiseaza ca moment de tranzitie, de la care incepe a fi strabatut viitorul, spre a deveni trecut. Aristotel observa ca "din cele ale timpului unele au fost, iar altele va sa fie.

dar acum-ul nu este parte (a lui); caci partea masoara intregul si intregul trebuie sa se constituie din parti; dar timpul nu pare a se constitui din cele de acum (din acum-uri)". O mai buna abordare a lucrurilor arata, insa, ca teza aceasta nu este corecta intru totul, pentru ca nu este posibil a se intelege un timp real care sa nu fie constituit "din cele de acum (din acum-uri)". Si totusi prezentul nu poate fi considerat ca rastimp mai indelungat, caci atunci ar trebui sa se imparta iarasi in trecut, prezent si viitor. De aceea se poate spune ca prezentul constituie acel moment temporal infim si indivizibil care desparte trecutul de viitor. Momentul acesta, desi de fapt este singurul pe care il detine omul, ramane necuprins sau de nereprezentat, caci de cum este "prins" se si pierde in trecut. Dar nici trecutul sau viitorul nu se afla la dispozitia omului. Trecutul ramane in urma, pierind, iar viitorul este inexistent.

Omul se naste, se dezvolta si dispare inlauntrul timpului. Viata lui se desfasoara continuu in prezent. Acesta nu este un simplu moment de tranzitie care transfera viitorul inexistent in trecut pierdut, ci ceva mai amplu si deosebit de important. Este mai amplu pentru ca reprezinta sinteza ce unifica trecutul cu viitorul. Omul nu traieste momente izolate, ci prin amintire, nadejde si imaginatie isi creeaza acel continuu rastimp pe care il simte de fiecare data ca prezent. Prezentul este insa si deosebit de important pentru om, pentru ca in el se hotaraste viitorul si se judeca trecutul. Diversele posibilitati ale viitorului se transforma in cadrul prezentului in date definitive si irevocabile, care se pastreaza in continuare ca trecut. Cu cat mai mult se acumuleaza aceste date, cu atat mai mult se reduc alternativele prezentului in abordarea viitorului, pentru ca trecutul ce s-a conturat influenteaza in mare masura actiunile prezentului. Dar aceasta nu inseamna ca trecutul prescrie traiectoria catre viitor, pentru ca totdeauna exista libertatea. Traiectoria catre viitor constituie o miscare continuu imbogatita. Omul este liber in raport cu viitorul. Trecutul ramane de neschimbat. Singurul lucru pe care il poate face pentru acesta este sa il vada intr-un mod deosebit, abordand o alta pozitie fata de el.

Timpul se intretese cu spatiul. Este "dimensiunea ce se intinde de-a lungul structurii constitutive a lumii". Timpul exista in vesnicia lui Dumnezeu, iar spatiul in nemarginirea dumnezeiasca. Timpul poate fi considerat ca o scanteiere a vesniciei, iar spatiul ca o unduire a nemarginirii. Omul traieste inlauntrul spatiului si timpului, participand la lucrarile lui Dumnezeu. Prezenta omului in spatiu nu se realizeaza prin difuzia fiintei lui, ci prin aratarea lucrarii sale inlauntrul lui. De pilda, prezenta omului intr-o camera nu se face prin dispersarea lui in aceasta, ci prin faptul de-a o vedea sau prin activitatea lui in ea. Dumnezeu, "Cela ce pretutindenea este si toate le plineste", vede toate si le tine laolalta in Sine. Desavarsita stapanie a Lui asupra spatiului este o alta forma a desavarsitei Lui stapanii asupra timpului. Dumnezeu stapaneste timpul si spatiul intrucat le cuprinde si Se afla mai presus de ele, ca Unul ce este "fara-de-ani"(atemporal) si "nemarginit" (nelimitat). Omul, caruia ii sunt proprii temporalitatea si marginirea, cata vreme traieste, detine o oarecare putere asupra spatiului. Cand, insa, timpul vietii lui se sfarseste, este predat spatiului, mortii.

Legatura organica dintre timp si spatiu a avut in zilele noastre urmatoarea consecinta practica. Schimbarile petrecute in abordarea spatiului au influentat si dispozitiile omului in abordarea timpului. Dominatia asupra spatiului prin mijlocirea masinilor si aparatelor, care il strabat numaidecat, induc dorinta unei analoage tratari a timpului. "Masinile timpului" din romanele stiintifico-fantastice transmit elocvent dorinta aceasta. Mai clar, insa, se constata aceasta tendinta la tinerii epocii noastre, care au crescut obisnuiti cu ritmul deplasarii rapide in spatiu si si-au pierdut rabdarea fata de timp.

Viata omului se dezvolta - dar si este comprimata -inlauntrul spatiului si timpului. Timpul constituie nu doar contorul vietii si al dezvoltarii, ci si al stricaciunii si al pieirii. Viata omului se masoara in functie de partea ei care s-a scurs. Aceasta ii determina, de altfel, si varsta. "Ne bucuram", zice Sfantul Vasile cel Mare, "cand crestem si adaugam ani varstei noastre, de parca am castiga ceva. Si socotim fericit lucru cand cineva din prunc ajunge barbat si din barbat batran. Uitam, insa, ca de fiecare data pierdem din viata noastra exact atat cat am trait; si nu simtim viata trecandu-ne, cu toate ca o masuram totdeauna prin partea ei care a trecut si s-a dus".

In viata cotidiana de regula obiectualizam timpul si observam efectele lui corozive asupra mediului, nu insa si asupra noastra. Spunem ca suntem muritori, dar intelegem acest adevar in mod "obiectiv" si impersonal. Ne gandim cu usurinta ca multe si multi pot inceta sa existe, insa evitam sa ne gandim ca aceasta se va petrece neindoielnic si cu noi. Recunoastem ca toate sunt trecatoare, dar in sinea noastra ne consideram pe noi insine observatori permanenti ai disparitiei lor. Obiectualizam timpul depersonalizandu-l, excluzandu-ne pe noi insine de la urmarile lui. Insa timpul priveste persoana si trebuie considerat in mod personal. Trairea lui la modul personal inlatura inselaciunea pe care o creeaza obiectualizarea. Dar izbavindu-se de inselaciunea aceasta si neputand sa invinga puterea coroziva a timpului, omul ajunge lesne la disperare. Iar disperarea aceasta nu poate fi invinsa inafara Bisericii. Inlauntrul ei, insa, timpul se transfigureaza, ca de altfel si spatiul, iar disperarea se preschimba in nadejde.

Ca societate sau comuniune a indumnezeirii, Biserica ofera singura raportare pozitiva la timp si la spatiu. Iar raportarea aceasta constituie o premisa fundamentala pentru corecta orientare in viata. In Biserica, timpul este oferit ca "vreme", adica prilej de comuniune cu Dumnezeu si cu aproapele, iar spatiul ca taram al realizarii acestei comuniuni. Cata vreme omul se limiteaza exclusiv la spatiul sau, ramane despartit de Dumnezeu si de aproapele. Cand insa se deschide prin iubire, traieste si spatiul ca pe un taram al intalnirii si perihorezei cu Dumnezeu si cu aproapele. La fel se intampla si cu timpul. Spatiul, ca si timpul, nu sunt proprietatea noastra. Sunt bunuri care exista spre intrebuintare in comun. Cand le tinem pentru noi insine, ne despartim de ceilalti. Ne despartim nu doar de cei ce au trait inaintea noastra, dar si de cei ce traiesc langa noi.

Bazele activitatii umane se gasesc de obicei in trecut, iar scopurile ei sunt plasate in viitor. Prin fiecare gand sau fapta, prin fiecare miscare sau manifestare, omul inainteaza spre viitor, sprijinindu-se pe trecut. Viitorul este insa totdeauna nesigur, nu doar pentru ca i se atribuie proportii care adesea depasesc cu mult hotarele temporale ale vietii omenesti, dar si pentru ca este continuu inexistent. Prezentul este abordat de regula ca punte catre viitor. Si deoarece omul nu are la dispozitie viitorul, ci doar prezentul, se misca neincetat pe aceasta punte, fara a ajunge la tinta. Lucreaza, fara a-si incheia lucrarea. Si isi petrece de obicei toata viata pregatindu-si viitorul. Pilda bogatului celui nebun infatiseaza intr-un mod simplu si expresiv mentalitatea unei importante categorii de oameni din fiecare epoca.

Indeosebi in epoca noastra, imputinarea credintei si a nadejdii in Dumnezeu si increderea in evolutiile tehnice si stiintifice l-au dus pe om la iluzia ca poate crea raiul pe pamant si l-au facut rob viitorului. Activitatea umana este investita in general in viitor. Si in vreme ce viitorul devine stapanul omului, prezentul se preschimba intr-un simplu instrument pentru realizarea viitoarelor lui scopuri si aspiratii. Tendinta aceasta nu a lasat neinfluentata nici teologia. in special asa-zisa "teologie a sperantei", dar si alte teologii mai noi care au vrut sa reliefeze importanta dezvoltarii si progresului, au acceptat dimensiunea viitorului, inlaturand astfel, direct sau indirect, valoarea prezentului.

Biserica abordeaza insa aceasta chestiune in mod diferit. Ea il cheama pe om de fiecare data la datele prezentului, il intareste spre a birui trecutul negativ si spre a se izbavi de puterea acestuia care il distrage sau care ii abate atentia de la prezent, spre a aborda astfel corect prezentul si a se intinde catre viitor. In aceasta perspectiva trecutul, prezentul si viitorul nu sunt asezate la rand, ci sunt percepute sintetic. Trecutul exista in mod esential in prezent, care la randul sau este insufletit de viitor. "Acum" opereaza sinteza tuturor dimensiunilor timpului, se largeste devenind "pururea" si este preluat in vesnicia dumnezeiasca. Ca trup al lui Hristos, "Cel ce este si Cel ce era si Cel ce vine", Biserica opereaza liturgic sinteza tuturor dimensiunilor timpului si le preschimba in cadru al aratarii iubirii lui Dumnezeu catre om. Biruirea trecutului negativ nu se realizeaza prin refularea lui, ci prin prefacerea (transformarea) lui intru Hristos. Viata pierdutaeste regasita in Biserica pe un alt plan. Pomenirea trecutului se preschimba in pomenirea lui Hristos sau in pomenire intru Hristos. Iar asteptarea viitorului devine asteptare si traire a venirii lui Hristos. Viata crestinului se hraneste cu pomenirea si asteptarea lui Hristos, Care este facatorul, izbavitorul si nadejdea lumii.

Omul, a carui existenta isi are obarsia in Dumnezeu, isi pastreaza identitatea si scopul existentei lui prin pomenirea lui Dumnezeu. Intru Hristos credinciosul isi afla amintirea sau pomenirea mantuitoare. Afla acea amintire sau pomenire care nu se opreste la durerea caderii lui, ci cuprinde si taina ridicarii lui. Capitol al amintirii sau pomenirii omului este traditia Bisericii. Iar centrul acestei traditii este taina dumnezeiestii Euharistii. Taina aceasta, care este taina vietii celei adevarate a omului, este si esenta adevaratei lui amintiri sau pomeniri. Fara pomenirea lui Dumnezeu omul nu se poate uni cu El. Iar fara unirea cu Dumnezeu nu isi implineste existenta. In sfarsit, pomenirea lui Dumnezeu este legata liturgic de asteptarea lui Hristos, ceea ce creeaza si caracterul eshatologic al Bisericii.

Caracterul eshatologic al Bisericii il face pe credincios deosebit de sensibil in fata viitorului. De altfel in viitor este plasata si implinirea credintei, care va arata si adevarul ipostasului lui. Puterea credinciosului se sprijina pe asteptarea imparatiei lui Dumnezeu. Iar aceasta, la randul ei, exista deja in prezent si hraneste viata crestina. Trecutul si viitorul, credinta si nadejdea, Biserica pamanteasca si imparatia cereasca sunt oferite in prezent prin iubirea lui Dumnezeu. Iar experienta iubirii lui Dumnezeu in prezent il intrarmeaza pe credincios spre abordarea creatoare a timpului. Crestinul este chemat sa traiasca rascumparandu-si ziua de fata, in care i se ofera mantuirea, si sa se intinda spre viitor, unde se afla tinta lui finala. Viitorul nu este asteptat de catre credincios ca un lucru absolut necunoscut, ci ca aratare si desavarsire a ceea ce exista deja in prezent. Totodata, insa, viitorul este ceva nou pentru lume. Sunt cerurile noi si pamantul nou, unde stapaneste dreptatea dumnezeiasca.

Ortodoxia este acuzata adesea ca ramane captiva trecutului din pricina unui exagerat atasament fata de acesta si ca isi mentine o conceptie muzeala fata de Biserica. Faptul acesta nu se datoreaza doar nestiintei sau cunoasterii gresite a adevarului Bisericii Ortodoxe de catre cei ce o acuza, ci si gresitei raportari a ortodocsilor la propria traditie. Aceasta traditie bogata concentreaza uneori interesul in trecut, limiteaza prezenta creatoare in prezent si ingusteaza perspectiva pentru viitor. Dar aceasta este contrar duhului Bisericii Ortodoxe. Corelarea bogatei ei mosteniri cu puterea ei transfiguratoare nu doar ca nu impiedica, dar chiar impune mersul ei creator catre viitor.

Omul are inlauntrul prezentului toate dimensiunile timpului. Trairea corecta a timpului coincide cu trairea corecta a prezentului. Iar trairea corecta a prezentului il ajuta pe om sa se apropie de adevarul care nu este desfiintat de timp. Prezentul, cu toate ca apartine timpului, nu este determinat sau definit temporal. Prezentul, ca sinteza si transcendere a dimensiunilor timpului, constituie semnul vesniciei. Este darul iubirii lui Dumnezeu catre fiecare om viu. Iar darul acesta este valorificat prin recunoasterea prezentei Celui ce L-a daruit, a prezentei lui Dumnezeu. Vesnicia, care in ultima analiza este insusirea lui Dumnezeu sau, mai precis, care este Dumnezeu insusi, este atat de mareata incat se poate salaslui si in infimul moment temporal. Aceasta o arata timpul liturgic. Intreaga lucrare a dumnezeiestii iconomii este oferita in fiecare moment sau clipa a timpului liturgic al Bisericii. Traind timpul liturgic, omul traieste vesnicia inlauntrul temporalitatii. Traieste trecutul si viitorul inlauntrul unui prezent supratemporal.

Georgios Mantzaridis

.