Universalitatea Bisericii are doua planuri. Obiectiv, universalitatea denota unitatea in Duh. „Intr-un Duh au fost cu totii botezati intr-un trup.” Duhul Sfant este un Duh al iubirii si pacii care nu numai ca uneste indivizi izolati, dar devine in fiecare suflet separat sursa pacii eterne si a unitatii. Subiectiv, universalitatea Bisericii inseamna posesia unei anumite unitati a vietii, fratietate si comuniune, o unire a iubirii, „o viata in comuniune.”
Imaginea trupului reprezinta porunca iubirii. Sfantul Pavel cere o astfel de iubire, care sa ne lege unul de altul, astfel incat sa nu mai fim separati. Sf. Pavel cere ca aceasta unire sa fie perfecta la fel ca membrele unui trup.” Noutatea poruncii divine a iubirii consta in faptul ca trebuie sa fim capabili sa ne iubim vrasmasul ca pe noi insine. Aceasta inseamna ceva mai mult decat a-l pune pe vecin la aceiasi limita cu noi insine sau de a-l identifica pe el cu noi insine; inseamna a ne vedea propriul nostru eu in celalalt, in cel iubit, in propriul nostru sine... In aceasta consta limita iubirii. Cel iubit este un „alter ego,” un „ego” care ne este mai drag noua decat sinele nostru. In iubire suntem cu totii una. „Calitatea iubirii este de asa natura ca cel iubit si cel ce iubeste nu mai sunt nimic altceva decat un om.” Mai mult, adevarata iubire crestina vede in fiecare frate pe „insusi Hristos.”
Astfel de iubire cere predare de sine, dar si stapanirea nobila a sinelui. Astfel de iubire este posibila numai in expansiunea universala si in transfigurarea sufletului. Porunca catolicitatii este daruita fiecarui crestin. Masura maturitatii sale duhovnicesti este concomitent masura universalitatii membrilor. Orice multitudine, orice membru izolat si de nepenetrat poate devenii un frate. Acest gand este exprimat destul de vivid in binecunoscuta viziune a Bisericii ca si un turn in constructie (se poate face o comparatie cu pastorul lui Herma). Acest turn este construit din pietrele separate ale credinciosilor. Acesti credinciosi sunt „pietre vii.” In procesul constructiei pietrele se potrivesc una cu alta, fiindca sunt netede si sunt bine adaptate una pentru alta; ele se potrivesc una de alta, se apropie una de alta si turnul apare ca fiind construit din piatra.
Acesta este un simbol al unitatii si intregului. De observat este ca numai pietrele netede patrate pot fi folosite pentru o astfel de constructie. Mai existau alte pietre, pietre stralucitoare care fiind rotunde nu au nici un folos constructiei, nu aveau nici un folos cladirii altfel nu ar fi putut fi puse in pereti. In antichitate simbolismul „rotunjimii” reprezenta un semn al izolarii, al suficentei si al satisfactiei de sine. Tocmai acest „duh” al satisfactiei de sine tulbura si stagneaza intrarea in Biserica. Piatra trebuie mai intai facuta neteda pentru a putea fi introdusa in peretele Bisericii. Trebuie sa ne respingem pe noi insine ca sa fim capabili sa intram in catolicitatea Bisericii. Trebuie sa ne stapanim propria noastra iubire de sine intr-un duh universal inainte sa intram in Biserica. In plinatatea comuniunii Bisericii este indeplinita transfigurarea universala a persoanei.
Respingerea si negarea propriului eu nu inseamna ca personalitatea trebuia sa fie distrusa sau dizolvata in multitudine. Catolicitatea nu inseamna corporalitate si colectivism. Din contra, negarea sinelui mareste telul personalitatii noastre. In negarea sinelui posedam multitudinea in propriul nostru sine; ii asumam pe cei multi in propriul nostru ego. Aici sta similaritatea cu unicitatea dumnezeiasca din Sfanta Treime. In propria catolicitate Biserica devine similitudinea creata a perfectiunii dumnezeiesti. Parintii Bisericii vorbesc despre aceasta mare adancime. In est Sfantul Chiril al Alexandriei, in vest Sfantul Ilarie.
In teologia contemporana rusa mitropolitul Antonie a scris destul de adecvat ca „existenta Bisericii nu poate fi comparata cu nimic de pe pamant, deoarece pe pamant nu exista unitate, ci doar separatie. Numai raul poate reflecta ceva de acest gen. Biserica este perfecta, noua, o existenta unica inexprimabila pe pamant, un unicum care nu poate fi definit de nici o alta alternativa sau alegorie din viata lumii. Biserica este asemanarea vietii Sfintei Treimi, o asemanare in care devenim una. De ce aceasta existenta, la fel cu existenta Treimii este noua omului vechi si de necuprinsa pentru el? Fiindca personalitatea in constiinta ei carnala nu reprezinta nimic altceva decat o existenta intemnitata care sta intr-un contact radical cu orice alta personalitate.
Astfel in masura propriei dezvoltarii duhovnicesti crestinul trebuie sa fie liber, sa faca un contrast intre „ego” si „non-ego”, trebuie sa-si modifice radical calitatile fundamentale ale constiintei de sine umane. Numai in aceasta schimbare consta regenerarea universala a mintii.
Exista doua tipuri ale constiintei de sine si a afirmarii sinelui: individualism separat si universaliste. Universalismul nu inseamna o negare a personalitatii si a constiintei catolice care nu este nici generica si nici rasiala. Nu este o constiinta comuna si nici o inchegare a constiintei de tipul bemusstsein ubeberhaupt tipica multor filosofi germani. Universalitatea este dobandita nu prin eliminarea personalitatii care traieste, ci prin trecerea intr-un logos abstract. Universalitatea inseamna o unicitate concreta a gandurilor si simturilor.
Universalitatea este stilul ordinii si al stabilirii constiintei personale care este realizata intr-o
dezvoltare creativa si nu in anihilarea personalitatii.
In transfigurarea universala personalitatea dobandeste puterea de a exprima viata si constiinta intregului. Aceasta nu ca si un mediu impersonal, ci intr-o actiune creativa si eroica. Nu trebuie sa spunem ca „fiecare din Biserica dobandeste nivelul catolicitatii” ci „ca fiecare poate si este chemat sa-l dobandeasca.” Acesta nu este dobandit intotdeauna de toti. In Biserica ii numim pe cei ce l-au dobandit „doctori si Parinti,” fiindca de la ei auzim nu numai profesiunea lor personala ci si deplinatatea vietii pline de har.
Georges Florovsky
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.