Călătoream cu maşina de teren a mănăstirii. Era întuneric beznă. Un vânticel ne mângâia blând chipurile. Drumul era liber. Păstram în inimile noastre liniştea pe care o simţisem cu toţii la mănăstire. Vehiculul s-a oprit încet, la marginea satului, acolo unde se găsea un mic cimitir.
- Haideţi să mergem să îl salutăm pe Iorgos, am propus eu. Astăzi se cuvine să ne amintim şi de el.
Am coborât din maşină, încă plini de fericirea celor petrecute, şi am mers în micul cimitir. Mormintele celor adormiţi din satul nostru erau acoperite cu bucăţi de marmură albă ca zăpada. Citisem că aspectul unui cimitir dă mărturie despre cultura celor vii. Mormintele străluceau în lumina soarelui de după-amiază, acea lumină care învăluie totul într-o strălucire purpurie. Monumentele funerare ale satului nostru erau simple şi smerite şi, pe fiecare mormânt, era aprinsă o candelă. Pentru sătenii noştri, era o mare ruşine să laşi stinsă candela de la mormântul vreunei rude. In fiecare după-amiază, o femeie din fiecare familie mergea la cimitir să aprindă candela, să ude busuiocul şi rădăcinile de ienupăr şi să vorbească puţin cu ruda ei. Uneori aprindea şi candelele vecinilor.
- Aşadar, această tradiţie nu ne leagă de strămoşii noştri din vechime? s-a întrebat Anastasie. Această evlavie faţă de cei morţi, acest respect nu doar pentru suflet, ci şi
pentru trup?
Am văzut-o de departe pe mama lui Iorgos, care curăţa mormântul fiului ei. Ne-am apropiat cu sfială, am salutat-o, nu i-am zis nimic, nu aveam ce să îi zicem, însă femeia s-a bucurat, fiindcă a văzut că ne-am amintit de Iorgos al ei. Apoi ne-am îndreptat către mormântul tatălui lui Ianis. L-am lăsat pe prietenul nostru să ajungă primul. Nu mai mersese la mormântul lui din ziua înmormântării, adică de şapte ani. A stat drept în faţa monumentului funerar, care era făcut din câteva cărămizi simple şi câteva pietricele în loc de marmură. Privea fotografia tatălui său. Intr-un dulăpior erau tămâie, câţiva cărbuni şi o căţuie.
Parashos şi-a amintit de îndrumările primite de la părintele Filaret. A aprins cădelniţa din bronz care părea atât de veche, de parcă ar fi fost adusă de refugiaţi de prin părţile lor. A început să tămâieze. Eu am găsit uleiul şi apa şi am adăugat câte puţin în candelă.
- Lăsaţi-mă singur, a spus Ianis. O să vorbim mâine.
L-am lăsat şi am plecat liniştiţi, ştiind că are atât de multe să îi povestească tatălui său...
De îndată ce ne-am întors în sat, l-am condus întâi pe Parashos la casa bunicilor lui. Doamna Cristina, cum o strigam noi, întindea rufe în curte.
- Draga mea bunică, cum de ţi-a venit ideea să îmi propui o asemenea excursie periculoasă? a tachinat-o Parashos. Uită-te la genunchii mei! i-a spus.
- Un alpinist ca tine, dragul meu! Ai fi reuşit oricum, eram sigură, a spus bunica. Haideţi înăuntru să vă dau o plăcintă cu brânză pe care tocmai am scos-o de la cuptor.
Nu am aşteptat să ne cheme a doua oară. Invitaţia ne-a stârnit pofta de mâncare. Ne-am aşezat toţi în jurul mesei din bucătărie. Sub masă era un obiect rotund, ca un capac de fântână.
- Aceasta este o fântână? a întrebat Anastasie.
- Desigur. In vechime, de aici beam apă şi aici coboram mâncărurile cu un coş şi le puneam într-un vas de lut ca să le păstrăm reci. Ce face Sfântul Ioan? Mai există acolo mica peşteră?
- Există, există! Şi acolo trăiesc doi călugări, a spus Parashos.
Bunica a fost foarte fericită când a auzit. Apoi s-a întors înspre noi şi s-a scuzat:
- Poate vă miraţi că l-am trimis pe Parashos, băiat de numai doisprezece ani, să se caţăre pe stânci. Pe tatăl lui, pe Alexie, l-am crescut altfel. Eram foarte stresată, exagerat de atentă să nu păţească ceva, i le-am dat pe toate de-a gata, crezând că asta este dragoste. Un copil nu se creşte aşa. Trebuie să îl laşi să se călească, trebuie să îi deschizi drumul şi să te încrezi în Dumnezeu. Dacă Domnul rânduieşte că un copil trebuie să plece la cer, va pleca chiar şi din casa ta.
- Bunico, îţi mulţumesc că ai avut încredere în noi. A fost extraordinar acolo sus!
- Şi noi vă mulţumim, a zis Anastasie. Spuneţi-mi, vă rog, ce este acest clopot ? a întrebat arătând către un raft de deasupra mesei. Este pentru prima dată când văd un
clopot atât de mare şi de frumos.
- Când au venit din Pont, bunicii noştri au adus cu ei două icoane, a Maicii Domnului Soumelâ şi a Sfântului Haralambie, protectorul Kerasuntei, locul lor de baştină.
Bunicul a adus şi clopotul păstorului turmei sale, un cioban care avea o turmă mare de oi şi de capre. Se gândea că va avea nevoie de el în acest loc străin, în care urma să îşi reînceapă viaţa.
- Şi a reuşit să îşi refacă turma?
- Toate locurile care au fost date atunci refugiaţilor erau pline de ţânţari. Bunicul s-a îmbolnăvit de malarie şi a murit de tânăr. Bunica nu a putut să ţină toate animalele şi s-a ocupat de agricultură. Tatăl meu era pe atunci un copilaş, dar se trezea la răsăritul soarelui ca să meargă cu mama lui pe ogor. Era o femeie foarte demnă, impunea respect. Parashos îi seamănă foarte mult, e leit bunica mea. Asta e tot ce ne-a mai rămas, clopotul...
Am tăcut cu toţii. Nu ne-am dat seama până atunci că satul nostru a fost construit cu eforturi atât de mari de oameni dezrădăcinaţi din locul de baştină. Mintea noastră era atât de absorbită de ambiţiile noastre, încât ne imaginam că vom face ceva important în lume. Pentru mine, important era să devin o mare cântăreaţă şi să mă ovaţioneze lumea pe marile stadioane. Visam să câştig mulţi bani din care să le ofer şi părinţilor mei, ca să îi mai scap de griji. Voiam să îl ajut pe fratele meu să studieze. Şi, bineînţeles, să îmi cumpăr cele mai frumoase rochii, să călătoresc în deşert, în Alaska, în China, în Africa, să locuiesc în cele mai bune hoteluri.
După aceea, am ajuns la mine acasă şi acolo m-am despărţit de băieţi. De îndată ce m-a văzut, mama a început să strige:
- Ah, copilaşul meu! Mă temeam că o să cazi, că o să te răneşti, că o să mori prin munţii ăia?!
Am sărutat-o pe obraz şi s-a liniştit.
Seara, înainte de a adormi, întinsă în pat, am rememorat şirul evenimentelor prin care trecusem. La început am obosit şi îmi pierdusem curajul, apoi m-am panicat şi aproape că am abandonat. Propriile mele obstacole erau cele ale minţii, şi nu dificultăţi obiective. Avea dreptate părintele Filaret. Mi-am lăsat sufletul să slăbească.
Dar şi trupul îmi devenise neputincios de la multele ore petrecute în faţa calculatorului şi de la viaţa sedentară. Iar, dacă pentru trup mai făceam uneori câteva exerciţii, pentru suflet ce exerciţii să fac de acum încolo? Am încercat încă din primele zile să văd altfel relaţia dintre mine şi mama, iar tatăl meu era tare încântat şi, într-un final, au şi încetat certurile insuportabile.
- O să merg şi eu la Sfântul Ioan, ca să îi spun două vorbe şi să îl rog să mă povăţuiască în privinţa locului de muncă! mi-a spus tata într-o zi. Lucrez toată ziua, dar nu ajunge. Imi privez familia chiar şi de cel mai mic confort pe care toată lumea îl are. Oare fac ceea ce trebuie ?
Sărmanul meu tată cultiva în timpul verii o mică grădină de legume, în special roşii, dar în ultimele veri se tot stricau, probabil din cauză că temperaturile erau foarte ridicate sau din cauză că seminţele erau făcute să rodească la temperaturi mai scăzute. Ca să acopere nevoile de bază, era obligat să lucreze ca paznic de noapte la un hotel. Erau puţini bani, dar măcar aveam un venit constant.
Mama lucra la o cofetărie din sat. Făcea o îngheţată de casă absolut delicioasă din lapte de capră. Veneau şi din localităţile învecinate să cumpere îngheţata ei. Totuşi, salariul ei era foarte mic, pentru că nu avea diplomă de cofetar. Ii plăcea foarte mult această muncă, căci îi dădea prilejul să experimenteze şi să creeze, dar programul era foarte încărcat. La sărbători, cofetarul lucrează mai mult ca oricând, fiindcă oamenii cumpără dulciuri şi îngheţată mai ales când sărbătoresc. Jumătate din puţinii bani pe care îi câştiga mama îi dădea unei doamne care avea grijă de fratele meu când nu mergea la şcoală.
I-am propus tatălui meu să mergem împreună la mănăstire, într-o dimineaţă de sâmbătă, după cum ne-a sfătuit părintele Filaret. Voiam să îi cer şi eu sfat pentru un
program de „antrenament” al sufletului.
Fragment din cartea "CÂND TĂCEREA VORBEŞTE", Editura Sophia
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.