Pe 15 februarie 2024 se împlinesc 104 ani de la nașterea lui Ioan David, un mirean care a trăit ca un ascet în pădurile din preajma satului Strungari din județul Alba.
„Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Ps 115, 6)
Modul in care si-a trăit viata fratele Ioan David si în care se pregătea pentru moarte nu l-am întâlnit decât la Sfinţii Părinţi din pustie. Timp de 7 ani, a trăit având pregătite în casă crucea şi sicriul în care a fost îngropat, şi tot timpul cugeta la moarte. Imi spunea că grea va fi clipa despărţirii sufletului de trup şi, dacă omul ar şti ce-l aşteaptă, în coate şi genunchi ar sta toată viaţa, numai să scape de focul iadului.
Fratele Ioan a trăit cu sicriul si cu crucea în casă. Crucea am adus-o cu cineva de pe dealuri, o bârnă de stejar, pe care a lucrat-o cineva din Strungari şi aia se află acum la mormânt, o cruce de lemn. Crucea şi sicriul erau acolo, pe hol, şi mă loveam de ele când mergeam la el.
Boală şi suferinţă
Incă din vara anului 1994, sănătatea fratelui Ioan s-a înrăutăţit şi starea sa se agrava pe zi ce trecea. Eram foarte atent la acest lucru, fiindcă fusesem avertizat în legătură cu ceea ce urma să se întâmple nu peste multă vreme. In luna decembrie a aceluiaşi an, deja începuse să se schimbe la faţă, căci m-a învăţat şi acest lucru - pe care n-am să-l uit cât trăiesc -, probabil ca să iau aminte la el. „Ştii care sunt semnele morţii?” „Nu”, zic eu. „Să-ţi fie bine aminte. Când vezi că apar cearcăne dedesubtul ochilor, de culoare vânătă, să ştii că nu mai este mult. Dar, când o să vezi şi unghiile învineţindu-se, să ştii că moartea-i aproape”. Aceste lucruri le-am observat şi eu, păcătosul, şi le-am împărtăşit celor care erau mai apropiaţi lui, avertizându-i în legătură cu ce va urma.
Fratele Ioan a suferit ca un adevărat mucenic, fără ca cineva să-l poată ajuta sau alina cât de puţin în îndelungata şi greaua suferinţă pricinuită de acel cancer de la stomac, care înainta fără milă, deşi am dus în mai multe rânduri la chilie medici pentru a-l ajuta cât de cât. Dar le-a răbdat pe toate cu dragoste până în clipa morţii.
Două săptămâni nu avusese scaun, nici nu mâncase nimic, pentru că nu-i suporta stomacul. Doar din când în când, mai lua pentru alinare - dar fără niciun efect - diferite pastile. In seara de 5 ianuarie 1995 am primit telefon de la o soră care era apropiată fratelui Ioan, cerând să merg cu un medic, fiindcă el nu mai suporta durerile. A doua zi de dimineaţă, ne-am dus pe o zăpadă până la genunchi la chilie, împreună cu medicul din Pianu de Sus şi o asistentă. Când medicul l-a văzut pe fratele Ioan, după ce l-a consultat, mi-a confirmat că starea lui era gravă. I-a prescris tratament şi a plecat, urmând ca a doua zi, de Sfântul Ioan, să revenim pentru o ultimă încercare de a-i provoca stomacul să pornească, fiindcă, aşa cum am spus, de două săptămâni nu avusese scaun şi era tare balonat.
Acest lucru, într-adevăr, s-a reuşit a doua zi, de Sfântul Ioan şi, fiindcă durerile nu conteniseră, medicul hotărî să-i facă o injecţie cu un calmant puternic. După această injecţie, fratele Ioan căzu intr-o stare de somnolenţă totală. Văzând că nu se mai poate discuta nimic cu el, am părăsit chilia împreună cu medicul şi asistenta, lăsându-l cu un frate de la Afteia, care venise cu câtva timp în urmă să aibă grijă de el. Plecarea mea nu mi-o pot ierta niciodată, căci mi-a spus înainte de a i se face injecţia: „Să nu mă laşi! Să stai lângă mine!”, dar eu, păcătosul, n-am ascultat, văzând că nu se mai poate discuta cu el. Am coborât la Sfânta Liturghie la paraclis, iar apoi am plecat la Sebeş. Am ajuns acasă la ora 14:30. La ora 15 am primit telefon că fratele Ioan murise!
M-am întors imediat şi am rămas la chilie împreună cu încă doi fraţi, până după înmormântare. Acolo se afla şi sora care trebuia să-i pregătească toate cele necesare pentru înmormântare. Cum a murit fratele Ioan? Am stat de vorbă cu fratele care i-a ţinut lumânarea şi mi-a spus acestea: „După ce aţi plecat de la chilie, nu după mult timp, şi-a revenit şi doar atât a spus: «Eu acum mă duc! Tu ai să rămâi aici, dar nu pentru mult timp şi-ai să pleci»”, lucru care s-a întâmplat după aproximativ opt săptămâni, chilia rămânând goală.
Dimineaţă, înainte de a se întâmpla toate acestea, venise la fratele Ioan părintele călugăr de la capela de jos, care l-a spovedit şi împărtăşit, şi aşa a murit. A plecat la Domnul după ce a primit Sfânta Impărtăşanie, precum Sfinţii Părinţi.
Trecerea la cele veşnice
A adormit în Domnul după o îndelungă şi grea suferinţă, în ziua de 7 ianuarie 1995, ziua pomenirii Sfântului Ioan Botezătorul, ocrotitorul său, la vârsta de 75 de ani. Aşa cum viaţa i-a fost în voia deplină a lui Dumnezeu, la fel i-a fost şi trecerea la cele veşnice.
Era un om al lui Dumnezeu, un om sfânt. Cu un an înainte de a muri, mi-a spus data când moare. Era bolnav, avea cancer şi mi-a zis: „Frate, să ţii minte, că în ziua de 7 ianuarie, când e Sfântul Ioan Botezătorul - fiindcă pe el îl chema Ioan şi avea mare evlavie la Sfântul Ioan Botezătorul -, eu o să mă duc, dar tu să fii lângă mine şi să nu mă laşi, să nu pleci de lângă mine”. Asta a fost în 1994.
Situaţia lui a început să se deterioreze tot mai tare, tot mai tare, până când mi-am dat seama că trecerea la Domnul se apropia, şi m-am dus cu un medic. La Pianu de Sus era medicul de care aparţinea şi satul Strungari. Am vorbit cu medicul de acolo - era un medic tânăr - şi, chiar în ziua în care a murit, am fost pe acolo. Nu am fost de faţă în momentul în care a murit, dar am fost în ziua aceea. M-am dus cu medicul care a hotărât că trebuie să-i facă o injecţie. Fratele Ioan s-a uitat la mine şi a zis: „Să nu mă laşi, să stai lângă mine!”
Tot el îmi spusese şi data când va muri, dar că nu voi fi lângă el chiar în momentul în care îsi va da sufletul. Atunci, eu i-am spus că nu se poate, că voi sta acolo şi voi fi lângă el în momentul plecării la Domnul. Eram acolo cu medicul şi cu asistenta, când el a căzut într-o stare de somnolenţă. Jos se făcea Liturghie la paraclis şi, datorită stării sale, am hotărât să nu mai stau acolo.
La chilie se afla şi fratele Mircea - părintele Mamant - care este acum la Athos. Am zis să rămână fratele Mircea si eu să revin dacă e ceva. Am stat la paraclis cât a mai ţinut Sfânta Liturghie. La 13:15 era autobuzul şi, pe urmă, am venit acasă. Când am ajuns acasă, am primit vestea că fratele Ioan a murit. Era o iarnă grea şi o zăpadă mare; era un dezastru şi nu circulau maşinile. Am stat la chilie cu fratele Mircea si cu fratele Dumitru din Deal - care l-a şi îmbrăcat -, cât l-am privegheat, până după înmormântare. Incă din timpul vieţii, fratele Ioan ne rânduise ce să facem când va muri. Fratele Dumitru trebuia să îl îmbrace, altcuiva i-a cerut să îi sape groapa... a lăsat totul rânduit. Aşa ceva n-am mai pomenit! Numai în Pateric am citit despre o astfel de viaţă, asa cum a trăit fratele Ioan.
Inmormântarea
La înmormântarea fratelui Ioan veniseră exact oamenii care îl cunoscuseră şi îi erau dragi lui. Ceilalţi, din diferite motive, prin voia lui Dumnezeu, au fost opriţi, după spusele fratelui Ioan, pentru a nu se supăra unii pe alţii.
La înmormântare a fost ceva deosebit, extraordinar, asa cum nu mai simţisem la vreo altă înmormântare la care participasem; atât eu, cât şi ceilalţi au spus acest lucru.
Un lucru extraordinar care s-a petrecut atunci, în văzul tuturor, a fost acela când a început slujba înmormântării şi s-au adunat toate păsărelele pe care le hrănea cu atâta dragoste în jurul sicriului, pe merii şi socii care-l înconjurau, şi cântau şi ciripeau în graiul lor. Apoi, la un moment dat, a început să urle căţeluşa, căci simţea şi ea ceea ce se întâmplase, iar puţin mai deoparte mieuna pisica Dologaie. In aer s-a simţit aşa o binecuvântare, cum n-a mai fost niciodată. Acelaşi lucru s-a simtit şi la parastasul de şase săptămâni, la cel de şase luni şi se simte întotdeauna când mergi la mormânt.
Moartea fratelui Ioan a fost, la fel ca şi viaţa lui, plină de neprevăzut şi ispite, aşa cum ne-a avertizat nu cu mult timp înainte de a muri.
Lucrul cel mai extraordinar şi de necrezut este faptul că ne-a avertizat ce urma să se întâmple după moartea lui: din partea cui o să vină, iar noi ce trebuie să facem ca lucrurile să iasă aşa cum ne-a spus fiecăruia în parte. Ne-a spus cine să-l îmbrace, cum să-l îmbrace, cu ce haine, în sicriul şi cu furniturile acelea, şi giulgiul cumpărat de el, nu în haine de călugăr - cum ar fi vrut să-l îmbrace anumite persoane -, cine să-i sape groapa, cui să dea lumânări, prosoape, batiste sau straiţă, chiar şi ce fel de mâncare să se facă, din alimentele pe care le-a cumpărat din timp şi le-a lăsat la o soră care s-a ocupat de toate.
Cuvânt cu cuvânt, toţi aceia cărora ne-a încredinţat aceste lucruri - patru persoane -, mărturisim că s-au împlinit toate. Chiar şi acum când ne întâlnim, povestim despre aceste lucruri de necrezut si ne tot mirăm de unde ştia cu atâta lux de amănunte ce o să se întâmple la înmormântarea lui.
Un alt lucru de neuitat, pe care trebuie să-l pun la sufletul tuturor, a fost faptul că ne-a spus să anunţăm pe un frate anume să nu se atingă de el sau de sicriul lui căci va păţi rău, lucru care s-a şi întâmplat, căci respectiva persoană nu a băgat de seamă acest lucru, aşa cum nu a băgat de seamă nici alte lucruri pe care i le-a spus cât timp a trăit, creându-i greutăţi, deşi fratele Ioan îl ajutase de nenumărate ori. Incercând să părăsească chilia după ce-l atinsese, i s-a făcut rău, s-a împiedicat şi, în pragul uşii, a căzut ca secerat, lovindu-se la coaste. In acel moment, ne-am adus toţi aminte ceea ce a prezis fratele Ioan.
Sunt foarte multe alte lucruri care ar trebui amintite şi care s-au petrecut în ultimele trei zile cât fratele Ioan, adevăratul nostru „părinte duhovnicesc”, a mai fost cu noi.
Sicriul şi Sfânta Cruce cu care urma să fie înmormântat şi le pregătise cu şapte ani în urmă. Erau confecţionate foarte simplu, din lemn de brad şi vopsite: sicriul în maro - cu o cruce de vopsea de culoare neagră pe capac -, iar Sfânta Cruce de culoare neagră, din lemn de stejar, cioplită simplu, cu toporul. Ambele obiecte erau aşezate în privarul chiliei, rezemate de zid şi la vedere. Toţi cei care intrau acolo si le vedeau aveau un sentiment de teamă, frică, respingere chiar.
Nu pot să uit ziua în care m-a rugat să merg în pădure cu un firez şi topor, împreună cu un vecin care locuia mai jos, ca să-i aducem un stejar uscat din care să facă Sfânta Cruce cu care avea să fie înmormântat. Si, fiindcă locul de unde trebuia să-l tăiem era chiar lângă drumul pe care urmau să treacă aceia care aveau grijă de fiecare copac din pădure, i-am zis: „Frate Ioane, e ora când trebuie să vină autobuzul şi oamenii respectivi trebuie să treacă pe acolo. Ce facem, dacă ne prind şi-i vai de noi?” Fratele Ioan, foarte liniştit, cu smerenia care-l caracteriza, ne-a spus: „Duceţi-vă liniştiţi, că astăzi nu vine nimeni”. Şi aşa a fost, căci ne-am dus, l-am căutat, l-am găsit şi l-am tăiat, iar
apoi l-am transportat cu fratele respectiv, neavând nicio piedică din partea nimănui.
Fragment din cartea "VIAŢA SFÂNTĂ A PUSTNICULUI IOAN DAVID", Editura Chilia Sfântului Ipatie
Cumpara cartea "VIAŢA SFÂNTĂ A PUSTNICULUI IOAN DAVID"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.