Uniatismul in perspectiva ecumenica
S-a facut nu numai din partea ortodoxa, ci si din cea romano-catolica afirmatia ca, atunci cand a aruncat anatema asupra Bisericii Ortodoxe la 1054, cardinalul Humbert a facut o greseala.
Dar daca se recunoaste ca greseala excomunicarea de la 1054, tot ca greseala trebuie sa fie recunoscuta si actiunea intreprinsa in secolele al XVI-lea - al XVIII-lea de Biserica Romano-Catolica pentru a rupe din cadrul Bisericii Ortodoxe grupurile de credinciosi, constituite in asa-zisele Biserici unite.
In actiunea de creare a uniatismului Biserica Romano-Catolica a pornit de la falsa convingere a cardinalului Humbert ca Biserica Ortodoxa nu mai e o Biserica ce poate asigura mantuirea membrilor ei, ca e o Biserica nedeplina.
Greseala actiunii de creare a uniatismului s-a vazut si in faptul ca grupurile unite n-au putut fi infiintate propriu-zis printr-un misionarism. Caci ce noutate in credinta putea propovadui "misionarismul" catolic intre ortodocsi ? Nimic altceva decat indemnul de a recunoaste pe papa ca autoritate suprema.
Uniatismul este singura forma de crestinism care nu s-a nascut si nu s-a mentinut ca o miscare religioasa pozitiva si originala, ci din propaganda oportunista a primatului papal. Uniatismul a facut opozitie Ortodoxiei traind din Ortodoxie, dar nazuind la subminarea ei.
Propaganda pentru atragerea ortodocsilor sub jurisdictia papala, neputand oferi motivele pentru o miscare spirituala spontana a maselor spre catolicism, a fost sustinuta cu promisiuni de avantaje lumesti. Conform mentalitatii clericaliste si medievale de atunci, s-a promis clerului ortodox din statele catolice, care va primi jurisdictia Romei, privilegii egale cu ale clerului celorlalte Biserici recepte, dar poporului nimic. Cum in viata religioasa a credinciosilor nu trebuia sa se schimbe nimic, acesta deocamdata nici nu trebuia sa stie ceva despre aceasta simpla trecere a lui prin ierarhi si preoti sub jurisdictia Romei. Clerul ortodox, aflat in situatie de iobagie in imperiul austriac si in regatul polonez, a acceptat acest contract, primind si el asigurari ca nu i se va cere nicicand o schimbare a credintei, ci numai o acceptare a jurisdictiei papale. Privilegiile trebuia sa le acorde imparatul Austriei sau regele Poloniei. Din crearea uniatismului castiga atat Roma cat si statul catolic austriac sau polonez : Roma isi intindea stapanirea peste alte grupuri crestine ; imparatul Austriei isi consolida stapanirea atragand la religia sa un numar de cetateni necatolici si rupand sufleteste pe romanii din Transilvania, aliata in cadrul imperiului, de romanii din Principatele de la sudul si estul Carpatilor. Aceleasi scopuri le urmarea regele Poloniei prin punerea rutenilor si ucrainienilor sub jurisdictia Romei. Uniatismul a fost astfel produsul unui dublu act politic: produsul unui act politic al Romei combinat cu un act politic al statului austriac sau polonez.
Daca ne restrangem la poporul roman, uniatismul a fost pentru el si o tentativa de desmembrare nationala, o perspectiva de deznationalizare. Credinciosii ortodocsi, observand ce se intampla, au refuzat sa fie obiectul unei astfel de tranzactii. Atunci au intrat in actiune generalii austrieci cu regimentele lor, la cererea iezuitilor si a clerului care a primit unirea. Unirea s-a impus astfel unei parti din popor prin mii de intemnitati, prin sute de martiri, prin confiscarea vitelor si a tuturor bunurilor lor, prin alungarea lor din satele proprii. Peste 300 de schituri ortodoxe au fost arse sau daramate de tunurile generalului austriac Buccov.
Ortodoxia a inteles in trecut, intelege azi si va intelege totdeauna unitatea crestina ca o comuniune intre Bisericile nationale autocefale identice in credinta, nu ca un tot uniform dirijat de un centru strain Bisericii din fiecare tara, adeseori prin clerici straini, cum a facut si mai face si azi Biserica Romano-Catolica, ce nu reuseste sa impace naturalul national cu supranaturalul crestin.
Fortat de persecutiile cele mai crunte - egale cu cele din timpul imparatilor romani, o parte din credinciosii romani din Transilvania a acceptat in secolul al XVIII-lea jurisdictia Romei, dar a rezistat la toate incercarile ulterioare de catolicizare, ramanand in comuniune bisericeasca si deci in Hristos cu tot poporul roman. Numai exterior sau prin subordonarea sub primatul papal s-a despartit. Primatul papal a devenit semnul unic de dezbinare religioasa si nationala.
Ortodocsii si unitii au vazut deopotriva in durata uniatismului ca despartire artificiala si fortata intre frati, in dependenta lui de un for bisericesc strain, in incercarile unor fanatici catolicizanti dintre ierarhii si clericii uniti, crescuti la Roma, de a latiniza treptat Biserica unita, o amenintare crescanda pentru unitatea nationala. De aceea toti asteptau un moment favorabil pentru lepadarea uniatiei si pentru refacerea unitatii bisericesti, care sa incheie procesul de unificare si de eliberare nationala.
Acest moment i s-a oferit poporului roman in 1948, dupa ce in 1918 isi realizase unitatea si eliberarea politica a tuturor partilor sale componente si dupa aceea isi consolidase deplin aceasta unitate si libertate.
Actul de revenire a grupului unit din Transilvania in cadrul Bisericii Ortodoxe s-a realizat in mod spontan si fara dificultati, caci el n-a insemnat o schimbare in viata lui religioasa. Totul a ramas in practicarea vietii religioase cum a fost.
Atata vreme cat Roma va mentine grupurile uniate intre popoarele ortodoxe, dialogul oferit de ea ortodocsilor va fi suspectat ca o momeala pentru atragerea lor la o unire cu Roma dupa chipul celei impuse unitilor. Din acest punct de vedere a fost o greseala si Decretul Despre Bisericile Catolice orientale care subordoneaza pe patriarhii orientali ai acestor Biserici scaunului papal si indeamna pe uniti sa lucreze intre ortodocsi pentru unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Romano-Catolica dupa chipul unirii dintre aceste grupuri si Biserica Romano-Catolica.
Atat timp cat preocuparea Bisericii Romano-Catolice pentru uniatism se mentine, miscarea de apropiere intre cele doua Biserici continua sa fie paralizata.
Intre protestanti si ortodocsi exista diferente cu mult mai mari decat intre ortodocsi si catolici. Dar ortodocsii si protestantii inainteaza zi de zi unii catre altii, fiindca nu exista intre ei un zid de despartire cum exista intre Biserica Romano-Catolica si cea Ortodoxa, ca semn al contestarii, zidul reprezentat de uniatism. Acest lucru paralizeaza orice miscare de apropiere intre cele doua Biserici. Numai prin disparitia uniatismului, miscarea de apropiere intre Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa ar incepe si ar ajunge la tinta ei, adica la unitate.
Se afirma uneori ca uniatismul este o realitate produsa de istorie si ca atare nu mai poate disparea chiar daca Biserica Romano-Catolica ar voi aceasta.
De fapt insa uniatismul nu este o realitate religioasa prin el insusi, asa cum este Ortodoxia sau Catolicismul, sau Protestantismul. El este sustinut de Catolicism si indata ce Catolicismul i-ar refuza sprijinul, credinciosii uniti s-ar reincadra in chip firesc in cadrul Ortodoxiei de care apartin in esenta.
Renuntarea la uniatism constituie conditia sine qua non pentru restabilirea unor raporturi ecumenice de iubire intre cele doua Biserici. Acesta este un adevar crud pentru unii, dar e unicul adevar "mantuitor" in aceasta chestiune.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.