Doar inima curățită de patimi este „văzătoare” (Matei 5, 8), şi doar ea poate descoperi „profunzimile” vieții pe care mintea nu le poate pătrunde. Asta înseamnă că „adevărata vedere a omului vine din inimă şi nu din creier” (Mitropolitul Antonie Bloom al Surojului, „Despre credinţă şi îndoială”).
Dovada concretă sunt sfinții, mulți dintre ei oameni „simpli”, fără cultura lumii, dar învățați întru toate și „văzători” prin Duhul Sfânt.
Dintre cele create, nimic nu este mai adânc decât inima omului.
Inima este „centrul vieţii noastre spirituale”, nu intelectul, așa cum am fost „învățați” de-a lungul timpului. Intelectul poate fi „educat uşor”, dar și manipulat ușor, însă inima este un „organ complex”, care necesită o „artă a educaţiei”, asemănată de Sfântul Teofan Zăvorâtul cu „arta muzicianului care îşi acordează instrumentul” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Taina vindecării”).
Acest adevăr îl arată însuși Dumnezeu care ne cere inima, nu inteligența, „talentele” noastre, bogățiile adunate..., zicând: „Dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26).
Inima este „locul” de unde începe „urcușul interior” spre întâlnirea cu Dumnezeu și cu sine, un „pelerinaj” tainic care asumă fiecare pas făcut pe calea mântuirii, și care nu se reduce la câteva impresii de călătorie sau poze postate pe rețelele de socializare.
Inima nu poate fi „măsurată”, deoarece ea se deschide în „profunzimile dumnezeirii” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Dumnezeu și omul”).
De aceea, inima unui sfânt nu se închide în sine și nici nu evită oamenii, ci are puterea să-i cuprindă și să-i odihnească deopotrivă pe toți, prieteni și vrăjmași.
Puțini sunt cei care au „deschiderea inimii”, ca o necuprinsă îmbrățișare. Ea este un dar dumnezeiesc, rod al Sfântului Duh, iar cel care l-a dobândit se arată tuturor drept și cu fața luminată de bucurie.
Să ne rugăm bunului Dumnezeu să nu îngăduie ca inimile noastre să se „răcească”, ci să ne dea fiecăruia o „inimă nouă și largă”, deschisă iubirii necondiționate, capabilă să aline suferințele lumii.
Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre crearea unei inimi noi: „Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne (Iezechiel 36, 26).
Această lucrare se săvârşeşte în trei etape și este prezentată în Psalmul 50. Mai întâi inima păcătosului este „nimicită”, apoi omul este „spălat şi purificat în interior”, pentru ca în cele din urmă să primească Duhul Sfânt.
Din păcate, ceea ce caracterizează de multe ori relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii este „inima de piatră”, adică un monolog „sterp” în care interlocutorul nu contează, doar în măsura în care ne ascultă cu obediență, ne confirmă părerile și realizările „mărețe”, ori ne ajută să ne împlinim propriile hatâruri.
Într-un final binecuvântat, când nimeni nu se va mai da mare, Dumnezeu ne va întreba franc:
„Ai avut inimă de om sau în locul inimii ai avut o piatră? Dacă ai fi avut în tine o dragoste omenească, aceasta ar fi putut înflori pe măsura dragostei divine” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Taina vindecării”).
Poate ar trebui să luăm aminte la ceea ce înseamnă „răceala inimii”, o stare lăuntrică diavolească care intră până în oase, și care te face „respingător, nemulţumitor, nefolositor, şi-ţi otrăveşte sufletul. Îţi stinge orice dispoziţie pentru acţiune, creaţie, ofertă, jertfă. Te face povară a lumii, şi nu vultur al duhului” (Arhim. Arsenie Kotsopoulos, „Lucrări minunate ale harului. Eroi contemporani ai duhului”).
Sfântul Vasile cel Mare spune că inima este „rădăcina vieții”, dar dacă mintea nu o păzește, ci se învoiește cu momelile păcatelor, atunci inima se face „izvor al morții”, loc al „puterilor afară de fire”, adică al patimilor.
Păcatele și patimile se numesc „afară de fire”, pentru că nu au fost create de Dumnezeu și nici nu au fost de la început în om.
Inima este „centrul puterilor firești” ale omului (puterea nutritivă, seminală, crescătoare...), precum și „centrul puterilor sufletești” (rațiunea, cuvântul sau puterea cuvântătoare, voința, simțirea sau puterea poftitoare, mânia), puteri care s-au întunecat și pervertit prin păcate în îmbuibare, curvie și preacurvie, minciună, ură, răzbunare...
De asemenea, inima este „centrul suprafiresc”, adică „centrul duhovnicesc” al darurilor Sfântului Duh și al tuturor faptelor bune.
Dacă punem mintea „străjer” la poarta ininii, adică gândul cel bun, atunci el nu va lăsa să intre înlăuntru păcatele prin cele cinci simțuri, iar patimile din inimă le va opri, ca să nu se prefacă în păcate („Lumina şi faptele credinţei - convorbiri duhovniceşti între Părintele Cleopa Ilie şi Părintele Ioanichie Bălan”).
Din Sfânta Scriptură cunoaștem că păcatele își au „sediul” în inimă, după cuvântul Mântuitorului Iisus, care zice: Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19).
Părintele Matta El-Maskîne vorbeşte despre existența a „două inimi” în om: una care exprimă exact starea lui şi alta „contrafăcută”, de unde ies „gândurile, cuvintele şi acţiunile simulate”, care nu exprimă starea reală a omului.
Asta înseamnă că diavolul, pe lângă faptul că „murdărește” inima cu rele şi cu patimi, transformând „comoara inimii în vizuina răului”, adaugă o a doua inimă, care simulează virtutea pentru a masca răul (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Taina vindecării”).
După Sfântul Botez, harul se sălăşluieşte în „centrul inimii”, în timp ce diavolul lucrează din afara ei. Faptul că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu înseamnă că harul şi diavolul se află în acelaşi timp în ea.
Inima nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut deprindere din pricina rătăcirii dintâi. Însă cele mai multe şi mai rele gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor, pe care le simţim ca şi când ar ieşi din inimă (Părintele Gheorghe Ghelasie).
Poate vom înțelege vreodată că valoarea noastră, ca oameni, se identifică cu valoarea inimii, ceea ce ne arată că viața personală și întreaga istorie a omenirii stă sub semnul dorinței firești de a iubi și de a fi iubit.
A iubi cu adevărat implică detașarea de sinele egoist și de obiecte, atitudine care se vede în dăruirea dezinteresată, până la capăt, după modelul Mântuitorului Iisus, Dumnezeu Omul care ne iubește pe toți la modul absolut și care S-a întrupat ca să ne vindece sufletele de falsele iubiri.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.