Cu bunicul s-a întâmplat o altă minune mare. De trei ani de zile era ţintuit la pat, de ajunsese un schelet. In ziua de 9 Mai, duminica, în Grecia se sărbătoreşte ziua Sfântului Nicolae. Bunica plecase la biserică, lăsându-l pe bunicul singur, deoarece nu se putea ridica din pat. Pe la orele 10-11 s-a prezentat în faţa patului bunicului un drumeţ care l-a întrebat de ce nu se poate da jos din pat. Bunicul îi spune că de un an de zile nu s-a dat jos din pat. Drumeţul îi spune să încerce să se dea jos din pat. îi întinde mâna şi bunicul s-a dat jos din pat. Drumeţul i-a spus: „Eu sunt Sfântul Nicolae", după care a dispărut. Bunicul a luat un scaun şi s-a aşezat pe balcon. Vecinii care l-au văzut pe bunicul în balcon au dat fuga la biserică şi i-au spus bunicii că bunicul stă în balcon. Ea nici nu a dat crezare, văzându-şi în continuare de biserică. Când a venit acasă şi l-a văzut pe bunicul plimbându-se în balcon, s-a închinat şi a spus că numai o minune dumnezeiască poate să facă aşa ceva. Bunicul i-a răspuns că îi mulţumeşte foarte mult Bunului Dumnezeu Care l-a trimis pe Sfântul Nicolae şi l-a făcut bine.
De atunci bunicul sărbătoreşte în fiecare vară la 9 Mai ziua Sfântului Nicolae. Astfel, de 9 Mai, drept jertfă45, bunicul tăia un miel mare de 15-18 kilograme, pe care-l frigea la proţap, la stână. Pe urmă, cu acest miel, cu alte mâncăruri, vinuri şi rachiuri de diferite feluri, făcea o masă mare, la care invita mulţi vecini din împrejurimi. N-a existat nici o vară în care să nu facă această serbare. A urmat-o şi tatăl meu. După ce a murit tata, am urmat-o şi eu, chiar până în primul an când m-am instalat în casa în care stau acum, pe strada Anton Pann. Atunci am făcut ultima serbare cu un miel fript la proţap, şi până astăzi n-am mai făcut nimic din diferite motive.
Bunicul meu, când fătau oile iama, atunci însemna mielul şi îl lăsa să crească până venea ziua în care îl jertfea, ziua când s-a întâmplat minunea aceea. Intr-o vară, de Sfântul Nicolae, când se pregătea să taie mielul, bunicul meu îl auzi pe unchiul Teodor spunându-i: „Hai să tăiem alt miel, că mielul pe care l-am însemnat merge înaintea oilor, se face un berbec foarte bun". Bunicul îi răspunse: „Taie-l pe acesta însemnat, nu fi prost!". Dar unchiul Teodor, de cum a plecat bunicul de lângă el, a tăiat un alt miel, care nu era însemnat. Era ora 7. Oile încă nu plecaseră la păscut. Urmau să o facă după tăierea mielului. In sfârşit, mielul a fost tăiat. Au dat drumul oilor la păscut, pe la vreo patruzeci de metri depărtare. Cum treceau pe lângă o râpă, se rostogoleşte o piatră de sus, lovindu-I în cap chiar pe mielul însemnat, pe care unchiul n-a vrut să-l taie. In momentul când piatra a căzut în capul mielului, unchiul Teodor era prin preajmă. Când a văzut ce s-a întâmplat, unchiul s-a hotărât să omoare mielul. Scoate repede cuţitul şi, tăindu-, îl ia şi îl duce la stână.
Când îl vede bunicul cu mielul la spinare, îl întreabă: „Ce-i cu mielul ăsta, Ioane?" La care unchiul Teodor (căruia bunicul îi spunea Ion) spuse: „Tată, sâ mă ierţi! Fără ştirea ta am tăiat alt miel, altul decât cel însemnat. Ăsta din urmă a fost omorât de o piatră care se rogolea de sus. Era să moară şi l-am tăiat!" Bunicul meu replică: „Ai văzut? N-ai vrut să-l tai pe cel însemnat! Acuma pune-l şi pe ăsta la frigare lângă celălalt. Altă dată să nu mai faci lucruri din astea. Dacă am însemnat un miel când l-a fătat mă-sa, apoi pe ăla să-l tai!" Unchiul Teodor, dându-şi seama că toate spusele bunicului meu sunt drepte, îi zise: „Vai de mine, tată! Cât oi trăi, n-am să mai fac aşa ceva! Asta este o minune dumnezeiască. Nici zece minute n-au trecut de când am tăiat primul miel şi iată că l-a lovit piatra pe celălalt. Lucrul ăsta chiar că m-a înspăimântat. Acum am văzut cu ochii mei ce înseamnă puterea lui Dumnezeu!"
Acum vă voi povesti o altă minune. într-o vară, tot de ziua Sfântului Nicolae, ploua cu găleata. Se pregăteau să ia mielul, să-l ducă acasă şi să-l taie. Au luat mielul, l-au dus acasă şi l-au pus în magazie. După o oră, timp în care au aţâţat focul, s-au îndreptat spre magazie, pentru a lua mielul şi a-l jertfi după obicei. Dar când colo, mielul nu mai era în magazie. Ia-l de unde nu-i! L-au căutat peste tot şi nu l-au găsit nicăieri. Ce se-ntâmplase însă? Mielul era legat de picior cu o frânghie lungă de vreo doi metri. Nu ştia nimeni cum se făcuse, dar îl găsiră la stână, la vreo patru kilometri depărtare, după ce trecuse o gârlă mare. Toţi s-au mirat cum de putuse să ajungă acolo. Adevărul e că la mijloc fusese tot puterea dumnezeiască, ce nu îngăduise ca tăierea mielului să se facă acasă. Când de atâţia ani era obiceiul acesta: dintotdeauna mielul se jertfea la stână,„lângă turma de oi. Am uitat să menţionez că pe vremea aceea turma bunicului număra două mii de oi.
Şi să revin acum la viaţa mea. Să vedeţi ce mi s-a întâmplat prin anul 1960. Eram gestionar la staţia de benzină Urlaţi. Făceam naveta în fiecare zi - o necesitate foarte anevoioasă - şi de aceea m-am îmbolnăvit greu la spate. M-am gândit că poate ar fi bine să iau un concediu medical, dar dacă făceam acest lucru ce-avea să se-ntâmple cu serviciul meu? Căci aveam un serviciu bun şi erau mulţi care voiau să-mi ocupe locul. Aşa că m-am răzgândit. N-am mai luat concediu, în schimb mi-am îndreptat
sufletul spre Dumnezeu şi spre Sfânta Fecioară Maria. Trebuie spus că de când eram copil, de la vârsta de doisprezece ani, cumpărasem din oraşul Sorovici din Macedonia Greacă o iconiţă a Sfintei Fecioare Maria. Ce puteri nemărginite avea această iconiţă, căci am păstrat-o până în prezent cu dragoste şi dăruire! în clipele de răgaz îmi închinam gândurile şi mă rugam arzător Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Şi iată că acum, când eram greu bolnav, făceam acelaşi lucru. M-am aşezat în faţa icoanei Sfintei Fecioare Maria, plângând cu ochii înecaţi de lacrimi, şi i-am zis: „Sfânta mea Fecioară Maria, sunt mai mult de cincizeci de ani de când mă rog ţie şi marelui nostru Dumnezeu. Sunt greu bolnav. Te rog din inimă să mă faci bine, că nu mai pot să merg la serviciu şi pe urmă ce se va mai întâmpla cu familia mea?" După rugăminte, m-am aşezat în pat îmbrăcat. Era ora opt. M-am culcat pe burtă şi m-am pierdut ca prin somn. Am zărit aievea doi tineri cam de vreo douăzeci şi opt de ani, care mă pansau la spate şi vorbeau unul cu altul: „Tare-i găurit, sărmanul! Dacă noi de două ore nu-l putem pansa..." Şi eu atunci le-am spus: „Vedeţi bine să nu rămână vreo gaură nepansată. Căci pe urmă o să mă îmbolnăvesc iarăşi".
N-a trecut nici o jumătate de oră şi m-am trezit cu adevărat. Am încercat să mă sucesc pe-o parte şi pe alta şi mi s-a părut că nu mă mai doare nimic. Iar mă mai aplec şi mă sucesc şi atunci m-am convins că m-am vindecat definitiv. Mi-am adus aminte atunci de cele petrecute în visul meu, cum m-au pansat şi m-au vindecat cei doi îngeri. Drept urmare, m-am aşezat în genunchi în faţa icoanei Sfintei Fecioare Maria şi am izbucnit în hohote de plâns. Eram emoţionat, bucuros, ce mai, n-am cuvinte pentru simţămintele ce mă încercau în clipa aceea! Am zis cu glas tare, printre suspine: „Bre, mânca-te-ar mama, Sfântă Fecioară Maria! Nici n-ai stat pe gânduri şi m-ai vindecat". De atunci, credinţa şi fiorul pe care-l simţi în faţa unei minuni cereşti m-au pătruns până-n oase. Când am văzut minunea asta, datorată unei puteri fără margini, credinţa mea în Dumnezeu a fost infinită, a devenit
cel mai mare ideal al vieţii mele.
Dumitru Caragiu
Fragment din "Viata mea zbuciumata si adevarata"; Editura Platytera
Cumpara cartea "Viata mea zbuciumata si adevarata"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.