Victimele totalitarismului comunist
Un bilanţ de etapă
Institutul IICCMER este astăzi, mai cu seamă, într-un moment de inflexiune, şi nu pentru că am fi noi grozavi, ci pentru că temperatura societăţii româneşti a ajuns la un grad de fierbere care cere un ritm. E o fierbere care nu a început de ieri de astăzi, ci chiar din primele zile ale revoluţiei române, în care am crezut că ne despărţim de un trecut ca să-l cunoaştem mai bine, nu pentru a-l uita. Ori, în momentul în care se închid dosarele Revoluţiei şi se leagă patrimoniul acesta de suferinţă, este firesc ca reacţia să fie pe măsură.
Acum noi avem, prin lege, obligaţia de a nu lăsa ca tema crimelor comunismului să fie uitată, este practic, o nefastă datorie. Nu este o opţiune nici personală şi nu este nicio ambiţie. Aşa cum şi Biserica este o instituţie prin excelenţă anamnetică, adică trăieşte în viitor, memorând şi actualizând ceea ce Dumnezeu a făcut bine pentru creaţie şi pentru om, de aceea Liturghia este permanenta reactualizare a vieţii lui Hristos pe pământ, dar şi preambulul vederii noastre cereşti. Aş vedea din acest punct de vedere că suntem într-o alianţă naturală, pentru că altminteri şi o naţie fără memorie este ca o Biserică fără tradiţie.
Eu aş vrea să subliniez două lucruri care mi se par esenţiale din perspectiva locului în care ne aflăm, în primul şi în primul rând, că Aiudul este, dacă vreţi, simbolul unui întreg sistem carceral şi concentraţionar, alături de Jilava, care este practic închisoarea-tranzit prin care au trecut toţi, mai puţin cei care au fost împuşcaţi la locul faptei, în munţi. în rest, toţi au trecut prin Jilava, fără excepţie. Era puşcăria prin care se trecea inclusiv când erai mutat de la Gherla la Aiud. Treceai tot prin Jilava. Jilava era punctul de colectare a deţinuţilor politici în perioada comunistă. Şi locul în care au fost şi alţi deţinuţi şi înainte de perioada comunistă, este închisoare care are un istoric mai lung.
La Jilava există tentative de a se crea un memorial naţional al detenţiei politice în comunism. Noi, ca institut, suntem interesaţi de acest proiect, lucrăm cu Asociaţia Deţinuţilor Politici, şi ne bucurăm de sprijinul fostului preşedinte al României, Emil Constantinescu. Am încercat şi am reuşit cu Ministerul Educaţiei să facem acolo o celulă didactică, practic într-una din sălile de grup, cum se spunea, este un loc în care vor putea elevii din Ilfov şi Bucureşti să vină şi să aibă ora despre comunism pe baza manualului de istorie recentă, sau în baza manualului nostru de istorie a comunismului în România. Aşadar, sunt tentative, chiar dacă nu foarte spectaculoase, cu fapte concrete şi consistente. La fel, Sighetul este în continuare un reper pe care îl ştim cu toţii, la Gherla se doreşte, la Cărămidărie, să se facă un loc de memorie şi de studiu, în legătură cu cei ce au fost în puşcărie acolo, în perioada comunistă.
Aşadar, Aiudul are bucuria de a începe să nu mai fie singurul. Pentru România ar fi foarte periculos dacă Aiudul ar rămâne o excepţie. Ori îndrăznesc să cred şi să sper, apropo de „bilanţul de etapă”, că Aiudul nu va fi singur, că a fost şi este în mare parte singur, dar de acum înainte nu va fi singur şi acest lucru va da curaj inclusiv Bisericii noastre să-şi asume mai bine acest trecut, trecând peste frica evocării biografiilor mai puţin eroice. Insă speranţa mea este că numărul celor care au rezistat va fi atât de mare când va fi să punem în evidenţă, încât trădările punctuale pe care, omeneşte vorbind, le putem înţelege, nu vor mai atârna balanţa atât de greu. In fapt, Biserica are mai multe de învăţat din exemplele de rezistenţă decât din cele de cedare. Iar din perşpectiva unei societăţi româneşti viitoare, cred că acest capitol denumit martiri, deţinuţi politici, cum vreţi să-i numiţi, e foarte important, pentru că acest capitol ne învaţă un lucru aparent banal şi anume cum trebuie să arate un stat de drept.
Noi avem în istoria comunismului toate elementele care ne arată cum funcţionează teroarea, pe cale legală. Ori o societate şi un stat precum societatea românească şi statul român, care nu învaţă din acest capitol, înseamnă că nu ştie să construiască opusul statului de nedrept, care este statul de drept şi că este, la o adică şi fără să exagerăm, oricând pericolul de a perpetua, de a crea noi forme de teroare, fie că e vorba de o supraveghere excesivă a propriilor cetăţeni, de cenzurare a lor, sau de control în oricare altă formă. De aceea, din acest punct de vedere, capitolul legat de detenţia politică în timpul comunismului este o lecţie de civism pentru viitor, foarte profan şi laic spus. Care nu este o chestiune doar de recuperare a unei istorii, ci mai cu seamă de construcţia unui viitor teafăr. Un stat de drept trebuie să înveţe inclusiv din istoria mai puţin glorioasă a unui stat nedrept. Iar din acest punct de vedere, România a trecut printr-o teroare de partid şi de stat pe care trebuie să o cunoaştem în detaliu.
Şi îmi vine un alt gând, care cred eu că este important şi el şi iarăşi ne readuce în situaţia de a vedea misiunea noastră memorială ca fiind o continuare a misiunii memoriale a Bisericii. Creştinismul este singura religie care vede binele-rău, adică nu refuză suferinţei şi ipostaza de a fi cale către bine în speţele sfinţeniei. Şi anume, cred eu că am putea, dacă vedem că provocările continuă, am putea să ne şi gândim la o cerere, birocratic vorbind, pentru a înscrie la UNESCO, pe lângă alte valori, şi suferinţa ca patrimoniu imaterial. O naţiune care are zeci de mii de deţinuţi politici deportaţi, în zonele schingiuite, să nu uităm exilul românesc, zeci de mii de oameni care au fost nevoiţi să îşi părăsească ţara, nu pentru că era mai bine în altă parte, ci pentru a se salva trupeşte, dar şi sufleteşte. O ţară care a plătit, aşadar, un asemenea tribut poate la o adică să îşi pună problema suferinţei ca patrimoniu imaterial. Nu doar folclorul este patrimoniu nematerial, nu doar pastele italieneşti sunt patrimoniu imaterial, sau poate materiale că se mănâncă, nu doar obiectele de artă sau realizările de arhitectură, ci inclusiv această cantitate, dacă pot să o numesc aşa, acest tezaur greu de aproximat inclusiv la nivel de cifre, care sunt doar traducerea palidă şi oarecum inexactă a ceea ce s-a consumat la nivel de suferinţă.
E vorba de suferinţa unor generaţii pentru că nu mă pot abţine să nu repet: răspunsul tuturor celor care îmi aduc argument că „înainte a fost mai bine”, că aveam locuri de muncă, că aveam apartamente, blocuri. La Aiud, pe Râpa Robilor, sus, sunt oameni care consideră că au ajuns la un standard de viaţă superior stând la un bloc. Ori le răspund într-un mod simplu: dacă pentru a avea apă curentă şi curent electric, sau lift la blocurile înalte, deci pentru a avea un minim de confort al civilizaţiei modeme, pentru acest lucru a trebuit să distrugem elita unei ţări, să-i falsificăm istoria, să-i pocim limba, să-i îngropăm canonul estetic şi etic, dacă pentru toate acestea am plătit acest preţ, înseamnă că modernizarea României a costat prea mult. De aceea, şi cartea mea despre comunism are ca titlu Modernitatea eşuată, pentru că acesta este comunismul, a încercat să ne modernizeze, aducându-ne în cea mai neagră etapă cu putinţă care este cea a animalităţii fiinţei umane.
Din acest punct de vedere, repet, suferinţa s-a consumat la nivel de generaţie, la nivel de ţară şi de exil. De asemenea, sărbătorim şi 60 de ani de la marea deportare din Banat. La Rusaliile anului 2016 s-au împlinit 60 de ani de când 40.000 de oameni au fost mutaţi într-o singură noapte din Banat în Bărăgan. Dintre aceştia, 14.000 erau copii. Iar aproape 2000 aveau să moară în primul an. Este un holocaust al copiilor care au murit acolo, despre care se vorbeşte prea puţin şi nu pentru că e cineva împotrivă, dar pentru că trebuie să se ştie ce a fost acolo, de aceea Aiudul este este un început de recuperare a acestei memorii şi mă bucur că acest lucru se face sub egida unui centru de martirologie, pentru că marea noastră problemă este că şi din perspectiva suferinţei pe care am avut-o, putem să improvizăm.
In încheiere, repet, spunând că cu cât amânăm scrierea istoriei Bisericii noastre din timpul comunismului, cu atât riscăm ca ea să fie scrisă prost de către alţii. Şi vă dau un singur exemplu ca să înţelegem de ce este important ca acum, chiar dacă pentru unii pare prea târziu, dar de ce e important ca acum să scriem această istorie, pentru că ne mor sursele memoriale, plus că moare acest interes pentru nuanţe. Cu cât trece timpul şi cu cât se acumulează anii, cu atât vederea nu-i mai clară, este o iluzie că istoria se scrie mai lucid la distanţă de secole. Nu, ea se scrie chiar în buza momentelor în care s-a întâmplat ceva, mai cu seamă în anvergura terorii statului de nedrept.
Vă dau un exemplu: dacă cineva peste 50 de ani o să scrie o istorie a Bisericii în timpul comunismului, va da peste actele Securităţii, care între timp vor fi digitalizate, vor fi pe internet şi va da de pildă peste angajamentul unui părinte, semnat la Securitate: „Mă angajez să denunţ către organul de drept orice persoană care este duşmanul ordinii sociale”, semnat părintele cutare. Luând doar această semnătură şi doar acest angajament, respectivul a făcut poliţie politică, dar dacă ştim, de pildă, din memoriile altui părinte care zice: „A venit la mine Părintele X din satul vecin, mi-a zis, părinte, am cedat, am fost şantajat cu familia şi am semnat acest angajament. Te rog, pentru Dumnezeu, când eşti în prezenţa mea să nu spui prea multe lucruri care să mă ispitească, ca să fiu nevoit să le dau mai departe. Ţine cont că nu poţi să fii deschis cu mine. Iartă-mă, dar cruţă-mă şi pe mine”. Ei bine, punând şi aceste două lucruri împreună, înţelegem mai bine. La o distanţă de 50 de ani, această nuanţă, această informaţie a părintelui din memorii, nu va mai fi la îndemâna tuturor. Atunci istoria se va scrie tranşant şi nedrept. Părintele acela va fi pentru a doua oară condamnat la propriu. Odată în epocă, dar când a trebuit să semneze acest angajament, şi, eventual, ani de zile după ce nu mai e în viaţă.
De aceea, e foarte important să scriem acum istoria, cât încă suntem la intersecţia lumilor. Să nu lăsăm să moară ultimele surse memoriale şi chiar dacă au murit, să profităm de faptul că încă sunt aproape, totuşi, că avem o empatie cu perioada respectivă. E foarte important, e o pledoarie concretă de a nu mai amâna acest moment şi mă bucur foarte mult că Sinodul nostru a găsit de cuviinţă să dedice anul viitor memoriei Patriarhului Justinian, pe nedrept acuzat ca fiind o unealtă a comuniştilor, ori s-a văzut, cine a avut ochi să vadă că nu a fost, că a fost exact la polul opus şi va fi anul mărturiei pe care românii, de diverse confesiuni, nu doar ortodocşii, şi să ne înţelegem, nu doar creştinii.
Noi am avut o suferinţă a ţării, a populaţiilor, a etniilor diferite pe care le are România, fie că e vorba de nemţi, deportările i-au afectat şi pe ei, sau evrei, sau tătari, sau turci, sau bulgari, sau greci. Din punctul meu de vedere, martiriul nu este monopolul nici al românilor, nici al ortodocşilor, însă e limpede că cele mai multe victime sunt, bineînţeles, din populaţia majoritară şi din confesiunea majoritară.
Noi sărbătorim cu fast o sută de ani de când suntem uniţi ca ţară, sigur nu ca în graniţele de atunci, din păcate, dar până în 2018, am mari dubii că vom reuşi să ne punem istoria recentă în ordine. Noi din o sută de ani de unitate naţională, 75 de ani avem doar dictaturi sau tranziţii. Din ’38, de la dictatura lui Carol al II-lea şi până în buza evenimentelor noastre, care sunt pe agenda de astăzi, am avut un şir întreg de dictaturi. Patru dictaturi şi o tranziţie care a făcut la fel de mult rău ca o dictatură în sine. Dacă o naţiune dintr-un secol de glorie, trei sferturi are doar dictaturi şi confuzii, are, într-adevăr, o problemă de identitate şi de aceea eu cred că şi din perspectiva Centenarului trebuie să ne punem problema unei politici memoriale coerente, iar ceea ce se întâmplă la Aiud poate fi un bun exemplu.
Radu Preda
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.